La 5 noiembrie 1989, în Auditoriul Academiei de Muzică din New York, Umberto Eco mă invita, împreuna cu cel mai mare specialist mondial în istoria Kabbalei, Moshe Idel din Ierusalim, să prezentăm traducerea engleză a cărţii sale Pendulul lui Foucault în faţa publicului american. Invitaţia nu era arbitrară : Umberto Eco ştia că mă ocupam de mult de istoria societăţilor secrete (subiectul romanului său) şi scrisese pagini admirabile despre cartea mea Eros şi magie în Renaştere , publicată în traducere italiană de ed. Mondadori în 1987.
Romanul, […] e organizat ca o problemă de algebră cu patru personaje, numite A,B,C şi D. Se numesc Belbo, Casaubon şi Diotalevi, trei muşchetari fără d’Artagnan. Dar cine e d’Artagnan însuşi ? Ar fi mai mulţi candidaţi care încep cu litera A : Aglie, De Angelis şi Abulafia. Aglie este Contele de Saint-Germain, omul fără moarte, care minte spunînd adevărul. De Angelis ar putea fi d’Artagnan dacă ar dori să-şi asume rolul. Dar nu o face, fiindcă are soţie şi copii; de iubirea lor cere transferarea în Sardinia. Dacă Aglie ar fi d’Artagnan, atunci cei trei – B,C,D – nu ar mai fi muşchetari, fiindcă nu se află de aceeaşi parte cu el; dacă De Angelis este, atunci e un d’Artagnan pe dos. De aceea, nu mai rămîne decît un singur candidat : Abulafia. Abulafia este un computer, dar este în acelaşi timp şi unul dintre cei mai mari mistici evrei. Moshe Idel a scris despre el trei cărţi de răsunet; ceea ce explică de ce Umberto Eco l-a invitat să-i prezinte cartea la New York. Abulafia e d’Artagnan mai curajos şi mai rezistent decît ceilalţi, el încearcă să descopere complotul. Dacă nu reuşeste este pentru că, ne spune Eco, realitatea este cuantică, în sensul că observatorul participă la ea şi o creează. ( În treacăt fie spus, ce formidabilă învăţătură pentru politicienii români, care nu înţeleg cum realitatea românească e formată de minţile lor nătînge ! ). B, C şi D fac permutari kabbalistice de litere şi numere pe nota unui furnizor din Provins, scrisă în franceză şi cifrată de cineva care, pare-se, găsise o cutie într-o ascunzătoare a Cavalerilor Templieri. Numai că şmecherul, folosind metodele criptografice ale abatelui Trithemius din Wurzburg ( 1462-1516 ) , cifrase în aceeaşi nota nenorocită o grămadă de alte mesaje fără nici o noimă. B, C şi D cad în cursă ca nişte ageamii : ei citesc numai mesajul în aparenţă “important” , “înalt” , care dă sens întregii istorii a omenirii, dar omit orice lectură banală. Numai Lia, tovarăşa de viaţă a lui Casaubon, înţelege perfida cursă. După tradiţia ebraică, Lia încarnează bunul simţ pămîntesc. El le lipseşte celor trei, care iau în serios biletul furnizorului şi astfel obţin o cheie de lectură a întregii istorii a omenirii din secolul al XIII-lea pînă azi. Este această cheie adevărată ? Este falsă ? Nu contează; ea funcţionează, pentru B, C şi D, ca şi cum ar fi adevărată. Ajunşi aici, trebuie să înţelegem că mesajul romanului lui Umberto Eco e departe de a fi simplu. După cum a explicat el la 5 noiembrie, a scris şase sute de pagini cu gîndul de a condamna abuzurile din interpretarea oricărui sistem de semne, în primul rînd, desigur, literatura însăşi. Cine cunoaşte activitatea ştiinţifică a lui Eco ştie că problema interpretării abuzive l-a preocupat încă de acum 20 de ani, dar că s-a dezlănţuit împotriva exceselor interpretative ale colegilor săi, mai ales francezi, de căţiva ani încoace. Acum cîteva luni prefaţa cartea intitulată L’Idea deforme, despre interpretarea abuzivă a lui Dante, în opera căruia nenumăraţi exegeţi au citit imense comploturi şi adînci secrete. Însuşi titlul e un joc de cuvinte : e anagrama de la Fedeli d’Amore , organizaţia exclusivistă din care făcea parte Dante şi la ale cărei secrete secrete nemaipomenite se referă majoritatea interpreţilor abuzivi. Aşadar, romanul lui Eco prelungeşte sforţările polemice ale savantului şi profesorului universitar de a se disocia de colegii săi francezi care acceptă drept valabilă orice interpretare a textului literar. Cu toate acestea, e uşor de dovedit că romanul lui Eco sfîrşeşte prin a demonstra contrariul, şi anume că orice interpretare îşi creează singură realitatea, adică are valoare ontologică.
De altfel, Eco singur pune acest “mesaj” chiar în centrul romanului, arătînd cum un fals patent – aşa-numitele Protocoale ale Înţelepţilor Sionului – născocit de un ofiţer ţarist pe nume Boutmy, ca să justifice persecuţia evreilor, dă naştere halucinantei realităţi a holocaustului : şase milioane de evrei exterminaţi de aparatul nazist. Deci, chiar dacă, fără îndoială, anumite interpretări sunt abuzive şi fără sens, ele sfîrşesc prin a-şi crea realitatea lor. Fictiunea devine asadar, istorie. Nimic nu revelează mai adînc această dimensiune “cuantică” a istoriei decît holocaustul însuşi. Cînd creiere demente se pun în sintonie, ele creează o realitate alternativă, ucid pentru motive inventate şi găsesc motive pentru a acţiona creindu-si singure un punct fix in univers : punctul de care atirna pendulul lui Foucault. Aceasta este metafora de bază a romanului, de ajuns de complexă pentru a nu fi descifrată uşor. Cum e posibil ca lumea să aibă mai mult de un centru ? Ei bine, ne spune Eco, fiecare grup uman îşi are centrul său şi acţionează din această perspectivă, chiar dacă, dintr-un punct de vedere mai general, e vorba despre absurditate. Iată de ce B, C şi D sunt pedepsiţi pentru interpretarea lor abuzivă prin însuşi faptul că realitatea inventată de ei ia naştere, se pune în mişcare şi-i ameninţă cu distrugerea. La sfîrşitul romanului, D e mort, B e şi el mort cu toată probabilitatea, iar C asteaptă ca aceia pe care el însuşi i-a inventat să vină să-l ia fără întoarcere.
IOAN PETRU CULIANU, Lumea libera, nr. 107 , 20 octombrie 1990
Tiberiuorasanu's Blog 
Lasă un răspuns