În stradania sa de a comunica din ce în ce mai rapid şi la distanţe din ce în ce mai mari, omul a parcurs de la simplele răcnete pînă la celularul multifuncţional actual, o sumedenie de etape.
Fumul care se vedea din depărtare de la focurile aprinse pe înălţimi, tobele care transmiteau mesaje de panică, binecunoscutele tam-tam, porumbeii călători, olăcarii, poştalioanele, navele şi avioanele transatlantice, telegraful, undele electromagnetice, banalul plic transmis prin poştă, şi cîte alte modalităţi.
Printre acestea, la loc de cinste a fost şi transportul sacilor poştali în epoca de pionierat a aviaţiei, cu acele maşini zburătoare extrem de fragile, maşini manevrate de geniul şi cutezanţa unor vizionari.
Deschizător de drumuri, Jean Mermoz, despre care am văzut recent, că a fost primul OM din viaţa vrăbiuţei pariziene, Edith Piaf, care a tratat-o cu flori, şampanie şi respect, avea să-şi închine întreaga energie pentru a deschide cîteva linii de comunicaţie aeriene, pentru transportul poştei din acele vremuri.
Acum, în epoca sateliţilor care transmit în timp real orice, din orice colţ al lumii, în oricare alt colţ al lumii, pare vetust. Şi chiar este dar, nu cred că trebuie să uităm cu uşurinţă, cine au fost deschizătorii de drum, indiferent de domeniu.
Mermoz, a trăit ardent, închinîndu-şi întreaga viaţă unui ideal : să fie în slujba oamenilor care vor să comunice mai mult, mai repede mai bine. Inaintea dispariţiei sale premature, la doar 35 de ani, deşi remarcase defecţiuni la avionul cu care a efectuat ultimul său zbor, n-a mai avut răbdare să aştepte un motor de schimb.
I-a îndemnat pe mecanici să-i repare avionul cu următoarele cuvinte : hai repede, că nu mai avem timp. S-a prăbuşit în ocean; nici epava avionului, nici corpul său nemaifiind găsite vreodată. A intrat bineînţeles, direct în legendă.
Noi, ne toooot grăbim. Unde oare ne grăbim ?
Încă o dată omul e sub vremi! Dar pentru idealuri, sau pur şi simplu din politeţe, ca să nu întârziem la o banală întâlnire, toţi ne grăbim!
Aşa este, aşa este, dar.
Cred că dacă ne grăbim la o banală întîlnire, o facem în virtutea bunei creşteri.
Eu sînt fascinat de dei care ARD pentru un ideal!
Ştii vorba ceea : pragmaticii, sunt cei care fac lumea să funcţioneze; idealiştii, fac lumea să progreseze.
Poate ca ne grabim sa ne intoarcem acolo de unde am venit.
Eu , de exemplu, o sa ma intorc pe Orion.
Poate că ai dreptate, nu ştiu.
Ştiu precis că eu nu mă grăbesc să aflu unde voi pleca.
Am aşa, un sentiment difuz, că mai am cîte ceva de făcut, încă.
Eu fac totul într-o goană nebună, de parcă fiecare zi ar fi ultima, dar visez la o viaţă boemă, să pot scrie liniştită, săptămâni întregi pe terasa mea minunată care strigă după mine. Ziua muncesc fără să respir, banii îi duc la impozite şi bănci şi noaptea scriu. Cât o să mai rezist aşa nu ştiu.
Eu mi-am trăit întreaga tinereţe, bucurîndu-mă din plin şi trăind cu intensitate maximă. Nu aşteptam nimic bun de la viitor.
Acuuum, am găsit în sfîrşir răgazul de a citi după pofta inimii, şi, bucuria de a împărtăşi celorlalţi, măcar o parte din ceea ce mă bucură pe mine, în lecturile mele.
Plus de asta, sînt extrem de încîntat atunci cînd reuşesc să promovez bloguri valoroase, în dauna maculaturii trolillor.
Mai ştii dialogul tău cu Paul Gabor ? 🙂
la noi in Ardeal, exista limita de viteza, transmisa din generatie in generatie. Exista si o expresie:” doara cine ne grabeste?” 🙂 Asa ca noi, avem nevoie de impulsuri nu de indemnuri de temperare.
Eu sînt o combinaţie dintre un ardelean şi o moldoveancă deşi am venit pe lume, în Bucureşti. Nu e vina mea pentru aceste lucruri ! 😀
Am şi impulsuri intempestive, am şi molcomeli, trăiesc sub imperiul unor „stări”active. 🙂
Contrariile se atrag! De asta eu când trec de Braşov simt că trăiesc o altă viaţă. Toate vacanţele copilăriei le-am făcut în Ardeal dar şi majoritatea concediilor.
Eu m-am simţit bine şi foarte bine pe la Sibiu, pe la Oradea, prin maramu … nu tocmai confortabil prin Moldova sau Oltenia. Din Dobrogea ştiu binişor partea de sud, iar din rest, doar o mică parte din Deltă.
Dar acuuum, că am descoperit-o pe coana ioropaaa, acolo visez la concedii. 🙂
Ai grijă să nu calci pe la Marsilia! Motocicliştii arabi au pistoale şi nu se sfiesc să le folosească în centrul oraşului şi în toiul zilei! Ştiu ce spun!
Cînd am vizitat Roma + Vaticanul, tocmai se dăduse o alarmă; cică teroriştii aveau o trebuşoară de făcut.
Crezi că m-am speriat ? ei, AŞ! Am spus că ce, e puţin lucru să mori pe tărîm sfînt ?
Şi chiar m-am rătăcit la Vatican pe nişte coridoare laterale. Ei, ŞI ?
Carabinierii m-au condus pe calea cea bună, fără prea multă tevatură.
Este Marsilia ot ioropa nesigură ?
Plec în Canada, că am de ce. 🙂
Bre, ăia aveau pistoale şi eu mă îmbrânceam ca nebuna cu ei să-mi recuperez camera video şi ce mai aveam prin geanta respectivă. I-am şi alergat vreo 50-60 de metri, că o luaseră pe sens unic şi unul era pe trotuar printre pietoni cu motociclete: tot mă agăţam de geantă în speranţa c-o recuperez. FĂRĂ Marsilia!
Hi hi hiiii
Că mor de rîs. 😛
Au fugit teroriştii de tine ?
Ha ha haaaa
Îmi şi închipui scena. 😀
Serios vorbind, treci urgent la scris scenarii, CĂ ANCA te papă cu fulgi cu tot, şi cred că are dreptate. 🙂
Au fugit după ce m-au prădat! Doar nu erau să împartă prada cu mine. Cam aşa fac şmecherii după ce te jefuiesc: părăsesc câmpul infracţional! Ăştia erau motorizaţi. N-am potut să-i urmăresc cu maşina fiindcă era stradă cu sens unic şi ei, cu motocicletele s-au strecurat pe contrasens, ceea ce noi cu Megane-ul nu am fi reuşit…
Ăsta nu este scenariu ci traumă!
Şi nu erau terorişti ci tâlhari…
Lasă, lasă, dragă Doinişoară, că eşti expertă să scoţi esenţialul din orice situaţie trăită sau auzită de tine, traumă, ori ba.
Dă-i în mă-sa de cretini. ( Ce-mi place expresia asta ! Îi aneantizează pe idioţi trimiţindu-i, hăăăăt, dincolo de apariţia lor nefastă pe lume ! Expresia asta, îi trimite direct la non-fiinţare. Superb!)
Mda! Cred că trebuie să iau Xannax ca să pot scrie scenariul jafului. Pentru moment mă relaxez cu Toderaş.
Zic bine?
Habar nu am ce este Xannax deşi bănuiesc dar, relaxarea cot la cot cu Niţică, Toderaş şi mai ales cu Cleo, ne încîntă pe toţi.
Nu prea mai ai de ales : trebuie să mergi înainte !!!!
Pentru că zici foarte bine ce zici.
O foarte bună prietenă zice că Xannax-ul (nu ştiu dacă se scrie aşa) este un medicament pentru nesimţire.
I se pare că mă agit prea mult şi pun prea mult suflet şi-mi recomandă… Xannax, ca să… intru în rândul lumii.
Neee, lasă tu lumea aşa cum e!
Treaba ta NU este să schimbi lumea ci, să O DESCRII.
Nimeni nu a reuşit să schimbe lumea, nici pe termen scurt, nici pe termen lung. Nu mai intru acum, în amănunte.
Şi las-o pe prietena ta, să spună ce vrea.
Aici, îmi vine să mai spun cîte ceva, dar mă abţin ca un gentlmen ce sînt, ce … să mai spun, NU ?
Voi merge înainte fiindcă… chiar şi mie îmi place ce scriu! 😛
Xanax-ul nu este un medicament pentru nesimtire… V-o spun eu, cu toata stiinta si buna cuviinta…
In alta ordine de idei, Tibi, ma aflu in cimp unde o ploaie ghiduse se incapatineaza sa ne lase sa turnam o Placa de Suprabetonare…la un pod…
Oricum zgomotul picurilor ei…ma desfata nervos…
Va imbratisez..
al vostru,
adm
Cind o sa am stare si dispozitie normala , am sa va descriu Xanax-ul… si la ce este bun el…
Pe curind…
acelasi,
adm…
Bună Andrei,
Îţi doresc o zi cu soare ca să poţi turna betoane…
Ei, dragilor
Bine vă găsesc !
Doina
Rîmîne cum am stabilit : tu scrii, noi citim, pe critici îi flituim. 😛
Andrei
Ai grijă de tine să nu răceşti !
Cu xanaxacaraxeul ăla m-am lămurit deja : nu am de gînd să-l folosesc.