Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 24 mai 2010

Cercul şi sora sa spaţială sfera, sunt exemple vii ale drasticei limitări a capacităţii celei mai evoluate fiinţe sublunare, omul, de a cuantifica perfecţiunea. Numărul PI, este destul de uşor de confundat cu infinitul, pentru că şirul zecimalelor sale este practic, infinit. Şi tot din acest motiv, cqadratura cercului încă nu şi-a putut găsi o expresie numerică exactă. “Pendulul lui Foucault”, este o sferă de 28 de kg. atârnată sub Cupola Panteonului din Paris, cu un fir de 67 de metri lungime, care demonstrează rotaţia pământului. Nu cred că interesează detaliile tehnice.

Cum înţelegem noi, oamenii, lumea înconjurătoare ? Prin aproximări. Drastic limitat în percepţia universului de către cele cinci simţuri ale sale, omul recurge masiv, la cel de-al şaselea simţ : intuiţia. Uneori asistat de cel de-al şaptelea simţ,  bunul simţ. Alteori, NU. Prin intuiţie omul îşi construieşte teoriile.  Domnu’ Einstein se aude ? Cum rămîne cu faimoasa exclamaţie cum că “lucrul cel mai de neînţeles, este faptul că Universul poate fi înţeles ?” Nu cumva lucrul cel mai de înţeles este faptul că, Universul poate fi intuit ? Nu ştiu! Întreb! Nu cumva fiecare generaţie îşi făureşte propriul construct mental despre acest pîrdalnic Univers ? Până la urmă cum e : static sau pulsatoriu ? Se lăbărţează la infinit ? Nu prea! Pentru că ar contrazice legea gravitaţiei şi nu se face să-l supărăm pe Newton. Oare Universul tinde către o configuraţie în care “Punctele Lagranje” ar deveni o masă critică şi ar încremeni Universul în nemişcare ?

Trăim în plină conjectură.

Prietene, iar mi-ai dat o lectură faţă de care singura atitudine pe care un om poate să o ia, este postura omului cu capul înveşmântat într-un turban de gheaţă stelară, şi cu picioarele vârâte adânc, într-un ocean primordial. Desigur, o camaşă de forţă pentru inimă se recomandă. Asta ca  nu cumva, bătăile sale devenite tot mai năvalnice, să nu o facă să evadeze din bietul trup înmărmurit : e Universul chiar atît de mic încît să poată fi cuprins într-o biată tărtăcuţă ? Este oare Universul Dumnezeu ?  iar omul, conştiinţa de sine a Universului ? Mai este Dumnezeu “ Acela despre care nu se poate gândi nimic mai mult ?” id quo maius cogitari nequit ? Este lumea întreagă numai “Un joc de Smarald ?” A descoperit Jacopo Belbo, mai mult în joacă adevărul ? De-asta a plătit cu viaţa ? Este oare Dumnezeu gelos ? Ajuns-a CREATURA să-l depăşească pe CREATOR ?  Trăim o plenitudine a gnosticismului biruitor ?

Prietene dragă, am devenit pe nesimţite din autodidactul suficient şi mândru de amploarea ne-ştiinţei sale, un biet învăţăcel. Şi bat sfios la poarta templului în care sînt “pe cale să pătrund în miezul unui mesaj secret în forma de Theatrum raţionalist” . Ca să ajung la ‘Pendul’ a trebuit să-l iau oarecum în derâdere pe Hermes Trismegistum, să iau în serios Alchimia şi să ajung la cabala lui Moshe Idel. Pentru că de-acum, se ştie că lumea are un punct tangent cu Dumnezeu : KETHER, Coroana, originea, primul sefirot .

Dar e musai să te conducă de mâna un maestru; şi asta pentru că “cel care încearcă să pătrundă în Gradina Cu Trandafiri a Filosofilor fără cheie, pare un om care ar vrea să umble fără picioare.” (Michael Maier /  Atalanta Fugiens).

Mai întâi, ca să pătrunzi în Cabala, ai nevoie de Abulafia. Cât a trăit, a fost un mare cabalist; postmortem, a devenit un gigantic ordinator.
Parolat de către Belbo, inventatorul “Jocului de Smarald”, cheia de înţelegere şi de manipulare a trecutului, a prezentului şi a viitorului. Cum  găseşti, de fapt, cum intuieşti o parolă către ‘taina tainelor’ TORAH, care este expresia literală a lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Cartea ? Te gândeşti la tetragrama prin care este desemnat numele lui Dumnezeu YHWH, tetragramă pe care o citeşti dar nu o rosteşti niciodată. Casaubon încearcă cele 24 de permutări posibile. NIMIC ! Şi totuşi, cum mai este desemnat literal Dumnezeu ? IAHVEH. Casaubon încearcă cele 720 de permutări ale numelui lui Dumnezeu. NIMIC. Abulafia Ordinatorul, întreabă în continuare politicos : “Ai parola?”  NU! Răspunde Casaubon, personajul care povesteşte, -povestaşul – cum ar spune, Llosa, exasperat. Minune ! ASTA  este cheia! Ecranul se luminează. Putea Belbo să creadă că ştie care este adevăratul nume literal al lui Dumnezeu ? Evident, NU! Acesta este răspunsul. Pendulul a început să oscileze, demonstrând că pământul se mişcă. Şi odată cu pămîntul întreg Universul. Încotro ? Poate vom vedea. Sau poate că, NU!

Read Full Post »

La tîrgul de carte Bookfest 2008, printre atîtea alte delicatese literare, a fost lansată la standul Humanitas o carte tulburătoare : “Cu inima smulsă din piept”. Autorul, Radu Paraschivescu, autor a peste o sută de traduceri şi a mai multor volume de succes, coordonator al colecţiei “Rîsul lumii” la Humanitas, avea să scrie aceasta carte special pentru colecţia “Cartea de pe noptieră”, coordonată de Ioana Pîrvulescu. Pentru o scurtă prezentare, să-i dam cuvîntul, autorului : “Radu Paraschivescu s-a născut în 1960 în Bucureşti, şi a copilărit la Lugoj, unde a fost victima unui regim sever, pe bază de ciocolată de casă, peştişori de zahăr candel şi tort doboş. El s-a deprins asfel cu ideea că viaţa e dulce şi trebuie ronţăită lacom. La curent cu literatura, sportul, năstruşniciile televizuale şi cu ritualurile pisicilor, are obiceiul de a se îndrăgosti de echipe ( Real Madrid …) oraşe ( Praga, Roma …) sau imnuri ( Het Wilhelmus …) . Se pierde în reverie cînd ascultă David Gilmour, tresare cînd aude “Monica Bellucci” şi l-a văzut, student fiind, de 12 ori pe Richard Dreyfuss în Adio, dar rămîn cu tine. Pierde 4 ore pe zi in faţa televizorului, ca un zevzec. Abstinent, dar cafegiu. Ironic, dar sentimental. Harnic, dar jucăuş. O aprigă mustaţă îi maschează bine, tandreţea. Se teme de avioane, chiar şi cînd îi fac daruri. Prezidează peste trei motani mizantropi şi-i înţelege din ce în ce mai bine. “ 

Subiectul cărţii este vechi şi bine-ştiut de cînd lumea, dar trist şi sfîşietor ca cea mai crîncenă durere : iubirea interzisă. “ E o poveste ciudată, cu accente sălbatice. Un poem crud dintr-o lume aşişderea.”  Consumată pe furiş, mereu cu fereală de lume, iubirea aceasta avea să aducă o atmosferă magică celor doi, şi multă suferinţă TUTUROR ! Inclusiv celor doi protagonişti. “În Portugalia, pietrele încinse de soare şi plesnite de vînt spun poveşti . […]Unii cred că totul a fost o scorneală hrănită de setea noastra de sînge. Alţii, invocă hîrţoage îngălbenite de timp[…] dar toţi sunt de acord că Ines şi Pedro, care acum îşi dorm somnul de veci […] au făcut curtea Portugaliei să se cutremure din temelii.

Pedro este urmaşul la tronul Portugaliei. “ …e iute la mînie şi crud. Îi place sîngele mai mult decit vinul. Pune preţ pe frumuseţea trupului şi nu dă doi bani pe agerimea minţii. Cum ar spune tata, cu gustul lui pentru paradoxuri, e de-o superficialitate profundă. Aşa îl caracterizează Constancia, viitoarea sa soţie hărăzită lui Pedro din raţiuni politice de către tatăl său, regele Afons. Constancia este însoţită pe drumul către curtea regelui Afons, de Ines, o copilă tocmai bine împlinită, pe post de însoţitoare şi tovarăşă de companie.

Una era brunetă, fragilă şi roasă în permanenţă de o mîhnire fără leac, cealaltă avea un păr blond, împletit în două cosiţe ca nişte cercei uriaşi şi părea nerăbdătoare să descopere viaţa în toate tonurile şi culorile ei.“

 Inevitabilul se produce. Între Pedro şi frumoasa Ines, se naşte instantaneu, o iubire vinovată. Consumată mai întîi pe ascuns, dar pînă la urmă atît de năvalnică fiind, iese la lumina zilei, că toată lumea află; şi soţia lui Pedro, Constancia, şi regele Afons şi curtenii, şi prietenii, şi duşmanii regelui. Încep să se ţeasă o seamă de intrigi , ţinta fiind evident tronul Portugaliei. Pînă la urmă, regele, nemaitolerînd situaţia, îi reproşeaza lui   Pedro că neglijează treburile de stat, pentru fetişcana aia care i-a sucit minţile.

 “ – Dar o iubesc ! – Numai oamenii liberi iubesc Pedro. […] Oamenii liberi. Fără coroană pe cap şi sceptru în mînă”.

Numai că lui Pedro, nu îi stă deloc gîndul la treburile de stat. “De îndată ce Ines pleca de lîngă el, se simţea vitregit. Sau, cum spusese chiar Ines, cu inima smulsă din piept”. Afonso nu putea tolera acestă stare de lucruri; şi  hotărăşte în consecinţă.

 “- N-am încotro. M-am gîndit îndelung şi n-am găsit altă soluţie. Dumnezeu să mă ierte, dar e pentru binele Portugaliei”. […] “Vă aşteptam. Ştiam c-o să veniţi, spuse Ines cu un calm care-i luă prin surprindere pe cei trei ucigaşi. Măritul a hotărît c-am trăit destul, am dreptate ? Ce-i drept, douăzeci şi opt de ani nu-s de colea”.

 Pedro, îndurerat, o dată ce află ca asasinatul fusese pus la cale chiar de tatăl său, declanşează un război civil pentru tron. Cu trupe mai puţine, cu sfetnici militari mai puţin iscusiţi, pînă la urmă Pedro este înfrînt şi luat prizonier. Dar nu captivitatea îl doare pe el.

 “…în mai toate visele Ines îşi lipea de el trupul cald, căruia Pedro îi aflase toate tainele, şi-i şoptea […] : Cînd pleci, mă simt de parcă mi-ar fi smuls cineva inima. Rămîne un gol însîngerat. Un loc unde nu mai poate să crească nimic”.

Vremea trece, şi regele Afons pînă la urmă îşi dă obştescul sfîrşit. Firesc, Pedro devine al optulea rege al Portugaliei şi Algarvelor. Mai întîi, se îngrijeşte de locul de odihnă veşnică a adevăratei regine a inimii sale, Ines.

 “Real Abadia de Santa Maria de Alcobaca se găsea la 20 de leghe  de Lisabona şi semăna cu un vis turnat în piatră. Noul rege lăsase baltă treburile ţării şi poruncise construirea a două cavouri cum nu se mai văzuseră nicăieri în Portugalia. […]… la terminarea lucrării, oricine se va fi oprit în dreptul cavourilor avea să poată citi nu doar părţi din Cartea Sfintă, ci şi povestea de iubire dintre Ines de Castro şi Pedro Intîiul, al optulea suveran al Portugaliei”.

 Fragment din epilog

Ines şi Pedro I, n-au atins faima marilor perechi ale lumii : Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda, Daphnis şi Chloe. Compozitorii trecutului au preţuit-o pe Ines ceva mai mult decît scriitorii prezentului. Niccolo Zingarelli, Giuseppe Persiani şi James MacMillan i-au dedicat opere, Henry de Montherlant i-a scris o piesa de teatru. Atît. Pentru portughezi, în schimb, Ines şi Pedro sunt simbolul aventurii romantice şi al iubirii pînă dincolo de margini. Iată o poveste care nu a mai încăput în fado-uri, dar care a rămas scrisă în piatra celor două morminte din Santa Maria de Alcobaca. Acolo, Ines şi Pedro se odihnesc la cîţiva paşi unul de altul. Somnul îndrăgostiţilor nu se cuvine tulburat.

Read Full Post »