Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for mai 2010

“Originari din Ural, fraţii Vladimir şi Oleg Preşniakov ( n. în 1969 şi 1974 ) şi-au făcut studiile de filosofie la Universitatea Maxim Gorki din Ekaterinburg, oraş în care au creat împreună un studio de teatru experimental. Autori dramatici, romancieri, regizori de teatru, fraţii Preşniakov au devenit cunoscuţi pe plan mondial în 2003, cînd piesa lor Terorism a avut premiera la Teatrul Royal Court din Londra. Piesele lor au fost montate la New York, Washington, Londra, Viena, Lisabona, Sydney, Sao Paolo, Torino, Berlin, Hamburg, etcetera ! ( subl. mea TO ). Vladimir şi Oleg Preşniakov sunt la ora actuală cei mai jucaţi dramaturgi ruşi din lume, după A.P.Cehov. Ucide arbitrul este primul lor roman.” – scrie pe pagina de gardă a volumului, apărut în 2009 la editura ART.

Cartea, scrisă la persoana întîi, are un subiect pe cît de simplu, pe atît de bine exploatat : patru prieteni, trei băieţi şi o fată, enervaţi că în finala campionatului european de fotbal, echipa Rusiei a fost nedreptăţită, se hotărăsc mai în glumă mai în serios, să ucidă arbitrul!

Naratorul, lunetist la uzina atomică dintr-un orăşel în care “poţi intra doar cu un permis special”, cei doi prieteni ai săi nedespărţiţi  – Pepsi şi Hot-Dog – ( chiar aşa se numesc personajele în roman !) şi Nataşa, se hotărăsc brusc să afle unde eete arbitrul respectiv şi să-i facă de petrecanie. Nataşa, care conduce o ageţie matrimonială, caută pe internet şi află că respectivul arbitru, se află în concediu, în Turcia. Tot ea rezervă camere într-un hotel AllInclusive, cumpără bilete de avion şi pornesc la drum. Bineînţeles că nu au nici-un plan concret, bineînţeles că habar nu au în ce localitate este arbitrul, dar entuziasmul lor este prea mare pentru a mai sta pe gînduri din cauza unor astfel de fleacuri. Fleacuri cum ar fi de exemplu, că nici bani nu prea au, în afară de banii pentru întoarcere.

 Întreaga acţiune se desfăşoară în incinta acelui complex turistic, unde totul este la îndemîna tuturor : distracţii, băutură, mîncare, totul din belşug. Dedaţi la bine, năzdrăvanii aceştia dau iama în băuturi de soi, joacă bowling, pe scurt, profită din plin de binefacerile all-inclusiv mirîndu-se necontenit că peste tot este suficient să dea cardul care le fusese înmînat o dată cu cheia de la cameră. În aceste pagini, cei doi autori fac o subtilă analiză a diferenţei structurale între mentalitatea rusă şi mentalitatea europeană. Ei, ruşii, se comportă ca nişte învingători, aşa au fost învăţaţi de mici, că li se cuvine totul, fără să plătească nimic. Aici află ca mafia rusă este omni-prezentă ( deşi cam bănuiau că Nataşa  plasa fete în străinătate, nu doar în calitate de soţii ci şi în calitate de agente ), văd că o parte din personalul hotelului este tot de prin fosta uniune sovietică, pe scurt, parcurg o suită de situaţii, veritabile studii de caz; unele hazlii, altele nu prea. Iar cînd află că de fapt ceea ce consumau ei cînd li se cerea cardul nu era inclus în all-inclusive şi deci trebuie să plătească, plătesc, dar rămîn fără bani de întoarcere. Ca să o scoată la capat,  acceptă să facă striptis, dar sunt excrocaţi şi iar rămîn fără bani. Pînă la urmă, cad în mrejele unui traficant de icre negre şi astfel reuşesc să cîştige nişte bani pentru biletele de avion.

 Dar pe arbitru, l-au ucis ? Ei aş ! Deşi aflaseră că prin cel mai pur hazard, arbitrul acela ticălos, se afla chiar în hotelul în care erau şi ei, comit o tentativă de omor, organizată după toate regulile absurdului, cu o armă improvizată dintr-un arc de tir defect, tentativă în urma căreia, ei chiar sunt încredinţaţi că l-au ucis. Înainte de a se întoarce acasă, după ce duc la bun sfîrşit, primul transport clandestin de icre negre, văd că tentativa lor nu avusese nici cel mai mic succes : “ – O, uitaţi-vă, arbitrul nostru! Chelul e viu ?!! Pepsi a arătat spre televizor cu un deget îngheţat. Muzica din restaurant s-a auzit şi mai tare şi, după sunetele unei straşnice tamburine naţionale, un gînd foarte interesant mi s-a învîrtit prin cap : atît timp cît el e viu, eu nu mă voi întoarce acasă …”

 Cartea nu excelează prin descrieri, dar excelează prin comicul situaţiilor şi mai ales prin dialogurile extrem de vii. Se vede că în primul rînd, Fraţii Preşniakov sunt dramaturgi. Şi se înţelege din ritmul alert al cărţii şi de ce au un asemenea imens succes.

Read Full Post »

            Această carte apărută la Humanitas în 2006 “are la bază dialogul dintre M.V.Llosa şi G.Liiceanu, susţinut cu prilejul conferinţei – Chipuri ale răului în lumea de astăzi – organizată la Romexpo în 20 Septembrie 2005 şi finalul conferinţei de presă […] organizată de institutul Cervantes din Bucureşti şi ICR la sediul acestuia în  21 Septembrie 2005.”

            Prezenţa acestui romancier in România avea să fie reflectată în media românească extrem de sugestiv ca fiind “adorator al Shakirei”, iar cea mai bună întrebare pe care cei din sală au reuşit să i-o pună (la conferinţa de la ICR) a fost – ce crede maestrul despre jocul de fotbal – ! Nici una dintre întrebări nu a avut nici-o legatură cu vreuna dintre cărţile lui, avea sa consemneze G.Liiceanu în preambulul acestei cărţi. Nu voi face o prezentare a celor doi protagonişti. Ar fi inutil pentru cine îi cunoaşte şi la fel de inutil pentru cine, nu. Dar pentru că este prea dificil să încerci sa rezumi un dialog al acestor doi mari literaţi, voi decupa câteva secvenţe care mie mi s-au părut mai semnificative.

             MVL – La vârsta de 11 ani, mi-am cunoscut tatăl pe care îl credeam mort, deoarece familiei, foarte catolică, îi era ruşine de divorţul părinţilor mei şi mi-l ascunseseră.[…] Întilnirea cu tata a fost o experienţă grea şi aspră […] (pentru că) existenţa unui tată autoritar, m-a făcut să detest autoritarismul şi să iubesc mai presus de orice, libertatea […] . Pentru mine, scrisul a devenit un mod de a scăpa de sub autoritatea lui, de care mă temeam şi care mă copleşea.

            GL – Şi totuşi […] cum aţi ajuns să scrieţi ?

            MVL – Ca toată lumea, înainte de a fi scriitor am fost cititor şi […] cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viaţa a fost să învăţ să citesc. […] mama îmi spunea că la început, scriam continuări la poveştile pe care le citeam […]. Pe atunci, mă jucam de-a scrisul, pentru că mă încurajau mama si familia. Când m-am dus să locuiesc cu tata, aceasta activitate mi-a fost interzisă, a ajuns clandestină (pentru că) literatura nu putea să ţină de foame. […] Şi aşa, am ajuns la jurnalism, crezând că acesta era un mod de a-mi exercita vocaţia literară şi în plus, de a câştiga un salariu din care să pot trăi.

            GL – Există două categorii de scriitori […] ;unii au scris o singură carte şi au rămas în istoria literaturii, vezi Ghepardul lui Lampedusa. Există şi cealaltă categorie, gen Balzac, sau V. Hugo . […] Dumneavoastră […] aţi scris enorm […]. Ajungi să iţi pui întrebarea “când Dumnezeu scrie Vargas Llosa romanele nenumărate pe care le-a scris, cărţile de comentarii asupra scriitorilor şi romanelor din secolul XX, când mai face şi jurnalistică, conferinţe, călătorii şi aşa mai departe ?“

            MVL – Eu datorez Europei, Franţei şi mai ales lui Flaubert faptul că am învăţat că cei care nu avem un talent natural, suntem obligaţi să ni-l construim cu perseverenţă; […] Lucrez cu orar : dimineaţa şi după-amiaza, şapte zile pe săptămână. […] Eu trăiesc scriind. Sunt dovada vie a faptului că a scrie este un mod de a trăi. Munca îmi ordonează viaţa, mă apară de frustrări, de eşecuri, de obstacolele pe care le înfruntăm cu toţii în viaţa de zi cu zi, […] căci totul e determinat de pagina pe care o scriu, uneori cu imensă dificultate, şi, în zilele minunate cu oarecare uşurinţă. […] În ziua fericită, ma scol devreme, la şapte şi împreună cu soţia ne plimbăm cam o ora.; […] această primă ora e foarte fecundă; […] pregătesc ce va fi munca zilei […] astfel că, la întoarcerea acasă, ştiu deja cărei activităţi îi voi dedica întreaga zi. […] Citesc ziarele (minim trei), fac un duş, iar după aceea, mă aşez la masa de scris. Acolo muncesc în general până la ora 14. […] Munca de după-amiază e mai puţin creatoare […] corectez, citesc, iau note, fac fişe. […] Nu lucrez niciodată seara. […] Merg la cinema sau la teatru […] sau ies cu prietenii. […] Scriu foarte repede, încercând să obţin […] versiunea primară a istoriei pe care vreau să o spun […]; ştiu că dacă ajung să termin o ciornă, am romanul. De cum e gata ciorna […] pot lucra oricâte ore […] pot aboli timpul şi spaţiul din jur şi pot trăi în ficţiunea la care scriu. […] Ştiu când am ajuns la sfârşitul romanului […] deoarece atunci simt o mare nelinişte, […] am impresia că dacă nu termin romanul, are să mă termine el pe mine.

            GL – Ne apropiem de cărţile dumneavoastră; […] viaţa noastră, a oricărui om de pe această lume, comportă o cumplită aporie. Pe de o parte […] ne supunem unor norme morale, unor reguli sociale […]., Pe de altă parte, individul care suntem, este supus unor porniri care vin dintr-un fond pulsionar ( ancestral ) al omenirii […]. Vieţile noastre, se construiesc pe această ambiguitate […] Cum v-aţi descurcat cu această ipocrizie în viaţa dumneavoastră ?

            MVL – În epoca noastră putem vedea […] că între civilizaţie şi barbarie […] se află o frontieră imperceptibilă care se poate rupe în orice clipă. […] Pentru a trăi în civilizaţie, trebuie să renunţăm la instincte, la pasiuni, la toată iraţionalitatea care face şi ea parte din ceea ce suntem. […] Eu cred că de-a lungul istoriei am creat instrumente care ne permit […] să ducem viaţa primitivă pe alt plan […]; de pildă, arta şi literatura ne îngăduie să fim primitivi […] fără să ieşim din civilizaţie; […] trebuie să apărăm dreptul literaturii de a spune totul, de a dezvălui chiar şi aspectele cele mai feroce şi teribile ale oamenilor. Pe această cale, se scapă de bestiile şi demonii care, alături de îngeri, configurează personalitatea umană.

            GL – Care este cartea din opera dumneavoastră cu care aveţi cele mai cordiale relaţii ?

            MVL – E greu de răspuns la această întrebare, căci e ca şi cum ai întreba un părinte pe care dintre fiii săi îi preferă. Deşi ai preferinţe, nu le mărturiseşti. […] La această întrebare, obişnuiesc să răspund că prefer romanele pe care le-am scris cu cea mai mare greutate. […] Până la urmă, dacă ar trebui, dacă mi-aţi pune pistolul la tâmpla şi mi-aţi spune “ alege două dintre romanele pe care le-aţi scris” aş alege Conversaţie la catedrală şi Războiul sfârşitului lumii.

            GL – […] Ce se întimplă cu un intelectual umanist […] care işi pierde speranţa în privinţa propriei sale ţări ?

            MVL – Nici România, nici Peru, nici alte ţări care trebuie să se modernizeze, să se democratizeze, nu vor atinge perfecţiunea […] dar este la îndemâna oricărei ţări să o ia pe drumul cel bun. […] Când îmi văd ţara şi sunt gata să mă las pradă disperării, mă gândesc la ţări pe care le-am cunoscut, care erau dictaturi sărace, izolate […] şi care au izbutit să se transforme profund. […] Spania, de pildă, […] avea o dictatură chiar mai rea decât a noastră. […] Treizeci de ani mai târziu, Spania e o ţara prosperă, care nu exportă ci atrage forţă de muncă. […] Spaniolii, irlandezii, coreenii , taiwanezii nu sunt ontologic superiori peruanilor sau românilor […] trebuie să urmăm bunele exemple şi să rupem o dată pentru totdeauna, cu vocaţia eşecului.

          GL – V-aţi implicat in viaţa politică a ţarii dumneavoastră între anii 1989-2000. Experienţa pe care aţi făcut-o a fost foarte dură. […] Credeţi ţinând cont de această experienţă, că un intelectual umanist, poate juca astăzi, un rol în istoria politică a ţării sale, ?

            MVL – Nu cred că se poate generaliza pe această temă. Intelectualii, scriitorii, artiştii, sunt foarte diferiţi între ei. Unii sunt în stare să ocupe cu succes o funcţie politică , […] (dar) e foarte greu sa împaci ambele lucruri. Politica lucrează cu actualitatea, arta şi literatura lucrează cu ceva mult mai durabil. […] E adevărat că experienţa mea politică a fost dezastruoasă, dar am învăţat multe din ea. […] Un intelectual cunoaşte din politică ceea ce are ea mai bun, ideile, marile proiecte, idealurile sau utopiile […] dar politica nu-i asta; […] ea înseamnă ,manevre, intrigi, lovituri sub centură […] inevitabila luptă pentru putere. Puterea scoate la lumină tot ce au oamenii mai rău, iar lucrul acesta […] se învaţă trăind politica zi de zi.

            GL – Din lectura carţilor dumneavoastră, – mai ales din Lituma in Anzi – […], am rămas cu senzaţia că v-aţi pus problema unei rădăcini psihologice a comunismului : oamenii sunt mai înclinaţi să invidieze decât să admire. […] Comunismul este în fond, o societate a nivelării către în jos, o societate a cărei fericire vine din tragerea în jos a tot ce este sus, sau a suprimării sus-ului. […] Întrebarea este : de ce credeţi că ceilalţi, cei care nu au trăit experienţa comunistă, refuză să intre în drama noastră şi ne interzic să comparam suferinţa noastră cu suferinţa lor ?

            MVL – Intelectualilor le vine foarte greu să renunţe la utopie. […] Utopia e perfecţiunea şi […,] de aceea scriitorii obişnuiesc uneori să arate dispreţ democraţiei.[…] Chestiunea e că democraţia nu-i poate seduce pe intelectuali. Lor le repugnă mediocritatea, iar democraţia e chiar emblema mediocrităţii. […]  Dar adevărul e că, […] acest sistem mediocru a redus cel mai mult violenţa, a stimulat cel mai mult progresul economic şi social. […] E un sistem profund imperfect […] dar nu există nici un altul asemănător, care să se poată transforma din interior, şi în acest fapt consta superioritatea democraţiei asupra sistemelor totalitare. Ce să ne facem cu intelectualii ? […] Primejdia apare când bazele democratice ale societăţii sunt slabe, căci atunci nu numai intelectualii, ci şi ample sectoare ale societăţii se îmbarcă în visul utopic. […] Cum nu putem trăi fără utopii, e mai bine să le căutam acolo unde nu-s maligne ci benigne. De pildă, în literatură. […] Dar trebuie să eradicăm definitiv utopia din domeniul politic şi social, deoarece ea nu face decât să intensifice suferinţa, sărăcia şi violenţa în întreaga societate.

            GL – Am impresia că MV Llosa ne propune utopia de a-i determina pe milioane de oameni să citească literatură ca să poată să-şi satisfacă în mod benign nevoia de utopie. […] Credeţi că premiul Nobel mai are vreo valoare în condiţiile în care el se acordă după criterii extra-estetice? Primordial pe criterii de corectitudine politică ?

            MVL – Cred că scriitorii nu trebuie să vorbească de premiul Nobel; un asemenea gând le face rău. […] E foarte important ca scriitorii să-şi păstreze libertatea, independenţa, dreptul de a fi diferiţi, dreptul la nebunie. […] Dacă îşi pierd libertatea, nu există premiu care să le redea talentul. Un scriitor german, pe care îl admir mult […] Hans Magnus Ensenberger , a spus ceva foarte amuzant ; “Academia Suedeză alege în fiecare an un scriitor care să primească un million de dolari. Hotărârea lasă un million de scriitori din întreaga lume frustraţi şi invidioşi. De ce nu face contrariul ? De ce nu alege un million de scriitori în fiecare an şi nu le dă câte un dolar ? Astfel; ar face un milion de scriitori fericiţi, care vor vorbi de premiul Nobel cu entuziasm şi fără nici-un resentiment. “

            GL – […] După discuţia noastră de ieri, nu am putut să dorm bine, întrucit una din afirmaţiile lui MVL m-a tulburat. Am s rezum […] . Momentele cele mai nefaste ale istoriei sunt legate de trecerea utopiilor în realitate.Există mereu minţi exaltate care işi imaginează că omenirea poate obţine fericirea în grup aici, în condiţia noastră terestră. Paradisul ne este la îndemână aici, după colţ. […] În schimb, literatura este anume făcută […] pentru a purga răul din noi fără să-l trăim în prealabil în mod expres.[…] Or, toate grozăviile pe care le-am trăit noi în istorie, au la rădăcina lor, o utopie care mai întâi era pusă pe hârtie. Marx însuşi a elaborat o teorie care, atâta vreme cât a rămas acolo, (pe hârtie) a fost nevinovată. […] Şi atunci întreb : […] ceea ce noi trăim gratuit, nevinovat şi utopic în literatură nu pătrunde nicicum în lume ?

            MVL – E o întrebare la care nu se poate răspunde în puţine fraze. E o temă de discuţie, poate pentru o carte. O să încerc să rezum pe cât posibil. Cred ca noi oamenii, nu putem trăi fără utopii. Asta face parte din condiţia umană […] Fără imaginaţie, fără pofte, fără dorinţa pentru o viaţa diferită şi mai bună, n-ar fi existat în istorie nici marile descoperiri, nici dezvoltarea materială, culturală, astfel ca acest vis utopic are un aspect extrem de pozitiv.Se transformă în ceva nociv, când visul utopic vrea să transpună în realitate, o viaţă complet predeterminată de inteligenţă. De fiecare dată când oamenii au încercat să construiască această societate perfectă, rezultatul a fost o hecatomba, Apocalipsa.

 Închiziţia […] a avut ambiţia să construiască o societate […] exonerată de păcat, fără   sacrilegii, fără păgâni, şi rezultatul ştim bine care a fost: temniţele, aparatele de tortură, […] morţile în număr mare, cenzura.

 Nazismul a fost o utopie : ideea de a crea o societate cu oameni puri, de rase pure, necontaminate etnic. Or ştim prea bine câte milioane de morţi a produs această utopie sângeroasă şi funestă.

 Comunismul a fost de asemenea o utopie : ideea de a crea o societate fără clase, fără exploataţi şi fără exploatatori, cu o egalitate absolută. Şi la ce a dus ? La Gulagul cu cei 20 milioane de morţi ai săi.

Revoluţia culturală a lui Mao a fost o altă utopie.[…] cite milioane de chinezi au fost sacrificaţi în acea nebunie, […] care a fost revoluţia culturală chineză ? […]

Şi-atunci, asta-i dilema : nu putem renunţa la utopie, fiindcă ea face parte din condiţia umană. […] Evident, soluţia trebuie să fie eradicarea utopiei din viaţa socială şi politică […] Utopia nu trebuie trăită ci doar visată. […] Literatura influenţează, fără îndoială viaţa, ajunge să facă parte din realitate şi din comportamentul uman. […] Dar nu se poate traduce automat într-o reproducere a vieţii reale, în istorie, a ceea ce este visul literar. Viaţa nu-i făcută din cuvinte. […] Utopiile nu sunt ideile. Sunt mai degrabă imaginile, ficţiunile. La aceste utopii mă refer nu la ideologii, adică la sistemele care pretind că descriu în întregime realitatea. […] Utopiile pe care le citez […] sunt cele care prezintă marile creaţii, care ne înfăţişează o lume perfectă, efectiv perfectă, aşa cum viaţa reală n-ar putea fi niciodată. […] A crede că literatura e responsabilă de tot ce merge rău în lume, înseamnă a confunda efectul cu cauza.

            La plecare, la aeroport, G. Liiceanu avea sa-i spuna lui MV Llosa : “ V-am privit în toate zilele acestea. Cred că aveţi tot ce îşi poate dori un om” […]

Şi deodată, masca superbiei pe care o ţinuse trei zile pe chip, masca celebrităţii sigure de ea, îi cade. Şi cu o tristeţe în glas, pe care nu o au decât cei care, condamnaţi la propria lor ispravă, sunt învinşi de propria lor măreţie, îmi spune : “ Dar sunt atât de bătrân Gabriel, atât de bătrân!” 

           Frumuseţea zeului de 69 de ani, intrase în crepuscul.

          Dumneavoastră, ce carte a unuia dintre cei doi, v-a placut mai mult ?

Read Full Post »

        Nu cred că este necesar să-l prezint pe gânditorul şi omul Constantin Noica. Cine a avut curiozitatea sa afle cite ceva despre domnia sa, a şi făcut-o; iar cine nu, nu şi nu e nici-o supărare. Se ştie că singurul zeu căruia Noica I s-a închinat, a fost ‘zeul culturii’. De aceea  este surprinzător acest titlu al unei frumoase cărţi, pentru modul său de gândire – RUGAŢI-VĂ ! 

Prefaţă.

             “Spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial, o mănăstire de maici din Moldova a fost ocupată de trupele sovietice biruitoare. Maicile au căutat refugiu în alte locuri. La întoarcerea lor au găsit în altar un bilet pe care stătea scris : ‘Comandantul trupelor care au ocupat mănăstirea vă declară că a lăsat-o neatinsă şi vă cere să vă rugaţi pentru sufletul său’. De atunci, la fiecare serviciu religios este pomenit numele lui Alexandru.

            Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru! Roagă-te şi tu cititorule, căci numele nu priveşte doar pe comandantul trupelor victorioase – dar, ce ai făcut între timp frate Alexandru ? Ţi-ai petrecut zilele în închisoare, sau ai devenit un non-conformist ? ai robit ca ceilalţi în câmpul muncii, sau ai scris cărţi şi le-ai trimis în străinătate ? – ci, numele îi priveşte pe ceilalţi fraţi Alexandru, biruitori nesiguri şi ei. Rugaţi-vă pentru Alexandru din China, dar nu uitaţi pe fratele Alexandru din Statele Unite; rugaţi-vă pentru cei puternici de pretutindeni,pentru cei ce ştiu, fizicieni, matematicieni, şi supratehnicieni, dar care nu mai ştiu bine ce ştiu şi ce fac, pentru cei ce posedă şi dispun, cu economiştii lor cu tot; rugaţi-vă pentru cei ce rătăcesc prin viaţă fără cultură, dar şi pentru cei ce rătăcesc în cultură; pentru omul European care a triumfat asupra nevoilor materiale, pentru omul modern care va triumfa asupra naturii şi a bunului Dumnezeu. Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru !”

            Ce-ar mai fi de spus după o astfel de introducere ? Chiar, Noica ce-ar mai fi avut de relatat în această carte, suplimentar faţă de această superbă punere în temă , care cuprinde cam tot ce-ar fi de spus ? “Când un învingător îţi cere să te rogi pentru el, înseamnă că-ţi oferă Victoria sa “! Asta mai e de spus ! El nu are cum să folosească  această victorie pentru că ştie că vremelnic fiind, această victorie nu poate să-i folosească la nimic în lipsa ta, cel învins. “Nu mai are importanţă, de la un moment dat, ce vor statele şi stăpânirile de tot felul în faţa persoanei umane […]; aceasta a intrat într-altă creştere, sub o altă lege!”

            Cartea descrie o parte a detenţiei dintre 1958 si 1964 pe care Noica a suferit-o alături de aproape întreaga elită a ţării noastre România, după consolidarea pe deplin a regimului comunist, ilegitim si criminal. Experienţa despre care Noica refuza să vorbească. Dar iată, experienţa relatată în acest volum, apărut în 1990 la Humanitas, fosta Editură Politică. Palidă reparaţie morală. Palidă, dar cu atât mai necesară.

            Cartea este scrisă în spirit creştin, parcă anume izvorâtă din îndemnul martirilor care au pierit în temniţele comuniste : “Să nu ne răzbunaţi !” Ei adevăraţii ‘sfinţi deghizaţi în puşcăriaşi ştiau că Victoria le va aparţine, fie şi postum.

            “-V-au bătut nu-i aşa ?

            – Da! consimt eu, după o ezitare […]

            – De ce v-au bătut ?

            -M-au bătut fără motiv!”

De fapt, anchetatorul avea un motiv întemeiat : Noica refuzase să ia o ţigară de la el ! Îl sfidase ! Şi sfidându-l pe el, sfidase întreg sistemul noii orânduiri luminoase, chezăşia fericirii întregii umanităţi, aici pe pământ, nu aiurea în cine ştie ce rai post-mortem!

               Nu se poate relata, relatarea cuiva care a fost întemniţat. Iar relatarea suferinţelor îndurate absolut nejustificat, în temniţele comuniste, este cu atât mai greu de relatat. Este imposibilă această relatare. Ce să povesteşti din relatările trăite pe viu mai întii ? Convertirea la creştinism a evreului Steinhard ? Reeducarea în spiritul noilor vremuri ? Experimentul Piteşti, unde victimele deveneau la rândul lor călăi ? Exterminările de la Aiud, Sighet, Gherla, Poarta Alba şi cine mai ştie pe unde ? Holocaustul de la Canal ? Faptul că închisorile comuniste deveniseră cele mai importante Universităţi din ţară, unde se învăţa pe ascuns orice, de la teologie la filosofie, de la cultură greacă şi romană la întreg şirul de împăraţi chinezi ?

            Nu ştiu. Dar ştiu că deţinuţii trebuiau să înveţe un lucru elementar : “comuniştii judecă prost, dar condamnă bine !

            Pe măsură ce în exteriorul infernului comunist, protestele internaţionale se intensificau,condiţiile de detenţie se îmbunătăţesc !!! “Astăzi ni s-au dat în loc de 100 gr. de pâine, 125! […] Cele 25 gr. de pâine în  plus, nici măcar nu înseamnă eliberare. Nu înseamnă nici măcar calorii destule, dar, […] atârnă greu şi hrănesc bine ! “

            Deţinuţii încep să fie văzuţi şi de câte un medic. Asta în eventualitatea că vor fi puşi să-şi îmbunătăţească detenţia, prin muncă. Pentru că nu e aşa ?

“ARBAIT MACHT FREI !”

Dar dacă scapi prilejul şi vrei să te consulte un medic pentru că chiar te simţi rău, primeşti răspunsul cuvenit : “ – Prostule, dacă n-ai cerut la schimb; acum stai şi boleşte până mâine!” A doua zi, Noica avea să fie operat. “- Cred că scapă!” l-a auzit pe chirurg ca prin ceaţa. Şi a scăpat. În convalescenţă, ca nu cumva să se plictisească, a trebuit să conspecteze Operele Complete ale lui Marx si Engels. 17 volume, plus alte cinci de Istoria Filosofiei scoasă de sovietici şi tradusă în româneşte. Dar într-o bună zi, deţinutul Noica a fost convocat tocmai de colonelul care îl luase în primire cu ani în urmă.

“- Ce aţi face dacă aţi fi liber ? Mi-a trecut prin cap să răspund : ‘aş citi cel de-al 18-lea volum din Marx si Engels’ , dar m-am temut să nu mă considere provocator. !

            Noica a cerut o ţigară ! După care, a fost înştiinţat : “Mâine veţi fi liber.”

Înainte de a pleca, Noica avea să-şi amintească versurile lui William Blake :

‘There is a smile of Love

And there is a smile of Deceit,

And there is a smile of smile

In Which these two smiles meet.”

            Peste ani, Noica avea să-l întâlnească pe colonelul respectiv, pe stradă. Au vorbit câteva minute. Colonelul ţinea un debit de tutun şi trăgea un picior. Peste alţi ani, despre colonelul acela nu se va mai şti nimic. Fusese doar o unealtă a altor ticaloşi, cu adevărat mari. Noica avea să devină un arhetip cultural, inclusiv prin “Şcoala de la Păltiniş”.

            Cine fusese învingător ?   – Fratele Alexandru desigur !  –  Rugaţi-vă pentru Fratele Alexandru. –  El este adevăratul învingător prin care lumea se mai poate salva!

Read Full Post »

“Socrate voia ca noi să ne luăm viaţa ca un întreg. Dacă nu iau viaţa ca un întreg, atunci rătăcesc, ich gehe hin und her , merg cînd ‘hăis’ cînd ‘cea’. Dar, dacă iau viaţa ca un întreg, atunci ar trebui să fac în aşa fel încît acest întreg să nu fie contradictoriu. Ce înseamnă o viaţă necontradictorie ? Înseamnă, în primul rînd, o viaţă fără compromisuri. Acum, cînd fac un compromis ? Cînd ceva de interes vital pentru mine este ameninţat; căci viaţa este bunul cel mai de preţ, iar tot ce o apără este bun. Compromisul îmi apără aşadar viaţa, dar îmi ia coerenţa ei. Dar tocmai această poziţie o atacă Socrate. Pentru el, nu viaţa în sine, trăită oricum, este bunul cel mai de preţ, ci felul cum o trăiesc, adică coerenţa ei. Cine are deci dreptate – Socrate sau noi ?

Dacă Socrate are dreptate, atunci toate ne sunt străine, în afară de viaţa noastră. Dacă el are dreptate, noi nu trăim în adevăr şi nu suntem, ca el, paradigmatici. Dacă el are dreptate, atunci, cum îi spune Callicles în Gorgias, “viaţa noastră e întoarsă pe dos”. Dacă Socrate are dreptate şi ceea ce este cu adevărat esential este să te preocupi de viaţa ta, atunci fiecare ar trebui să încerce să afle ce e cu el, chiar dacă acest lucru nu are mari şanse de reuşită. Numai că mesajul lui Socrate nu este pentru toata lumea, aşa cum este cel al lui Iisus. Socrate avea dreptate atunci, şi are şi astăzi. Nimic nu s-a schimbat în ce priveşte ta megista, lucrurile cele mai de seamă. La fel le mînuim şi azi, aşa cum le mînuiam şi pe vremea lui. Iată, 2 400 de ani în care am stat pe loc în ce priveşte lucrurile cele mai însemnate. Care cetate ar recunoaşte azi acest lucru ? “

Am propus acest fragment, pentru că este de mare actualitate : pîna la ce punct trebuie făcut compromisul în politică ? Pînă unde un alegător oarecare ar trebui să fie de acord cu compromisurile făcute de partidul pe care îl votează ? În viaţa de zi cu zi, facem compromisurile la care suntem dispuşi să închidem ochii, dacă acestea sunt făcute de politicieni ?

Read Full Post »

Protestacii

Manifestaţia de astăzi, departe de a avea anvergura preconizată de iniţiatorii săi, va eşua într-un eşec previzibil : după primele două manifestaţii de protest – relativ îndreptăţite – de luni şi de marţi, la care au participat în total cîteva sute de oameni, URIAŞA manifestaţie la care ar trebui să participe 60 000 – şase zeci de mii – de protestatari, nu va aduna în faţa guvernului mai mult de pînă într-o mie de participanţi convinşi – la modul propriu – de ceea ce fac. Restul de pînă la cîteva mii, de protestaci – maxim două trei mii – , vor trebui din greu să fie convinşi că acest protest le va fi protestatarilor, util. Cine să îi convingă că acest demers le este benefic ?

Ponta s-a spălat pe mîini după ce a ameninţat că partidul său susţine aceste proteste, plecînd în străinatate – la propriu şi la figurat – cu treburi pe care numai el ştie că le are.

Crin ? Hm. Mergem mai departe.

Liderii sindicali ? Ei ştiu de multă vreme că nu mai reprezintă pe nimeni dar, au devenit pereni şi neinteresanţi pentru un veritabil dialog social.

Antenele şi iRealitatea, încearcă din răsputeri să-şi menţină audienţa prin incitare la tot soiul de bazaconii, în lipsa căreia ei, dragii de ei, răzvănişti şi ciutaci notorii, ar cam muri de foame.

Nici vremea nu prea ţine cu ei. Se anunţă vreme urîtă dpdv meteorologic, dar nu numai.

Am mai spus : oamenii obişnuiţi, îşi văd de treaba lor. Din păcate, ei, oamenii normali, sunt obişnuiti cu lipsurile, şi noua curbă de sacrificiu, nu le dă frisoane. Problema este alta : organizatorii acestei manifestaţii, speră ca şi  România, să intre în zodia PIIGS deşi, este o cumplită diferenţă între ţările care fac parte din această sintagmă, şi România. Numai că aceşti porci  irealişti sau antenişti, nu par să dea semne că înţeleg acest lucru evident. Şi guiţă strident încercînd să transmită mesajul că gro-hăhă-itul lor, va avea audienţă naţională. Nu va avea. Nu are cum. Grohăiala lor, este muuult prea departe de ceea ce oamenii, repet, OAMENII ! obişnuiţi şi sau normali, vor.

UPDATE. Jandarmeria afirmă că la miting au participat 30 000 de oameni. Raportat la numărul de 1 200 000 de bugetari, asta înseamnă 2,5 %.

IM-PRE-SI-O-NANT !!!  😀

Read Full Post »

Competenţa presupune o relaţie cu un sector al realităţii, întreţinută în cunoştinţă de cauză. Competentul se pricepe la “ceva” : zoologul la animale, botanistul la plante, inginerul la maşini, medicul la boli, chimistul la chimie etc. Deosebirile dintre ei se întemeiază pe deosebiri existente în realitate . La fel, ofiţerul se pricepe la arme şi la război, magistratul la împărţirea dreptăţii, iar, printre meşteşugari, zidarul se pricepe la zidărie, pantofarul la încălţăminte, lăcătuşul la încuietori ş.a.m.d. Cantonarea în specialitate ( în profesie sau în meştesug ) formează atît tăria, cît şi slăbiciunea competentului, fiindcă ceea ce este deosebire în realitate devine limitare în competenţă. Competent în ceva înseamnă şi limitat la ceva. Limitarea conferă competenţei deopotrivă tăria cît şi slăbiciunea ei. Tăria competenţei stă în limitare, pentru că tocmai limitarea îi îngăduie celui competent aprofundarea şi stăpînirea unui sector de realitate printr-o cunoaştere şi experienţă care nu pot fi dobîndite decît prin această limitare voită şi asumată din capul locului. Iar slăbiciunea competenţei rezidă în limitare pentru că cel ce se pricepe la ceva se pricepe numai la ceva. Pantofarul nu se pricepe la croitorie, inginerul nu se pricepe la boli, iar judecătorul nu se pricepe la plante. Cu alte cuvinte, competentul în ceva, lasă liber locul celorlalte competenţe, fiecare ocupînd un loc al lui ca rezultat al diviziunii muncii şi al cultivării unor competenţe diferite. Aşadar, competenţa survine într-o societate organizată înăuntrul unui mediu natural şi în raport cu acest mediu, din şi prin care ea trăieşte, subzistă şi evoluează. Nu se poate închipui o comunitate sănătoasă ale cărei sectoare să fie organizate după un alt criteriu, decît cel al competenţei. Dacă pînă la urmă comunismul a sfîrşit într-un eşec, este pentru că acest criteriu a fost călcat în picioare.

După 1944, sovieticii şi P.C.R. au avut de înfruntat un popor care era în întregime ostil comunismului, de la monarhi pînă la ţăranul gospodar. Un asemenea popor nu putea fi nimicit, în schimb putea fi aservit, ceea ce, de altfel, s-a şi întîmplat. Aparatul de stat “burghez” a fost zdrobit, ofiţerii, judecătorii, profesorii şi liber-profesioniştii au fost demişi, arestaţi şi lichidaţi în masă. Pe scurt, competenţa a fost desfiinţată. Mai mult sau mai puţin, fiecare din aceste categorii reprezenta, la locul cuvenit ei, competenţa. Toţi au fost înlocuiţi de activiţti şi de profesionişti improvizaţi, aserviţi prin înscrierea în partid. Criteriul competenţei a fost în fapt înlocuit prin criteriul fidelităţii faţă de “cauza partidului” , prin ascultarea “disciplinei de partid” , prin supunerea la “linia partidului”. Oameni fără pregătire militară au devenit ofiţeri, după cum muncitorii au ajuns judecători ( asesori ) populari, directori de întreprinderi, profesori fără pregătire de specialitate ( sau cu pregătire din altă specialitate ), funcţionarii de stat ( de la conţopişti la miniştri fără nici-o pregătire sau competenţă ), totul petrecîndu-se sub îndrumarea activiştilor de partid. Aceştia din urmă, lipsiţi de pregătire, de atestare, de experienţă şi de verificare, erau întruchiparea incompetenţei şi totuşi, prin definiţie, ei erau buni la toate. Activistul politic nu se pricepea la nimic ( nu avea nici-o competenţă ), dar dădea sfaturi, indicaţii, directive, ordine şi dispoziţii în toate domeniile. Pare aberant, dar aşa s-a întîmplat. Astfel, competenţa a decăzut, ba cel mai adesea a fost privită drept ceva suspect şi, în orice caz, drept o însuşire de care te puteai dispensa în locurile de decizie. Situaţia aceasta – competenţa care trebuia să cedeze pasul în faţa activismului – s-a perpetuat, rămînînd intacta pină la căderea comunismului. De la bun început, competenţa a încetat să mai fie un criteriu major în distribuirea rolurilor sociale, iar excepţiile ( inginerii sau medicii ) nu au modificat în mod semnificativ starea globală a societăţii comuniste. Rezultatul vizibil a fost constituirea unei comunităţi bine ierarhizate de in-competenţi. În această comunitate, competenţii, care erau necesari a la longue , au depins în permanenţă de criteriul politic, în fond de bunul-plac al activiştilor. Ei au fost declaraţi “tehnicieni” şi au devenit o clasă declasată.

Alexandru Dragomir

Read Full Post »

Născut în 1916 la Zalău, licenţiat în drept şi filosofie, A. Dragomir (Sanduc-pentru prieteni), avea să plece la Freiburg pentru a-şi da doctoratul, pentru că fusese acceptat ca doctorand al celebrului filosof german, Heidegger.  Preferat în mod vădit al celebrului profesor, lui A. Dragomir soarta avea să-i joace o festă cumplită : cu trei luni înainte de a-şi susţine teza de doctorat, este rechemat în ţară pentru serviciul militar; nici măcar o scrisoare a filosofului, nu avea să înduplece autorităţile române.

Dragomir se supune şi revine în ţară. Avea sa fie trimis pe front, iar la terminarea războiului, odată reîntors în ţară, avea să priceapă rapid, că stagiul petrecut în Germania nu putea decît să îi dăuneze. Astfel, cel care absolvise liceul “Seminarul Pedagogic Universitar” de la Cluj cu calificativul excepţional! la română, greacă, franceză, germană, istorie, ştiinţe fizico-chimice şi! gimnastică, licenţiat în drept şi filosofie, va intra “în cîmpul muncii” şi va lucra pe rînd ca ajutor de sudor, funcţionar, corector, redactor, merceolog, etcetera … Abia în ultimii ani ai săi înainte de pensionare, avea să fie folosit, graţie cunoştinţelor sale lingvistice, pe post de translator în desele deplasări în străinătate a unui ŞEF de tip nou.

La fiecare revizuire a ‘dosarului’ , A. Dragomir era sistematic dat afară din serviciu, deşi se străduia din răsputeri să-şi ascundă trecutul de ucenic-filosof. Întreaga sa viaţă, va trăi acut cu sentimentul că filosofia trebuie să fie făcută clandestin, în intimitatea camerei sale, pentru sine însuşi, ca să nu “iasă din viaţă, aşa, ca un bou”. Nu l-a preocupat să publice nimic, niciodată, nici măcar după dezgheţul survenit după 1964. Prieten cu Noica, avea să îi reproşeze acestuia printre altele, moartea unui prieten comun, survenită în urma arestării “lotului Noica” în 1958.

De altfel, se temea ca nu cumva membrii “Şcolii de la Păltiniş” să nu aibă aceeaşi soartă. Noica ţinea cont în foarte mare măsură de părerile lui Dragomir, îi dădea lucrările sale pentru observaţii înainte de publicare şi chiar ţinea cont de criticile lui Sanduc. După apariţia cărţii lui Gabriel Liiceanu, “Jurnalul de la Păltiniş”, carte care avea să consfinţească ‘ruptura’ dintre maestru şi ucenicii săi, odată eliberaţi de sub tutela lui Noica, un grup restrîns – Liiceanu, Pleşu, Sorin Vieru, uneori Walter Biemel, – aveau să constituie auditoriul pentru un lung şir de seminare private ţinute de Sanduc, auditoriu care va reconstitui de fapt şi substanţa uneia dintre cele trei cărţi apărute postum la Humanitas, “Crase banalităţi metafizice”.

Ieşit la pensie în 1976, an care coincidea morţii maestrului său Heidegger, avea să se dedice unei probleme care la frămîntat dea lungul a peste 50 de ani : problema timpului, problema pe care Heidegger, nu o mai abordase în “Fiinţă şi timp” (volumul doi de la această monumentală lucrare, nu va mai apărea niciodată). Seminarele private au durat din 1985 pînă în 2000, din 1995 acestui auditoriu restrîns, adăugîndu-se H.R. Patapievici şi Cătălin Partenie, acesta din urmă obţinîndu-şi un doctorat în filosofie, în Scoţia. După moartea sa, survenită în 13 Octombrie 2002, “arhiva” lui Sanduc avea să îi parvină lui Gabriel Liiceanu, prin bunăvoinţa soţiei lui Alexandru Dragomir. Din multitudinea de “caiete” pe care A. Dragomir, îşi notase gîndurile, la editura Humanitas aveau să mai apară două cărţi, respectiv, “Cinci plecări din prezent” şi “Caietele timpului”, prin gjija domnilor Liiceanu, Partenie, Cătălin Cioabă şi Bogdan Mincu, care au redactat, reformulat şi în final tipărit nişte splendide exerciţii filosofice de toată frumuseţea. Pe această cale, filosofia din spaţial carpatin avea să se îmbogăţească cu judecata de cristal a unui fenomenolog de mare valoare.

Într-unul dintre caiete, A. Dragomir avea să scrie următoarea poveste :

“ Trei oameni stau de vorbă pe lumea cealaltă. Unul spuse :’eu n-am făcut mare lucru în viaţă, dar am făcut o seamă de fapte bune’. Al doilea : ‘eu n-am făcut fapte bune, dar am făcut bine lucrurile la care mă pricepeam’. Al treilea : ‘eu am făcut şi fapte bune, şi lucrurile la care mă pricepeam’. Dumnezeu îi aude şi le spune : ‘ce căutaţi voi aici ? Aici nu se judecă ce aţi făcut. Aici îşi au locul cei care şi-au trăit viaţa pe care le-am dat-o şi care trebuia trăită şi preţuită doar ca un dar. Nu v-am cerut să dregeţi lumea făcută de mine, nici prin fapte bune, nici prin făptuiri.’

Iar Sănduc spune : ‘am întrebat cum e cu cel ce nu şi-a putut trăi viaţa din cauza împrejurărilor care i-au înjosit-o şi sacrificat-o – dar n-am primit nici-un răspuns’.

Dumneavoastră, aveţi un răspuns la această întrebare ?

Read Full Post »

ANTICIPATE

Probabil că se va ajunge la asumarea răspunderii guvernului pentru programul de reforme convenit cu FMI.

Sper ca guvernul să cadă. În acest fel, TOATĂ  lumea va fi mulţumită. Repet, TOATĂ lumea! Începînd cu Moscova desigur, şi continuînd de-a valma cu pesedişti, penelişti şi partizanii lui felix pînă la susţinătorii pedeleului !

Sper ca ciutacii antenelelor si r. dumitreştii iRealităţii, să fie purtaţi în triumf pentru victoria lor asupra logicii elementare. Şi mai sper ca Jo-haha-nis să fie uns PM – vorba lui Doina Popescu ot Brăila. Dacă tot trebuie să se aleagă prafu’ şi pulberea de ţara asta, măcar să nu mai tragem de timp. S-o facem re-pe-de. Apoi, o să ajungem mintenaş ca-n povestea aceea celebră, în care, un tont, după ce şi-a băgat toate animalele în colibă, la sfatul unui înţelept, de-abia după ce a început să le scoată afară, una cîte una, la sfatul aceluiaşi înţelept, a înţeles tăntălăul, ce era de înţeles de la bun început : un mai bine improbabil în viitor, poate să fie de fapt muuuult mai rău decît o situaţie cît de cît suportabilă, acum!

Anticipatele  şi Jo-haha-nis, o să rezolve toate problemele din ţara asta. Toate ! Citeşte : umplerea vistieriilor pesedopeneliste, prin care bate crivăţul mai abitir decît în Siberia.

Odată cu anticipatele, s-ar mai rezolva cîteva probleme esenţiale : s-ar amîna la Paştele Cailor revizuirea Constituţiei, s-ar împinge pînă la calendele greceşti reforma clasei politice şi s-ar pune în aplicare rezultatul referendumului = reducerea numărului nesimţit de mare de şparlamentari, la un termen precis : NICIODATĂ !  

Şi tot aşa cum ANA,  soţia preaiubită a Meşterului Manole a fost îngropată cu zile, în zidul acelei mănăstiri celebre, tot aşa contemporana noastră ANI, bine lapidată de şparlamentarii noştri pe care ANI îi cam controla la ouă, va sta bine mersi îngropată la temelia viitoarei noastre societăţi din ce în ce mai muult,  multi-şpagatoral dezvoltată.

 Dar cel mai bun lucru, este că o astfel de criză, funcţionează ca  o veritabilă hîrtie de turnesol printre susţinătorii pdl şi ai preşedintelui Băsescu. Inclusiv printre bloggheri. E uşor a spune blablabla într-o infinită varietate de moduri, cînd, de fapt nu ai nimic de susţinut atunci cînd chiar este nevoie de solidaritate.

Anticipate ? Fie. Remaniere ? Fie. 

Poate că următorul guvern ne va  tăvăli prin laptele şi mierea unor iluzii şi ne va îndopa cu noi promisiuni, pînă cînd ne va ieşi belşugul pe nas.

Read Full Post »

            Îndârjit critic al apologeţilor victoriei Occidentului în ‘războiul rece’, V.B. clamează ritos : “ Occidentul nu a câştigat nimic”! ba chiar, democraţia de tip liberal, incapabilă să poarte un război ideologic, s-a lăsat pe nesimţite cotropită de social-democraţie, care nu este altceva decât un socialism cu faţă umană. După cum se poate vedea, toată floarea intelectualităţii academice suferă de un soi de ‘maladie roşie’ de tip neo-socialist, iar socialismul triumfă prin intermediul ‘politically corectness’! Pentru că a cam dispărut clasa muncitoare în societăţile post-industriale, neo-stânga îşi impune ideile prin intermediul minorităţilor de tot felul : sexuale, etnice, religioase, etcetera. A face parte în aceste condiţii dintr-o majoritate normală, a devenit un fapt suspect în sine şi deci blamabil.

          Sever critic al URSS şi al kaghebismului încăpăţânat să conducă lumea în orice condiţii şi cu orice preţ, fostul dizident, arestat in nenumărate rânduri şi totalizând înainte de a fi expulzat 12 ani de temniţă, inclusiv în carcare individuale, V.B. încearcă o dată ajuns în occident să alerteze lumea prin toate mijloacele de care dispune, de pericolul sovietic : conferinţe, audienţe la personalităţile de prim rang, ale politicii mondiale şi în pofida faptului că ‘detestă să scrie’, cărţi; cărţi care se vând în tiraje de milioane de exemplare : Russia’s Other Writers, 1970; La dissidence,1972; To Build a Castle,1978; URSS: from Utopia to Disaster,1990; Judgement in Moscow,1995. Unele, traduse şi în limba romană.

          Vladimir Bukovski clamează că principala eroare a Occidentului a fost în 1991, când după lovitura de Palat de la Moscova zădărnicită de Ieltzin, nu a fost organizat un proces de tip Nurnberg, organizat chiar la Moscova, la care Rusia să fi fost dekaghebizată.  – Frumoasă idée, dar cam naivă – cred eu. V.B. dă de exemplu Germania, unde dacă nu s-ar fi produs denazificarea şi deci cancelar ar fi fost instalat un înalt responsabil nazist … etcetera …

Alte condiţii istorice, alte vremuri, teorie, dar cam atât. Se ştie că nu foloseşte la nimic invocarea unei istorii contrafactuale.

          Altă idée a lui VB este pericolul ca nu cumva UE să devină UERRS, iar despre NATO crede ca şi-a pierdut obiectul de activitate şi a devenit ‘o alianţă impotriva Afganistanului’. HM !

          Mai crede VB că a fost justificată intervenţia in Irak contra lui Saddam ca urmare a evenimentelor din 11 Sept 2001, dar că prin declanşarea unui război ‘total’ împotriva terorismului, SUA dau dovadă de naivitate, pentru simplul motiv că ‘terorismul’ nu poate fi definit exhaustiv şi convenabil : ce înseamnă pentru unii terorist, pentru alţii înseamnă luptător pentru dreptate. Nu spune nimic V.B. despre folosirea a două scări de valori, dintre care una vădit falsă.

          Alături de văduva altui dizident notoriu – Andrei Zaharov – , trimite scrisori de protest preşedintelui SUA de câte ori crede că trebuie…

          Consideră pe bună dreptate că Gorbaciov nu avea nici cea mai mică intenţie să distrugă sistemul, ci numai să-l reformeze şi chiar îi demonstrează ‘Doamnei de Fier’ că revolta prelungită a minerilor (iar minerii) care era cât pe ce să pună capăt carierei sale politice, a fost finanţată de sovietici, în urma unei operaţii avizate de însuşi Gorbaciov!

          Cartea care mi-a prilejuit această foarte scurtă prezentare a lui VB a apărut la Humanitas în 2003 şi este alcătuită în special dintr-un lung schimb de mailuri ( iulie 2002-iulie 2003) între el şi doamna Doina Jela, o conferinţă  la NEC sub patronajul domnului Andrei Pleşu, căteva dezbateri în publicaţia virtuală Front Page Magazin şi se încheie cu un interviu acordat ziaristului Jamie Glazov tot pentru FP Magazine, în care este dezbătută ‘lumea post Irak. Lume complicată pentru că SUA si Occidentul încă îi mai consideră parteneri valabili pe ruşi, chiar dacă “Rusia de astăzi este un stat schizofrenic, cu un picior în trecut şi cu celălat în aer, pregătită să-l aşeze în viitor, dar deocamdată nefăcând-o.”

           Într-un fel, Valeriu Bukovski chiar are dreptate; inclusiv la noi, în România, structurile de putere care au dictat înainte de 1990 dictează şi astăzi, atât factorul economic dar şi cel  politic, numai că de pe alte poziţii : înainte ne interziceau să vorbim dar ne ascultau din toate poziţiile atât legal cât şi mai ales ilegal, iar acum, putem să vorbim ce vrem, dar îşi interzic lor să ne asculte. Iar când va face şi România pasul acela in viitor, rămâne de văzut

Read Full Post »

Critica non-Boc

Observ de un timp încoace, pe unele bloguri, o critică non-stop la adresa guvernului Boc, a unor miniştri ai acestui guvern şi tot felul de acuze aduse la adresa lui Boc. Critica mi se pare îndreptăţită pînă la un punct, dar de la un moment dat încolo, cred că devine pur şi simplu nocivă.

 Am suportat astăzi de dimineaţă, de la ora 10: 15 pînă la ora 10: 30, emisiunea – în reluare – a lui Mircea Badea, În Gura Presei. Pînă să văd această emisiune, am crezut că percepţia mea asupra acestor critici, este greşită. Acum, după ce am văzut în ce hal se revarsă zoaiele din gura acestui individ imund la adresa lui Boc şi a guvernului său, îmi dau seama că eu am dreptate : fraţilor, mai lăsaţi guvernul în pace. Chiar nu vedeţi că aţi căzut pradă manipulării ? Chiar nu observaţi că discursul vostru, a început sa fie identic cu tot ce se proferă la iRealitatea şi la Antena 3 – DE TREI ANI DE ZILE, neîncetat ?

Ce atîta grabă cu demolarea guvernului ? În definitiv, astăzi este şedinţa CES. Hai să vedem, mai întîi, ce se hotărăşte acolo şi pe urmă, să vedem ce mai este de făcut. Am mai scris o dată : Jos guvernul Boc ? Oare cui foloseşte chestia asta acum ? Organizatorilor de proteste contondente ?  Opoziţiei ? Criticile astea au vreun rol constructiv ? Mai gîndiţi-vă ! Chiar avem nevoie de haos în această ţară ? Poate guvernul să lucreze sub presiune ? Am mai întrebat o dată : Ce măsuri credeţi că ar fi trebuit să ia Boc, în ultimele şase luni, care să repare tot ce s-a demolat şi jefuit în această ţară,  măcar în ultimii 20 de ani ???

Măcar BOC are cîteva calităţi rarisime pentru meleagurile noastre mioritice : este un om de o moralitate neîndoielnică, este de bună credinţă şi eu cred că este hotărît să curme răul de la rădăcină.

Nu cumva acum, după ce a căpătat experienţă, a ajuns la modalitatea de a pune în practică un plan de măsuri care să redreseze economia ? Nu cumva de asta se şi înteţesc atacurile mogulimii si a pesedopenalilor la adresa sa ? Tocmai pentru că este pe cale să reuşească să scoată ţara din starea în care EI au adus-o ? Ne raliem corului LOR ?

 Citez din Geoană. Care tocmai afirmă acum – ora 10:55, la iRealitatea : CES este o capcană; o instituţie care nu lucrează de 5 ani de zile ; singura soluţie politică este în parlament.  PSD nu participă la CES pentru că Bla, bla, bla,  ! Limpede ? Bleah.

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »