Eco.2. şi Biblioteca din Alexandria

Există o raţiune foarte curioasă pentru care Eco a scris acest roman, în care demonstrează opusul a ceea ce crede : şi anume, nu numai că interpretarea abuzivă e primejdioasă, iar la limită duce la uciderea a milioane de oameni, dar că, în istoria umană, interpretarea abuzivă devine reala. Acest caracter cuantic al istoriei distruge speranţele noastre ( şi ale lui Eco! ) că adevărul trebuie să triumfe. Adevărul, aici, e de ordin negativ : e singura interpretare corecta , care încă nu se deosebeşte prin nimic de cele incorecte, întrucît toate interpretările îşi au realitatea lor. Aici ne amintim de Umberto Eco din trecut, de Umberto Eco care participă de treizeci de ani la viaţa politico-socială italiană, repetînd în fiecare săptămînă că politica este o parte a semioticii si consta in utilizarea convingatoare a semnelor.

 Dar, crede Eco, lipsa de adevăr nu poate avea nesfîrşită putere de convingere. Din punctul de vedere al lui Eco, istoria minerilor români îşi are acum, realitatea ei, dar semnele puse de ea în mişcare s-au dovedit a fi prea puţin subtile pentru cititorul occidental. Iliescu şi ai săi vor cădea pentru că nu ştiu să producă semne convenabile.

Numai cînd (România) va accepta ajutor de la valorile , iar nu de la banii Occidentului, numai atunci va primi şi banii pe care-i speră.

 Dar să ne întoarcem iaraşi la Eco şi personajele sale. Acum cîteva veri mi-am petrecut dimineţile, vreme de cinci săptămîni, la biblioteca Universităţii Americane din Cairo. Am citit toate cărţile disponibile despre Spania musulmană ( vreo cinci rafturi ) , pentru motive pe care, mi-e teamă, puţini le-ar putea înţelege. Din păcate, cînd le-am căutat, cărţile despre secta lui Hasan I Sabbah, precursorul Cavalerilor Templieri, erau toate împrumutate de un cititor al cărui nume, în arabă ( alif, yaa, kaaf, waaw ), se putea citi Icu, Ecu ori Eco. Peste două zile, cîteva reapăreau, iar două dintre cele mai recente erau date ca dispărute pe vecie. M-am oprit vreme de două săptămîni la Nerja, ca să scriu. Era cald, iar apa, chiar pentru optimistul incurabil care sînt eu, se dovedi un fel de ladă de gunoi lichidă. Am renunţat să înot după ce m-am întîlnit nas în nas cu un prezervativ. Rămas acasă, mă consolam cu lectura ziarelor şi revistelor. Fu El pais , sau poate Time , acela care-mi dădu vestea că Umberto Eco terminase un roman : Pendulul lui Foucault. Patru săptămîni mai tîrziu, am petrecut două după-amieze întregi la librăria Espasa Calpe din Madrid, pe Gran Via. Nu mi-am, dat seama dintru început că avea patru etaje, fără scări.  Se putea ajunge la ele doar luînd un ascensor de trei persoane, mînuit de un matador cu faţa vîrstată. La etajul doi am descoperit că spaniolii îi bat chiar şi pe francezi în interesul lor pentru ocultism. La dreapta ascensorului, cu cărţile noi, erau nu mai puţin de şapte cărţi despre templieri, ba chiar şi cartea lui Burman despre Hasan, tradusă deja la un an după apariţie ! În mijlocul raionului, lîngă Fecioarele negre , se afla, cine ştie pentru ce, o carte în italiană, cu coperta îngălbenită : Struttura assente a lui Umberto Eco. Am dus-o pe alt raft, lîngă cartea mea Eros si magie  M-am gîndit : Probabil că e vorba despre Templieri.” Într-adevăr, în romanul lui Eco e vorba despre Templieri, în primul rînd. “ E vorba întotdeauna despre Templieri” , ar fi admis B, C sau D, personajele lui Eco. Am citit cartea, am şi scris o recenzie în italiană pe care am expediat-o unei reviste care-şi încetase apariţia. N-a fost tipărită nici pînă acum. La urma urmei, merită să dezvălui aici despre ce era vorba în recenzie. Era vorba despre Biblioteca din Alexandria. Numai ea explică cu adevărat de ce Templierii sunt atît de amestecaţi în strania noastră istorie. Biblioteca din Alexandria era acolo unde se înalţă coloana monolitică de granit roşu numită Coloana lui Pompei – parcă pentru a spune că semnele îşi creează propria lor realitate. Fusese înălţată la doua sute cincizeci de ani după Pompei, sub Septimiu Sever. Dar în istorie, legată de numele unui înfrînt, ca toţi cuceritorii Egiptului. De fapt, biblioteca nu s-a aflat vreodată pe colină. Şi nimeni în afară de de o mînă de oameni n-a văzut-o niciodată. Biblioteca din Alexandria era un labirint subteran. Arheologii o mai caută încă în văgăunile dinlauntrul colinei. Cînd loveşti cu piciorul, colina răsună; dar galeriile sunt de nepătruns, inundate. Cine ar pune la dispoziţie milioanele de dolari necesare excavarii ? ( Pentru motive care scapă înţelegerii, la Alexandria unicele excavări erau înfăptuite atunci de o echipa de polonezi – soţ şi soţie – fără nici-un ajutor. Presupun că erau singurii cărora autorităţile egipetene le acordaseră acest drept. ( Egiptul seamănă mult cu România .) Ei bine, Biblioteca din Alexandria era cunoscută numai de un colegiu format din opt bibliotecari care nu se ştiau decît între ei şi se alegeau tot între ei. Regele nu făcea parte din acest colegiu, iar dupa moartea lui, Alexandru nu era la curent cu compoziţia Colegiului Invizibil. E de presupus că , dintru început, Colegiul a dorit să se dezbare de rege. De aceea s-au produs, de mai multe ori, puneri în scenă care urmau să arate omenirii că Biblioteca din Alexandria arsese. O dată sub Cezar învingătorul ucis; apoi sub Caligula; apoi sub un patriarh creştin idiot şi sumbru, vestit pentru că aţîţa mulţimea să ardă evrei şi cărţi. În fine, ultimul care a ars biblioteca ( dar oare nu arsese ea demult ? ) fu şmecherul cuceritor al Egiptului Amr ibn al-As, generalul grasului Moawiya, guvernatorul Siriei şi apoi al cincilea calif omeyyad. După toate cercetările, cărţile s-au risipit prin marile biblioteci ale lumii musulmane ( Buhara, Cordoba, Cairo, Alamut ) , la fel ca şi Colegiul Invizibil. Acesta continua imperturbabil să-şi aleagă bibliotecarii, în aşa fel încît numai opt oameni în toate timpurile fac parte din el, şi numai ei se cunosc între ei. De obicei, Colegiul nu produce nici-o indiscreţie, dar acum unele lucruri s-au aflat. Unul dintre ele este că nota furnizorului din Provins îi era adresată lui Umberto Eco însuşi. Adevărata ei interpretare era că acei opt bibliotecari îl invitau să ia loc în Colegiul Invizibil de îndată ce unul dintre ei avea să înceteze din viaţă. Ştim cu toţii ca un bibliotecar, orb, a murit relativ recent. E singurul despre care s-a ştiut vreodată cu precizie că făcea parte din Colegiu. A fost înlocuit cu o persoană atît de obscură, încît nici nu se cunoştea precis felul cum i se scrie numele. Cine ştie, poate lucrurile se vor schimba o dată cu posibila cooptare a lui Eco printre cei opt. Poate că semnele vor intra pe un fagaş bun, iar realitatea pe care o creează nu va mai fi atît de atroce, ca imaginile acelea  ( văzute uneori la televizor ) .

 IOAN PETRU CULIANU, Lumea liberă nr 108- 27 octombrie 1990