MERMOZ

            În stradania sa de a comunica din ce în ce mai rapid şi la distanţe din ce în ce mai mari, omul a parcurs de la simplele răcnete pînă la celularul multifuncţional actual, o sumedenie de etape.

            Fumul care se vedea din depărtare de la focurile aprinse pe înălţimi, tobele care transmiteau mesaje de panică, binecunoscutele tam-tam, porumbeii călători, olăcarii, poştalioanele, navele şi avioanele transatlantice, telegraful, undele electromagnetice, banalul plic transmis prin poştă, şi cîte alte modalităţi.

            Printre acestea, la loc de cinste a fost şi transportul sacilor poştali în epoca de pionierat a aviaţiei, cu acele maşini zburătoare extrem de fragile, maşini manevrate de geniul şi cutezanţa unor vizionari.

            Deschizător de drumuri, Jean Mermoz, despre care am văzut recent, că a fost primul OM din viaţa vrăbiuţei pariziene, Edith Piaf, care a tratat-o cu flori, şampanie şi respect, avea să-şi închine întreaga energie pentru a deschide cîteva linii de comunicaţie aeriene, pentru transportul poştei din acele vremuri.

            Acum, în epoca sateliţilor care transmit în timp real orice, din orice colţ al lumii, în oricare alt colţ al lumii, pare vetust. Şi chiar este dar,  nu cred că trebuie să uităm cu uşurinţă, cine au fost deschizătorii de drum, indiferent de domeniu.

            Mermoz, a trăit ardent, închinîndu-şi întreaga viaţă unui ideal : să fie în slujba oamenilor care vor să comunice mai mult, mai repede mai bine. Inaintea dispariţiei sale premature, la doar 35 de ani, deşi remarcase defecţiuni la avionul cu care a efectuat ultimul său zbor, n-a mai avut răbdare să aştepte un motor de schimb.

            I-a îndemnat pe mecanici să-i repare avionul cu următoarele cuvinte : hai repede, că nu mai avem timp. S-a prăbuşit în ocean; nici epava avionului, nici corpul său nemaifiind găsite vreodată. A intrat bineînţeles, direct în legendă.

           Noi, ne toooot grăbim. Unde oare ne grăbim ?