Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 10 iunie 2010

            RAGA este de fapt denumirea insulei Pentecote, în limba apma, limba vorbită în centrul insulei. Despre actualitatea acestei insule este vorba mai departe, în această splendidă carte; autorul a devenit reporter. Şi povesteste cu uneltele eseistului despre viaţa locuitorilor din această insulă, unde “timpul pare să se fi oprit în primul capitol al ocupării omeneşti. Nu există culturi … cîmpii de trestie de zahăr, de ceai, de ghimbir … În afară de mănăstirea surorilor din Melsissi şi jeepul Toyota … care m-a adus de la aeroport – nici o urmă a lumii moderne”.

            Ghid, îi este Charlotte Wei Matansue – militanta pentru  drepturile femeilor din Melsissi. Aceasta, sătulă de certurile şi bătăile încasate fără motiv de la soţ, a hotărît să plece de acasă împreună cu fetele sale, lucru de neimaginat aici, unde bărbatul plăteşte pentru femeie şi există un contract. Charlotte a reuşit să înfrunte lumea şi să capete pînă la urmă măcar un respct formal. Respect concretizat inclusiv în faptul că rogojinile produse de femeile de pe insulă după metode tradiţionale, au devenit monedă de schimb forte, garantîndu-le acestora o binemeritată independenţă economică. Pare vetust în vremea banilor virtuali ? În 2008 ? Pare, dar nu este decît expresia unei adaptări la o viaţă dură.

            În continuare, Le Clezio se ocupă destul de amănunţit de ravagiile făcute de “omul alb” atoate cuceritor : boli, mizerie, sclavie, decimare, jaf. Oferind la schimb, lupta dintre creştini pentru a-şi impune fiecare, propria doctrină în credinţa neştirbită în Dumnezeu. Revoltele erau reprimate cu brutalitate, iar vinovaţii erau cu regularitate scoşi basma curată de “civilizatori”. Cunoaştem scenariul, aşa că nu am să insist.

            “Matantare, Tabitan, Matansese, Matanwip, după ce au navigat săptămîni întregi pe piroga lor cu balansier, au ajuns în cele din urmă pe ţărm. Plecasera ca să nu se mai întoarcă niciodată. Acolo, în pămînturile întinse de pe care fugiseră, războiul distrusese totul … Mureau atît de mulţi, încît nici nu-şi mai dădeau silinţa să îi îngroape. Cadavrele le erau devorate de cîini şi de porcii sălbatici. Oasele le erau albite de furnici”. Odată ajunşi aici, călătorii noştri încep să se instaleze. Şi-au construit colibe din ramuri cu acoperişuri din frunze. Au căutat ogoare pe care să le desţelenească. Au pescuit. Dar mai întii de toate şi-au amintit de strămoşi, “că acest pămînt le-a fost dat de spiritele morţilor pentru ca ei să le continue istoria”. Locul musteşte de legendele pe care Le Clezio le aude de la un şef local, Willie. Charlotte însăşi, este urmaşa lui Tabiri, o figură legendară, un simbol al luptei împotriva colonizatorilor. Multe legende au surprinzătoare puncte comune cu Creaţia descrisă în Vechiul Testament, dar băştinaşii nu pomenesc nimic  despre alungarea din Rai. Pragmatism ? Un fapt destul de straniu, face ca foarte multe scroafe să nască purceluşi androgini, alt prilej de legendă : porcul a fost născut din om. În lumea aşa zis civilizată, este invers, desigur !

            Multă lume îşi îchipuie că băştinaşii unor unor insule exotice sunt complet sălbatici. Nu este abolut deloc aşa. Există diferenţe culturale majore desigur, inclusiv modul de interpretare a moralităţii sau a ceea ce înseamnă a fi pudic. Dar dincolo de evoluţia inegală din  punct de vedere filosofic sau tehnic, oamenii sunt oameni peste tot, fiecare cultură avînd exponatele sale de ingeniozitate. O legendă spune că o fată frumoasă, sătulă de insistenţele unui amorez nesuferit, ca să scape de el, s-a urcat într-un copac. Insistentul, a urmărit-o. Fata şi-a legat gleznele cu o legătură făcută din liane şi a sărit în GOL. Amorezul, văzînd că fata nu a păţit nimic, a sărit şi el. Numai că el nu avea gleznele legate cu liane. Recunoaşteţi sportul extrem, foarte răspîndit astăzi ? Bungee-Jumping parcă se numeşte, nu e aşa ?

            “Anii au trecut, marea pirogă a călătoriei a putrezit pe plaja din Melsissi. Copiii o folosesc pentru a se juca, şi călăresc chila ( o piesă de rezistenţă a oricărui tip de ambarcaţiune) ca pe un rechin-balenă. Se numesc acum Matanwul, Matanulum, Tabisohak, Tabibogon … “

            Sigur că viaţa îşi urmează cursul, ca peste tot în lume.  Le Clesio se adapă lacom pe acest tărîm de poveste, cu tot ceea ce localnicii catadicsesc să îi spună, pentru că sunt desigur şi multe lucruri TABU, despre care nimeni nu mai suflă o vorbă. Apoi, ne relatează cu talent, cu dăruire şi cu bucurie, extraordinara sa experienţă petrecută pe acele meleaguri de basm. De ce sunt cîmpurile acum lăsate în paragină ? Pentru că atunci cînd au fost obligaţi să plece de pe aceste meleaguri, albii i-au obligat pe băştinaşi să cultive mătrăgună şi buruieni !!! Iar globalizarea îşi urmează nestingherită cursul, aplatizînd şi combinînd în mod accelerat cutume vechi, cu noi moduri de viaţă. Părăsind insula RAGA, Le Clesio scrie lucid : “Pentru unele insule, independenţa rămîne un ideal dificil de realizat. Nostalgia unui trecut idilic nu este o opţiune. Atunci cînd, pe imensitatea oceanului, va fi restaurată libertatea … atunci acel străvechi continent va începe să existe din nou – continent invizibil doar pentru că noi eram orbi. Dar aceasta  este, probabil, o cu totul altă poveste”.

            Şi adaug eu un mic amănunt : la mănăstirea din Melsissi, călugăriţele sunt toate, băştinaşe … Şi un îndemn : nu rataţi această carte. Cu preţul a două cutii de bere, veţi obţine o sumedenie de cunoştinte ştiute sau nu, o delectare intelectuală de prim rang şi nu în ultimul rînd, posibilitatea de a zbura cu aripile imaginaţiei, pînă la marginea lumii.

Read Full Post »

            Despre scriitorii distinşi cu Premiul Nobel, părerile sunt foarte împărţite, mergînd de la entuziasm la negarea vehementă a valorii acestora, în special pentru că grila de selecţie nu mai este de mult pur literară ci, a fost din păcate, serios politizată. Nu insist pe această temă care poate să suscite discuţii interminabile. Nu am neapărat prejudecăţi în abordarea scriiturii acestor literaţi, nu am nici entuziasm dar nici nu le neg valoarea. O sănătoasă curiozitate mă face să citesc măcar cîte una din cărţile acestora. Nu a tuturor, desigur.

             La Bookfest 2010 am poposit şi la standul editurii Art, o editură valoroasă, care promovează o literatură de bună calitate, într-o prezentare grafică de excepţie. Am ales de aici două cărţi, dintre care una este aceasta pe care o semnalez acum. Le Clezio, născut în aprilie 1940, scriitor precoce, a început să scrie încă de la vîrsta de şapte ani. A scris peste 40 de lucrări, de la povestire, nuvelă sau eseu, pînă la roman. La doar 23 de ani a primit Premiul Renaudot, pentru romanul său de debut, Procesul Verbal. A studiat la Bristol University, University of London şi Institut d’Etudes Litteraire din Nisa. A predat la universităţi din Mexic, Thailanda, SUA. Din 1969 pînă în 1973, Le Clezio a trăit cu indienii Embera în Panama. A călătorit mult, din Nigeria şi pînă în Japonia, trăind succesiv în Mauritius, SUA şi Franţa..În momentul publicării acestei cărţi la ART, îşi împărţea existenţa între Mexic şi Franţa. A publicat traduceri ale textelor sacre mayaşe.

            Pe scurt, omul acesta a avut o viaţă fabuloasă despre care Nicolas Sarkozy avea să afirme : “ Jean Marie Gustave Le Clezio, este un cetăţean al lumii, fiul tuturor continentelor şi al tuturor culturilor”. Academia Suedeză l-a caracterizat pe Le Clezio ca fiind : “autorul noilor frontiere, al aventurilor poetice şi al extazului senzual, un explorator al umanităţii dinăuntrul şi din afara civilizaţiei dominante”.

            RAGA este o povestire. O povestire despre viaţa oamenilor care trăiesc pe o insulă din Oceania,  continentul invizibil, după cum îl caracterizează Le Clezio. “Invizibil, deoarece călătorii care s-au aventurat prima dată, nu au perceput-o şi deoarece şi astăzi ea ramîne un loc lipsit de recunoaştere internaţională, (rămîne) un loc de trecere, cumva o absenţă”. Frumos spus. Frumos, dar dureros. N-am să relatez istoria descoperitorilor noilor pămînturi, de la Balboa la Bougainville, Magellan, sau Cook, reamintită pe scurt, la începutul cărţii, de autor. Mai importante mi se par miturile despre polinezieni.”Pentru Dumont d’Urbeville, polinezienii ar fi supravieţuitorii unui continent înghiţit de ape – o variaţie asupra vechiului mit al Atlantidei”. Celebrul navigator Thor Heyerdhal, “a încercat să demonstreze că popularea Oceaniei s-a făcut de la est la vest, plecînd de pe coastele peruane”. Căpitanul Heyen afirmă : “ raspindirea culturii polineziene în Pacific a fost rezultatul unui efort deliberat, şi nu al unor călătorii întîmplătoare”. Cine va putea să spună vreodată, că deţine adevărul absolut ? Poate că miturile sunt mai valoroase decît orice demonstraţie ştiinţifică riguroasă, dar RECE. Viaţa este mult mai mult decît o istorie matriţată limitativ, în tiparele rigide ale iubitorilor de exactitate mecanică. Asta nu înseamnă că scormonitorii după adevăr, nu-şi au însemnătatea lor. Dimpotrivă !

            Cert este că această povestire începe cu o strămutare a unor băştinaşi de pe o insulă pe alta. Numai că în loc de o călătorie scurtă cu piroga lor încăpătoare, marea se impotriveşte şi ameninţă sa-i înnece. Aşa că drumul se prelungeşte dramatic. În lupta lor disperată cu vîntul şi cu valurile, oamenii nu au decît un singur sprijin : marea pasăre Manu, o constelaţie după care se ghidează, constelaţie botezată astfel după o pasăre care evocă mitul lui TANE, zeul polinezian al luminii, simbolizat de rîndunica albă de mare. Bărbaţii vîslesc la prova şi la pupa ajutaţi de o velă, iar femeile se adăpostesc cum pot, la mijlocul pirogii, păzindu-şi copiii şi proviziile destul de puţine şi de sărăcăcioase. Trec zile întregi. Norocul lor ca marea şi-a mai domolit furia şi pot să se mai odihnescă puţin.

         Tabitan, priveşte la bărbaţii care croiesc planuri rîzînd; cum vor duce lupte victorioase; cum vor dobîndi soţii frumoase; cum vor vîna din belşug. Nu îl lasă inima să le spună că deocamdată, încă plutesc pe mare şi încă nu se ştie cînd vor ajunge.

         Soţia sa, Matantare, visează la viitor, strîngînd cu duioşie la piept un prunc nou născut : o fetiţă de vreo şase luni, Matankabis, care îi caută lacomă sfîrcul.

        “Pămîntul e aproape. Tabitan a gustat din  apă şi spune că în două zile, poate şi mai devreme, vor ajunge în RAGA … Într-o dimineaţă, în zori, Matantare se ridică. Toţi dorm pe fundul pirogii, pînza fîlfîie dezumflată … şi acolo în zare, limpede şi neagră în lumina soarelui răsărind, ea zăreşte o insulă, apoi o alta, vîrfurile munţilor ce par să se înalţe din ocean …Se ridică în picioare şi ţipă cu o voce ascuţită, ca o chemare în pădure : aiiiiiiiiiiiiiiiiiii!”.

        Sosiseră în locul visat. “Acolo nu se vor teme nici de război, nici de foame. Vor gusta apă neîncepută, băută direct din rîul care se rostogoleşte din înaltul muntelui. Pe plaja de pietriş vor construi prima casă, din crengi şi frunze de palmier … Locul în care vor opri, poartă deja un nume lăsat de legendă … Acest nume este Melsissi”. (va urma)

Read Full Post »