Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 23 iunie 2010

            Căci, în ultima vară petrecută în oraş, ideea că mi se întîmplă ceva straniu mi-a fost confirmată, deşi într-un fel absolut imprevizibil. Am fost prins în mijlocul unui jaf armat asupra unei bănci. Hoţii au strîns lucruri de valoare de la toţi cei prezenţi, cu excepţia mea. Era ca şi cum ar fi făcut abstracţie de mine, sau ca şi cum le-aş fi modificat percepţiile în aşa fel încît, din punctul lor de vedera, devenisem invizibil. Nedumerit la culme, m-am strecurat pe uşă, şi nimeni nu mi-a dat atenţie. De atunci am trecut cu regularitate prin experienţe ale Harului Discreţiei, care este şi el pomenit de Ibn Arabî printre harurile (karamat) misticilor sufiţi în prezentarea pe care o fac sufiţilor din Andaluzia, Ruh al-Quds. Acelaşi lucru s-a petrecut o dată, de exemplu, în timpul unei conferinţe la Cincinnati, cînd am încercat să iau cuvîntul şi, semnificativ, nimeni nu m-a băgat în seamă.

            Un alt har s-a manifestat la scurt timp după aceea. Nu fac cumpărături prea des, prin urmare îmi petrec cîte o întreagă după-amiază căutînd diverse lucruri. În cele mai multe cazuri, vînzătorii îmi fac socoteala în minus, iar în cîteva situaţii, m-am întors acasă cu mai mulţi bani decît aveam la plecare. O casieriţă dintr-un magazin universal mi-a deschis cassa şi mi-ar fi dat tot ce era înăuntru, dacă nu aş fi alertat imediat paza. În alt rînd, o sumă mare de bani a fost virată în contul meu de la bancă, printr-o plată de asigurări făcută greşit; nu mi-a fost uşor să descopăr pe socoteala cui îmi veniseră banii şi să corectez greşeala. Numesc asta Harul Socotelii în Minus.

            Am fost destul de des şi victima unui alt har, Harul Iubirii, cu mult mai puţin mulţumitor decît celelalte două, ba chiar, dacă stau să mă gîndesc, înspăimîntător. Un număr de persoane s-au îndrăgostit din senin de mine, fără nici o noimă. Asta mi-a pricinuit suficiente bătăi de cap atunci cînd nu eram în stare să le împărtăşesc sentimentele şi dureri infinite atunci cînd izbuteau să mă convingă totuşi că le împărtăşesc.

            Un alt har, acela al prevestirii unor evenimente viitoare prin intermediul viselor, ar fi putut fi util dacă fenomenul nu s-ar fi limitat, în general, la lucruri de mică importanţă. Astfel, mi-au fost date vise premonitorii despre o pisică lovită mortal în timpul unui meci de baschet, despre un duş, despre portarul de noapte al blocului, care-şi tunsese mustaţa (omul a murit la scurtă vreme) despre un agent de asigurări sunînd la  uşă într-o dimineaţă plicticoasă, despre o carte oarecare pe care aveam s-o găsesc curînd în anticariatul de pe strada 57 th Street, despre un prînz deprimant cu nişte colegi care între timp au dispărut, despre o pată roşie ce s-a ivit în chip miraculos pe cravata mea, după o cină intr-un restaurant italian.

            Cred că aceste patru haruri – Harul Discreţiei, Harul Socotelii în Minus, Harul Iubirii Nemeritate, Prevestirea Evenimentelor Mărunte şi alte cîteva, cărora eu le-am dat denumirea generică de Harurile Neînsemnate – există cu adevărat. Ele nu s-au manifestat decît după ce am intrat în posesia misterioasei cutii. Trăsătura lor comună se potriveşte de minune cu ceea ce este de aşteptat din partea unui limbaj al creierului, anume modificarea percepţiei. Oamenii mă treceau cu vederea, îmi calculau greşit situaţia financiară şi se îndrăgosteau de mine, deşi nu sînt o persoană prea atrăgătoare.

            Nu am început să simt decît încetul cu încetul că toate astea, care puteau fi concepute drept o manipulare aproape monumentală a limbii Creaţiei, sunt urmarea faptului că mă aflam în posesia cutiei lui Bochart, tot aşa cum despre vechile talismane se presupunea că prind în textura lor decretele neclare ale cerului şi le domesticesc. Se mai pune întrebarea dacă cel ce ar poseda limbajul divin, ar avea cunoştinţă de asta? Şi cît de mari sînt şansele să ţi-l însuşeşti ?

            M-am întrebat de nenumărate ori dacă Bochart a avut în minte un lucru  atunci cînd şi-a conceput mecanismul evident absurd : că magicienii, oricît de mare ar fi eroarea lor, sunt mai aproape de adevăr decît mecaniciştii. Şi că noi suntem automate de un alt fel, ale căror minţi sunt în stare să perceapă limbajul Creatiei doar ca pe o simplă absurditate.

            Dar, în acest caz, nu era oare posibil, ca inutilul mecanism al cutiei muzicale a lui Bochart să producă cu adevărat limba primordială, de care noi să rămînem perfect neştiutori, cu excepţia unor situaţii merschine, cum ar fi Harurile Neînsemnate ? Şi astfel, oare nu era posibil că toate absurdităţile să se justifice drept semne a ceva mai puternic chiar decît capacitatea noastră de a le înţelege ?

            Dacă nu greşesc, cîţiva filosofi cunoscuţi astăzi sub denumirea de nominalişti au stăruit asupra unor asemenea nesfîrşite speculaţii. Şi ştiu că într-o bună zi mă voi alătura lor, în vremelnicia confortabilă a secolelor trecute; totuşi căutarea cutiei lui Bochart nu va înceta niciodată, iar cei ce vor cunoaşte experienţa fericită şi nu prea a găsirii ei ar putea să treacă prin transformări, cine ştie, asemănătoare cu ale mele. Deoarece, chiar dacă există numai speranţe infime ca limba Creaţiei să fie înţeleasă, goana după cutia muzicală a lui Bochart îi este deschisă oricui, cel puţin pînă în momentul cînd se trezeşte el însuşi vînat de ea.         

            Şi totuşi, îndoielile persistă. Atît în ceea ce priveşte legătura dintre harurile mele şi cutie, cît şi într-o problemă mai acută, care a apărut între timp. La un moment dat, convingerea că există o legătură ocultă între haruri şi cutie devenise atît de solidă, încît am fost ispitit să-i încerc puterile împotriva unui regim politic dezgustător. Ipoteza că s-ar putea să împărtăşesc în mod iminent soarta lui Lullus, a lui Bruno, a lui Bochart şi a moştenitorilor creaţiei lui a ajuns să mă obsedeze. Prezenţa obiectului mut şi nemişcat în viaţa mea îmi părea din ce în ce mai mult o ameninţare.

            Multă vreme am cochetat cu gîndul s-o distrug. Dar acum am hotărît s-o ascund în aşa fel încît să-i sporesc lipa de sens. I-am şters toate urmele, numărul Porţilor, ba chiar şi palidele iniţiale J.B.G.B.d.S. ; i-am furat una dintre roţile inutile dinăuntru şi am plasat-o într-un seif din Los Angeles; am depus cutia, ca din întîmplare, într-o grămadă de nimicuri numită “Talcioc”, undeva în Massachusetts (nu voi mărturisi numele localităţii) şi am plecat prefăcîndu-mă că ocolesc privirile vînzătorilor improvizaţi, aşa cum ar fi procedat oricare dintre nenumăraţii clenţi care, ispitit o clipă să cumpere un lucru, s-ar fi decis în cele din urmă să renunţe.

 IOAN PETRU CULIANU / Ultimele Povestiri / Polirom

Read Full Post »

            Inspirîndu-se atît de la Lullus (pe care-l cunoştea prin comentariile lui Giordano Bruno), cît şi de la Descartes, baronul Gottfried Wilhelm von Leibniz visa adesea la o limbă universală, şi a încercat să o reconstituie. Între timp, societăţi secrete din întreaga Europă inventau alte şi alte limbi secrete (dintre care cel puţin două au supravieţuit pînă în prezent), în speranţa că într-o bună zi toată omenirea va fi unită de un grai comun. Circumstanţele existente astăzi au făcut poate acest ideal mai puţin atrăgător ca niciodată. Cu toate acestea, istoria umană posedă o trăsătură caracteristică, şi anume aceea că multe idealuri decad, deşi nu sunt neapărat eronate, iar mari intreprinderi nu produc adesea decît rezultate banale. Dar anticipez. Pentru că acum am ajuns în inima chestiunii; ne-am întors la Bochart de Saron şi la cutia enigmatică de pe masa de licitaţie. Era lungă de vreo douăzeci şi cinci de centimetri şi poate cu puţin mai lată, confecţionată din lemn; părea murdară şi era căptuşită cu o catifea albastră veche, acum tocită şi decolorată, care-i dădea un aer trist.

            Dacă îi ridicai capacul, mecanismul rămînea ascuns sub o placă mată din cupru. Era un obiect neînsemnat, la o licitaţie neînsemnată dintr-o ţară neînsemnată, şi nici un vizitator nu se arătase interesat de minusculul ei semn de identificare, literele ebraice Aleph, Resh, Lamed încrustate pe partea dreaptă : o Mapă, o Dublă şi o Simplă. Ele simbolizau cifra 231, numărul Porţilor creaţiei, marcată astfel de Bochart nu ca un semn al credinţei lui în ştiinţa cabalistică, ci fără îndoială din respect faţă de tradiţie.

            Istoria acestui obiect a ieşit la iveală după cercetări minuţioase. Pntru început, unul dintre servitorii lui Bochart a salvat-o de la distrugere împreună cu o reţetă inutilă. Mai tîrziu a vîndut cutia pentru cîţiva sous (cutia în sine nu avea nimic atrăgător, mai mult, curînd s-a dovedit că era lipsită de însuşirea elementară ce este în mod normal atribuită cutiilor muzicale), amantei unui tînăr ofiţer corsican. Cutia a apărut din nou în prada luată la Waterloo, a fost achiziţionată de un judecător ieşit la pensie din Calcutta, a ajuns în familia logicianului Boole, fiind unul dintre puţinele obiecte pe care Mary Boole l-a luat cu ea în timpul nefericiţilor ani de peregrinări, provocaţi de bigamia soţului. Trecînd din mînă în mînă, a scăpat de sub control şi a dispărut după ce ultimul ei proprietar, un filosof existenţialist, a fost ucis într-un accident de maşină.

            Principala atracţie a licitaţiei era o reproducere la scară a unei sculpturi de Antonio Canova, căruia explicaţia în limba engleză îi atribuia o longevitate dubioasă :”Capricii în marmură. De artistul italian Canova (1757-1882.” O frumuseţe locală în veşminte transparente îi dădea roată cu fălcile căscate de admiraţie.

            În cele din urmă, m-a ajuns şocul recunoaşterii limbii, pentru că plecasem din Paris dimineaţă şi nu fusesem conştient de traversarea vreunei bariere lingvistice. Cu o zi în urmă o vagă cunoştinţă ce arbora insigna unui partid extremist mă introdusese într-o încăpere mucegăită, ale cărei spaţiu şi timp erau îmbîcsite cu franceză stricată şi fum să-l tai cu cuţitul : un preţ mic, dacă puneai în balanţă aflarea locului de desfăşurare şi a importanţei licitaţiei. Acum mă aflam undeva, fără să ştiu foarte bine unde, pentru că singurul lucru care conta era cutia. Am recunoscut totuşi imediat limba străină vorbită de licitator (înţelegînd-o cu mult mai bine decît propria lui traducere în engleză), iar în starea mea iniţială de uimire mi-a trecut prin minte să leg acest miracol de cutia lui Bochart. De abia după aceea mi-am dat seama că o ştiam, că-mi petrecusem în ţara aceea o vreme care acum mi se părea absolut pierdută, că fusesem chiar funcţionar public, iar undeva, în nord, într-un loc al cărui dialect îmi era greu de înţeles, mai aveam încă o casă şi o fostă soţie.

            Licitatorul povesti cîte ceva dintre cele mai puţin relevante momente din istoria cutiei, acele episoade care, se presupunea, aveau să fie considerate extraordinare de spectatorii obişnuiţi ai unei licitaţii. Cu toate acestea, nimeni n-a părut interesat de obiect, în timp ce îndoielnica piesă a lui Canova iscă o bătălie crîncenă, iar eu, înaintea căderii întunericului (care se lăsă cu grabă), am putut să mă întorc la Paris şi, în camera purpurie a hotelului pentru savanţi pe moarte de vizavi de College de  France, am deschis modestul pachet. Cu o grijă hughenotă, cutia fusese înfăşurată într-un număr întreg din Del Telegraaf anunţînd cu litere uriaşe invadarea Irakului, ştire de care eu nu avusesem habar şi care nu a reuşit să-mi trezească interesul nici după ce am descoperit-o. Evident, atemporalitatea cutiei era pentru mine mai importantă decît orice eveniment exterior confuz. Faptul ar fi fost valabil chiar şi dacă invazia Irakului s-ar fi petrecut tocmai în acea cameră din Paris, iar eu aş fi fost de faţă.

            Mi-am dat seama că, lăsînd deoparte zgomotul perfect distinct produs de deschiderea şi de închiderea capacului, cutia era iremediabil tăcută. Mai tîrziu aveam să verific că mecanismul ei – care era cel original, am toate motivele să cred acest lucru – nu putea fi reparat din cauză că era o pură ficţiune, incapabilă ca atare să acţioneze o cutie muzicală sau orice alt dispozitiv omenesc.

            După acea noapte memorabilă de veghe la Paris, am petrecut nenumărate altele încercînd să-mi dau seama ce anume piese puteau lipsi din monstruosul puzzle. Totusi, nu i se putea adăuga sau scoate nici o piesă : mecanismul era întreg şi simetric, dar absurd. Părea rezonabil să consider că reflecta fidel planul iniţial al lui Bochart.

            După ce epuizasem toate ipotezele legate de cutia muzicală a lui Bochart, am înţeles că, în loc să fie întruchiparea unui adevăr etern oarecare, aşa cum un automobil este întruchiparea primului principiu al termodinamicii, ea era mai degrabă un obiect înzestrat cu valoare istorică, în care cineva ar fi reuşit să descifreze ceea ce Bochart şi generaţia lui îşi închipuiseră că este limba lui Dumnezeu.

            Dar, indiferent cît de mult am cercetat perioada şi am examinat mecanismul, nu am izbutit să trec peste binecunoscutul principiu al ereticilor noetici, pe care Hippolytus i-a acuzat de reînvierea învăţăturilor presocraticului Heraclit, anume că plinul absolut şi golul sunt echivalente, şi astfel o cutie muzicală proiectată să nu producă nici un sunet produce literalmente tot timpul graiul tăcut şi insondabil de care Dumnezeu s-a folosit atunci cînd a creat lumea. Oricît eram de convins de adevărul acestei cugetări, de consolat nu mă consola cîtuşi de puţin.

            Acum vine partea cel mai greu de relatat a poveştii.

            Eram un bărbat în vîrstă de patruzeci de ani, locuind într-un imobil înalt şi binepăzit din cartierul Lake, cu o cutie inutilă, care-mi absorbea cea mai mare parte a energiei mentale. În fapt, mintea mea era departe, departe de acea alternanţă dureroasă de evenimente accidentale, dorinţe potolite, regrete vane şi promisiuni neîmplinite pe care cei mai mulţi dintre noi – fie că se bucură de succes sau nu – o numesc realitate. Dat fiind caracterul slujbei mele, de profesor de istorie într-o universitate cenuşie şi renumită din Midwest, zilele îmi erau umplute cu gînduri din secolul al XVIII-lea, iar nopţile cu vise previzibile, în care reprezentanţi ai stării a treia conversau în dialecte ininteligibile. Limba Creaţiei nu o întîlneam, desigur, nicăieri; în acel moment înţelesesem deja că orice limbaj de acest gen trebuie să aproximeze nişte formule matematice, transformabile într-o succesiune de sunete doar în virtutea convertibilităţii tuturor sistemelor de semne.

            Ştiam că devenisem unul dintre posesorii cutiei blestemate. Şi că, în calitate de posesor al cutiei, eram şi cercetător al limbii Creaţiei, izolat de toţi ceilalţi oameni şi animale printr-un zid invizibil. Uneori mă gîndeam că această cutie formulase o ghicitoare care îmi absorbea întreaga viaţă, împlinind astfel un anume scop ce nu ar fi putut fi împlinit decît de idiomul divin însuşi. Dar o asemenea judecată ieftină nu mă mulţumea mai mult decît principiul suprem Mahayana, al identităţii dintre plin şi gol (şi, peste toate, nu cumva mă lăsam pradă ispitei care-i dusese pe Lullus, Bruno şi Bochart la sabie, rug şi furci, atunci cînd raţionam că, dacă graiul divin există – ceea ce era cu siguranţă adevărat -, orice putea fi săvîrşit prin el, absolut orice, pentru că el ar fi recreat pe de-a-ntregul percepţia ce structurează realitatea ?). Aşadar ce s-a întîmplat cu mine ? S-ar putea să fie nevoie ca, o dată ajuns în acest punct, cititorul să renunţe la neîncredere, cel puţin pentru cîteva clipe. Căci … (va urma – ultima parte)

Read Full Post »

            Dizlocat de aşteptări secrete, indefinite, mă simţeam liber şi mă transformasem într-un vîrtej de senzaţii pure şi inocente – un miros amar de tapiţerii pe cale să se descompună, heringi, străvechi perne de pene, atroce ţigări de foi şi draperii purpurii; curenţi subtili de aer, uşi batante, voci şi volume. Uitasem cu totul unde mă aflam şi ce căutam în locul acela necunoscut. În fapt, aşteptam licitaţia unui obiect inestimabil. Totuşi, înainte de a povesti cum l-am întîlnit în acel depozit din beton, într-o zonă neaşteptată şi lipsită de farmec a Europei – sau poate cum am ajuns să fiu atras acolo -, ar trebui să-i menţionez cel puţin pe cîţiva dintre cei ce l-au precedat pe Brochart în ceea ce pe atunci, socoteam o glorioasă aventură.

            Lucrurile au început cu mult înainte de 1274. Mult, mult mai devreme : chiar înainte de roţile din Sefer Yetsirah cau Cartea Creaţiei, nobila străbună a Cabalei. Aceste roţi, pe care apăreau scrise multiple alfabete ebraice, produc infinitele combinaţii de litere capabile să repete limba sublimă a Creaţiei, limba ce anunţa toate lumile, cele văzute şi cele nevăzute.

            Pînă la sfîrşitul secolului al XII-lea, au existat mai multe persoane învestite cu autoritatea de a afirma că roţile alfabetice erau sferele cereşti : una era rabinul Yehuda ha-Levi (un prieten al vestitului rabin Abraham Ibn Ezra), menţionat pe pagina 87 a cărţii Golem, de Moshe Idel. Astfel, mişcarea roţilor a devenit mişcare a corpurilor cereşti, iar limba a devenit universul însuşi.

            Cu toate acestea, înainte de 1274, acei cercetători care puteau pretinde că stăpînesc graiul ascuns erau mai puţini la număr decît alchimiştii prosperi. În iarna aceea, Ramon Llull, latinizat Raymundus Lullus, un catalan în vîrstă de patruzeci de ani, a avut o revelaţie în peisajul sălbatic şi muntos din Palma de Majorca. El şi-a denumit descoperirea ARTĂ, iar ca s-o practice s-a făcut pustnic. În fiecare secol, nu există în lume mai mult de trei învăţaţi care să înţeleagă importanţa speculaţiilor lui Lullus (la un recent Congres al Orientaliştilor, unul dintre ei a apreciat că maşina logică a lui Lullus are pentru umanitate o importanţă mult mai mare decît descoperirea penicilinei; ceilalţi congresişti l-au contrazis cu tărie).

            Chiar acolo – între cer şi stînci şi arbuştii meschini – Lullus a înţeles deodată simplitatea frapantă a limbii arabe, felul în care creşte ea prin permutări ale unor grupuri de cîte trei litere. De vreme ce Dumnezeu a creat lumea asta prin formule matematice, rezultă că limba Creaţiei trebuie să fi fost vastă, şi totuşi înzestrată cu o simplicitate desăvîrşită. Lullus cunoştea bine numeroasele scrieri apocrife vechi, care pretind, fără a dovedi, că o limbă semită – îndeobşte ebraica sau caldeeana, adică aramaica – este graiul raiului. Acum însă ştia că o poate dovedi ştiinţific.

            Fireşte, în zilele noastre computerele simulează organisme şi medii sociale prin programe deschise, interactive. Multe limbi artificiale s-au constituit pornind de la o regulă fundamentală, asemănătoare celei din graiul arab, în sensul că permutari ale unor grupuri de cîte trei consoane stau la baza formării cuvintelor. Într-o anumită ordine, consoanele H-B-B vor transmite sensul “iubire”, într-o alta vor semnifica “miros”, iar într-o alta nu vor semnifica nimic.  Cu mult înainte de apariţia rasei computerelor, lui Ramon Lull i-a venit ideea că mintea divină şi cea omenească lucrează aidoma unor maşini digitale, prin nesfîrşite combinaţii derivate dintr-un set simplu de reguli generative.

            Lullus a extrapolat acest principiu pentru a demonstra, spre mare-ai satisfacţie, că tot ceea ce poate fi conceput este rezultatul permutării a trei simboluri sau noţiuni. În acelaşi timp, fiind un om practic,  a înţeles că, dacă acest cod prolific este limba Creaţiei, atunci el trebuie să aibă putere de convingere asupra fiinţelor omeneşti, indiferent de grai, cultură sau rasă. După ce a scris mai multe cărţi în care şi-a explicat Arta Universală, a părăsit coastele stîncoase ale Muntelui Randa şi, înarmat cu arma-i logică secretă, a purces în misiunea sa de a-i converti pe arabi la creştinism. Succesul întreprinderii sale a fost ambiguu, în cel mai bun caz.

            Cam la trei sute de ani după moartea lui Lullus, căruia legenda i-a creat o aură de martir ucis de o mînă păgînă, un călugar dominican răspopit şi cam desfrînat, Giordano Bruno pe numele lui, care nu se putea naşte altundeva decît la Neapole, a reluat cercetările lui Lullus. Aşa cum făceau toţi la vremea aceea, Bruno căuta limba Creaţiei în misterioasele hieroglife egiptene. În cartea sa Aegypt, Dr. John Crowley de la Barnabas College aduce dovezi că acest călugăr rătăcitor a descoperit graiul îngerilor. Iată de ce nu trebuie să ne surprindă că există unii care îi atribuie lui Bruno, construirea unui automat capabil de a reproduce sunetele limbii divine. Bruno rămîne cel mai mare comentator al operelor lui Lullus şi un practicant de primă mîna al Artei, care se credea el însuşi nemuritor.

            La numai cîteva zeci de după acea dimineaţă ceţoasă de februarie a anului 1600, care a făcut epocă, dimineaţa cînd Giordano Bruno a fost ars pentru vrăjitorie în Campo dei Fiori, un savant hoinar a cărui pasiune supremă era să doarmă pînă tîrziu (şi care a murit de extenuare spirituală cînd o regină nebună l-a silit să se scoale dimineaţă de dimineaţă la ora cinci) a săvîrşit următorul pas logic. Acel savant era francezul Rene Descartes, singurul care a avut curajul şi ambiţia să gîndească pînă la consecinţele ei extreme, povestea verosimilă că omul a fost alcătuit de cineva radical diferit de el, denumit Dumnezeu. ( sau Dieu, în cazul lui). Limba a intrat din nou în discuţie, pentru ca apărea limpede că graiurile omeneşti nu erau totuna cu graiul lui Dumnezeu, nici măcar cel francez, şi că limba secretă a lui Dumnezeu trebuie să aibă puteri nelimitate asupra finţelor omeneşti, care posedă un organ special (glanda pineală) în stare să o priceapă.  Descartes a înţeles, chiar mai bine decît Lullus, că acela ce va descifra limba Domnului va intra în posesia unei arme nemaipomenit de versatile, capabilă să îndeplinească orice năzuinţă pămîntească şi chiar mai mult de atît.

Read Full Post »

BULELE ZILEI

 – M-am săturat ! Mă întorc acasă flămînd după opt ore de muncă şi mîncarea nu e  gata! Mă duc la restaurant. 

– Iubitule, nu te enerva. Aşteaptă cinci minute.

– Ce, ai să pregăsteşti mîncarea în acest răstimp?

– Nu, dar mă îmbrac şi merg cu tine.

*

– Sînt foarte îngrijorată. Niciodată soţul meu n-a întîrziat atîta. Nu şi-o fi găsit altă femeie ?

– Dar de ce să te gîndeşti la ce-i mai rău ? Poate l-a calcat vreo maşină …

*

– Domnule Bulă, aveţi un copil de 4 kg.

– Cu hornul meu, nu se putea altfel !

– Domnule Bulă, mai aveţi un copil de 3,5 kg.

– Cu hornul meu, nu se putea altfel !

– Domnule Bulă, mai aveţi un copil de 3 kg.

– Cu hornul meu, nu se putea altfel !

– Ar fi cazul să vă curăţaţi hornul, deoarece toţi sunt negri.

 CITATELE ZILEI

 – Pentru ca lumina să strălucească atât de intens, întunericul trebuie să fie prezent.

– Curţile de justiţie seamănă în general cu un tufiş; când oile caută adăpost acolo, împotriva vremii rele, e sigur că vor pierde o parte din lâna lor.

În tinereţea unui stat înfloresc armele; la vârsta mijlocie a unui stat, învăţătura; după aceea ambele, împreună, pentru un timp oarecare; la vârsta declinului unui stat înfloresc meşteşugurile şi comerţul.

– Puţină filosofie duce sufletul la ateism, dar aprofundarea filosofiei îl duce spre religie.     FRANCIS BACON

*

Laşii mor de mai multe ori înainte de a muri. SHAKESPEARE. Julius Caesar, II,2

Read Full Post »