Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 12 iunie 2010

            O idee foarte bună a avut Teşu Solomovici adunînd într-un volumaş cochet, măcar o parte dintre bancurile cu Bulă care ne-au înseninat frunţile multora dintre noi, în acele vremuri de tristă amintire. Redau aici cîteva date despre Teşu Solomovici, date culese de pe Wikipedia : născut la Focşani în 1936, stabilit la vîrsta de 13 ani în Bucureşti împreună cu familia sa, a studiat după şcoala primară şi liceul evreiesc la o şcoală tehnică în domeniul textil ( aşa era moda pe atunci !!! să se preamărească cîmpul muncii – sic!) apoi a devenit student la Filologie unde printre profesori, l-a avut inclusiv pe Tudor Vianu. În urma evenimentelor din Ungaria anului 1956, a fost exclus din facultate şi din jurmalism. În 1964 a emigrat în Israel, unde a lucrat la Biblioteca Universităţii din Tel-Aviv. În această calitate, a tipărit cărţi şi reviste în limba română. A revenit în ţară după 1990, iar în 1991 a fondat editura care îi poartă numele.

            Redau o parte din prefaţa acestei cărti, prefaţă scrisă de Teşu Solomovici.

            Pe vremea comunismului spuneai un banc politic cu Bulă, ascultai un banc politic cu Bulă, era şi asta o formă de dizidenţă. Bulă era ca o pastilă împotriva stresului. Mi-l amintesc pe marele poet Nichita Stănescu povestind bancuri cu Bulă. Le povestea foarte serios, dar îi strălucea în ochi o sclipire şugubeaţă. O dată, a venit la Gazeta Literară, cu cîteva foi înegrite cu bancuri cu Bulă, auzite de el în Piaţa Matache Macelaru. A scris Nichita un soi de comentariu şi bancurile au apărut. Nichita mărturisea în scris că, deşi provine din oraşul lui Caragiale, nu are umor. Dar la locul de muncă al spiritului nu trebuie să supere ipostaza poetului metafizic, vizavi de dreptul sănătos al ţăranului şi al muncitorului de a rîde plin de cutezanţă şi de a fi domn pe propria sa inimă. Şi mai spunea Nichita : Bulă repune în circulaţie cîte ceva din sănătatea rîsului nostru plin de spirit. Nu e o decădere a muncii mele de poet să o însoţesc cu bancuri auzite şi atribuite lui Bulă. Nu o fi Bulă, Nastratin Hogea din Isarlîk al lui Ion Barbu, în schimb este personajul favorit al unei populaţii gînditoare. Bulă este tot ce este rău în noi inşine şi tot ce este bine în noi inşine, prin luarea  în cunoştinţă de sine şi prin mustăcire.

            Aşa cum scoţienii îşi umplu vechile castele cu stafii, Bulă este stafia lipsei noastre de castel. Marele poet s-a bătut pentru publicarea bancurilor cu Bulă motivînd că ele repetă cîte ceva din autoironia sănătoasă prin care se zîmbeşte sieşi, buna şi îngăduitoarea limbă română.

            Pentru că subscriu la spusele celor doi literaţi, am să institui pe blog o rubrică denumită BULA ZILEI în care voi reda cîte un banc. Fie că este din această carte, fie că nu, fie că este dintre cele pe care mi le mai amintesc sau dintre cele pe care le aud acum, în prezent. Avem nevoie de umor; avem o acută nevoie de rîs; avem nevoie de reţete contra crispării; avem nevoie şi de destinderea spiritului, măcar din cînd în cînd. Teşu Solomovici spune că Bulă este un bun colectiv, fără copyright. Are mare dreptate !

Read Full Post »

            Maxima termică de 36°C anunţată de ieri pentru azi, a fost atinsă încă de pe la ora 10 am. Frunzele din copacii pe care îi văd pe fereastră se mişcă rar, si dacă ascult bine, parcă nici vrăbiuţele nu prea au chef de ciripit. Totuşi. Mă rup din tihna umbrită a casei şi mă aştern la drum. Îmi rămăsese de data trecută „un rest de umblătură „ ( Ştefan Agopian – dixit) şi un salon nevizitat. Împreună cu tiberiuşa, mare iubitoare de cărţi la rîndul ei, luăm tramvaiul 41, despre care Iliescu zicea că este cam futurist, şi ne aşternem la drum către Romexpo.

            Sigur că papasha nu poate să înţeleagă că ceva poate să funcţioneze normal în ţara asta, aşa cum funcţionează impecabil, linia de tramvai 41. Garniturile se succed la intervale regulate, iar timpul este drastic economisit în favoarea călătorului. De la circa o oră şi jumătate cît făceam înainte, acum ajunge mai puţin de jumătate de oră pentru a  ajunge la destinaţie.

            Intrarea, tot liberă. Pe o parte şi pe alta a drumului către pavilionul central al Romexpo, nişte cochete căbănuţe din lemn oferă amatorilor diverse lucruri, de la pietre semipreţioase montate în argint, la ceaiuri medicinale, şi de la miere de mai multe soiuri la săpunuri naturale. Cîţiva ardeleni, oferă produse specifice : afumături, caş, cîrnaţi, diverse bunătăţi + evident, palincă. O maramureşancă zdravănă mesteca într-un ceaun imens la o mămăligă vîrtoasă. Alături, în alt ceaun, fierbe  molcom un morman de sarmale. Iuţim pasul, că mirosul plăcut îţi mută pur şi simplu nasul.

            La Tibco, organizat în pavilionul central, am intrat fix degeaba. Cîteva zeci de firme expun aproximativ aceleaşi cîrpe pe post de haine şi aceleaşi încălţări de prost gust pe care le poţi găsi în orice piaţă, aduse de ruso-moldoveni, fraţii noştri de peste Prut. Singura diferenţă este că aici, costă de două, trei ori mai mult. Este cel mai jalnic Tibco pe care l-am văzut în ultimii măcar 30-40 de ani.

            Mergem către Pavilionul 15 unde este Bookfest. Eu, blazat; tiberiuşa, mult mai curioasă. Caut standul RAO, pentru că am aflat că Oreste, prezentatorul emisiunii Codul lui Oreste, a publicat aici, cartea sa, Codul lui Oreste, desigur. O frunzăresc puţin; mambo-jambo, după cum mă aşteptam, Saaaau, poate că nu mă pricep eu.

            Astăzi este ceva mai multă lume, dar nici vorbă de înghesuiala din anii trecuţi. Nu ştiu de ce organizarea este din ce în ce mai proastă de la an la an. La Nemira, printre multe noutăţi, zeci de titluri cu 25 % reducere şi alte  zeci de titluri la preţ fix : 10 ron. Ademenitor. La cîteva standuri se fac lansări de carte simultan. N-am chef să ascult nici-un laudatio. La standul Adevărul, văd consternat trei jandarmi cu pistoale mitralieră Kalaşnikov. – Măi să fie, întreb, pe cine păzesc ăştia ??? – Pe noi, răspunde un mucalit!

– Adică ? Urmărind direcţia indicată de vîrful degetului său arătător, mă dumiresc. La o măsuţă, generalul iertat de puşcărie, V.A. Stănculescu, rînjea tîmp împărţind autografe.

– Priviţi lume bună şi vă minunaţi, zic. Aşa arată un CRIMINAL  văzut de aproape. Simţind că sunt pe punctul de a exploda, tiberiuşa mă roagă în şoaptă să plecăm. O ascult. Ciţiva indivizi cu ochi sfredelitori mă fixau deja ameninţător. Nu m-am putut abţine şi le-am arătat amîndouă mîinile cu degetul mijlociu de la fiecare, ridicat în sus. Au strîns din măsele. Le-am urat un sincer hai siktir ! şi ucigaşului şi gorilelor sale.

            De la editura Teşu, am cumpărat o colecţie de bancuri cu Bulă. Foarte inspirată alegere. Mai aveam ceva de cumpărat de la ART, aşa că ne-am îndreptat către standul lor. Aglomeraţie foarte mare. Cărţi excepţionale cu reduceri substanţiale prezentate cu gust, te îmbie. Greu să rezişti. Timpul a cam trecut, ce am avut de văzut am cam văzut, este  vremea să plecăm. În drum spre ieşire, la standul Humanitas, trec pe lîngă Cărtărescu care perorează despre o carte. Ceva cu literatura interbelică. Nu-l agreez pe ins, aşa că nu mai stau să-i ascult pe Liiceanu sau pe D.C. Mihăilescu.

            La terasă, printre mese se strecoară o bătrînică îmbrăcată destul de curat, care  ocheşte bucăţile de friptură rămase şi le hăpăie la repezeală, cînd crede că nu o vede nimeni. Apoi, se duce la bar, ia un pahar de plastic gol şi vine glonţ la masa noastră. Nu spune nimic. Pricep, pun mîna pe sticla de bere şi îi umplu paharul. – Să fie primit maică, ai făcut pomană cuiva la care ţii mult. Aşa este. Săptămîna viitoare, se împlinesc şase  ani de cînd îl tot pomenesc pe fratele meu. Îmi aduc aminte de Codul lui Oreste. HM. O să caut să pricep ce spune dumnealui, acolo. O fi ceva, mai ştii ?

            Dar. Deocamdată, în drum spre tramvaiul 41, ne oprim lîngă cele două ceaune tocmai la vreme ca să apucăm printre ultimii, nişte sarmale superbune şi cîte un boţ  de mămăligă făcută ca la mama ei acasă, în Maramu’!

            Ne mai vedem poate şi la anu’ Bookfest! Pînă atunci, să fim sănătoşi.

Read Full Post »