Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for iunie 2010

Nota traducătorului francez

             Nu ştii niciodată ce le bîzîie oamenilor prin cap. Poţi să cunoşti pe cineva de douăzeci de ani şi, cînd se apucă de scris, vei avea mereu o surpriză. În cursul diferitelor călătorii pe care le-am făcut în Irlanda între 1932 şi 1939, am întîlnit-o de mai multe ori pe Sally Mara. Mai întîi a fost o fetişcană fără nimic remarcabil în afară de data naşterii : lunea Paştelui din 1916. Apoi am văzut-o în preajma lui Padraic Bacoghal, poetul. Timidă şi nu prea arătoasă, s-a măritat foarte tînără cu un negustor de mărunţişuri ferometalice din Cork, oraş destul de agreabil.

            Cînd m-am întors în Eire după şapte ani de absenţă, Padraic Baoghal mi-a înmînat un pachet legat cu sfoară : era romanul pe care-l prezentăm azi, publicului. Sally Mara murise fosrte simplu şi foarte obscur de o boală oarecare în 1943. Mă ruga să traduc în franceză un manuscris pe care-l ştia nepublicabil în limba sa originală.

            După ce am citit (nu fără anumită surprindere) cartea lui Sally Mara, l-am vizitat pe soţul ei. Negustorul din Cork, care se îngrăşase enorm după moartea soţiei sale, nu mai avea despre ea decît o vagă amintire; n-a găsit nici un incovenient ca volumul să apară dincolo de graniţele statului Eire.

            Fiecare va judeca după cum îi va plăcea “Suntem mereu prea buni cu femeile”. Eu nu cred că trebuie să vedem intenţii politico-istorice în maniera dezinvoltă cu care sunt tratate evenimentele : se pare că nu chiar aşa s-au întîmplat lucrurile în insurecţia de la Dublin, în lunea Paştelui din 1916. Michel PRESLE, NOIEMBRIE 1947.

             Nu ştiu cum au decurs lucrurile dpdv istoric în acea zi dar, din toate acele evenimente, în această carte este decupat numai un moment : asaltul asupra poştei. Insurgenţii, furioşi, execută fară ezitare pe oricine strigă “trăiască regele” şi evacuează tot personalul feminin. Victimele sunt portarul şi directorul, iar femeile sunt scoase afară fără menajamente şi îndemnate să-şi ia tălpăşiţa, care încotro. Ceea ce se şi întîmplă; cu excepţia unei nefericite, care se întoarce pentru a-şi recupera geanta. Un glonţ rătăcit îi curmă viaţa chiar în faţa uşii.

            Numai că o altă nefericită, este surprinsă de toiul evenimentelor, exact acolo unde şi regele merge singur. În jurul acestei fete este construită întreaga acţiune a acestei cărticele, mai degrabă o lectură uşoară, de vacanţă. Gertie, o dată capturată, este supusă unui interogatoriu. Ce facea acolo ? La inceput, insurgenţii nu admit evidenţa ci, presupun că este o infiltată, o spioană. Absurdul este evident, la el acasă. Ea nu este decît o fată oarecare şi virgină pe deasupra, iar insurgenţii sunt nişte indivizi oarecare, fără nici cea mai mică idee despre acţiuni militare sau despre interogatorii.

            După cîteva momente de buimăceală, trupele majestăţii sale, trec la contraatac. Şi lichidează fără mare efort punctele de rezistenţă, cu excepţia acestui loc, poşta. Principalul rol în această operaţiune, îi revine unui vas de război al majestăţii sale, vas comandat de, azi ghicit ! de logodnicul fetei surprinse la toaletă. Care de teama de a nu o ucide şi pe ea, comandă o canonadă care mereu îşi ratează ţinta. Gertie, pentru că aşa se numeşte fata respectivă, se hotărăşte să se implice activ în luptă, distrăgîndu-le atenţia luptătorilor pentru independenţa Irlandei, seducîndu-i pe rînd. Nu contează că îşi sacrifică virginitatea, că în disperare de cauză îl oralizează chiar pe şeful partizanilor în timp ce acesta primea la telefon veşti despre căderea frontului. Dar cînd unul dintre insurgenţi, care nu prea aprecia femeile, îi face ceea ce ştie el mai bine, Gertie se revoltă. Si nu vrea pentru nimic în lume să se lase influenţată şi să afirme ca partizanii au tratat-o corect. Iar în momentul în care trupele majestăţii sale pătrund în cladirea poştei, acestea stau pînă se consumă şi ultimul act, pentru a nu o pune într-o situaţie penibilă pe logodnica şefului lor, dîndu-i de înţeles că au văzut ce se întîmplase. Umor sec, englezesc.

            “- Kelleher şi Dillon nu tremurau cîtuşi de puţin. În spatele lui Cartwright, Gertie scoase limba la ei. – Ce aveţi de spus ? – Suntem prea buni cu femeile. Cîteva secunde mai tîrziu, ciuruiţi de gloanţe, se prăbuşeau morţi”. Da! Fuseseră buni. Refuzaseră să o împuşte pe Gertie de la bun început. Generozitate maximă, nu e aşa ?

             Mai este de spus un singur lucru. Atît Sally Mara, cît şi traducătorul francez, nu sunt decît invenţii ale adevăratului autor al cărţii, Raymond Queneau. Dar despre el, mai în amănunt, altădată.

Read Full Post »

BULELE DE AZI

 Întrebat la o şedinţă PCR ce părere are despre tovarăşul Nicolae Ceauşescu, Bulă răspunde : – Tovarăşi, am o părere, dar sincer vă spun că nu sînt de acord cu ea.

#

 În zilele congresului PCR, Bulă vine la şcoală. Prima oră era lecţia de muzică. Imediat ce deschide cutia viorii, stupoare : înăuntru era o armă automată !

– Ce faci Bulă aici cu arma ?

– Eu ca eu, zice Bulă, dar să văd ce face tata cu vioara acolo unde s-a dus.

#

 În recreaţie, copiii discută între ei.

– Bă, tata e cel mai mare tîmpit! Ieri a cerut în librărie un maculator liniat.

– Al meu e şi mai tîmpit, tot la librărie a cerut un glob pămîntesc pătrat !

– Cel mai tîmpit e al meu, intervine Bulă. A sărit la shop după tejghea şi a cerut azil politic.

 CITATELE  DE ASTĂZI

 Oamenii cu inteligenţă mediocră infierează de obicei, tot ce le depăşeşte puterea de înţelegere.  La ROUCHFOUCAULD

 Întrebările pe care le punem sunt numeric egale cu lucrurile pe care le cunoaştem. ARISTOTEL

 Dacă nu se poate întîmpla ce vrei, atunci să vrei ce poţi. TERENTIU

 Cu capodoperele artei trebuie să te porţi ca şi cu marile personalităţi – să stai pur şi simplu în faţa lor şi să aştepţi să-ţi vorbească. SCHOPENHAUER

 Librarii domnii mei, sunt cei mai mari codoşi. În fiecare zi îi împing pe oameni în braţele cîte unei cărţi. Şi unde mai pui că după nopţile petrecute în tovărăşia unor asemenea iubite, rămîi nu numai vlăguit, dar şi cu minţile rătăcite. SHAKESPEARE- Hamlet II,2

 Pentru  om, cultura nu este o podoabă întîmplătoare, ci însuşi mediul său de existenţă, aşa cum este apa pentru peşti şi aerul pentru păsări. NOICA

 Principiul lui CLAUSIUS : Dacă trebuie filosofat, atunci trebuie filosofat; dacă nu trebuie filosofat, atunci iar trebuie filosofat (spre a argumenta necesitatea de a renunţa la filosofie); deci, în orice ipoteză, trebuie filosofat.

 Traducătorul este amantul care, după o noapte de amor cu o femeie, îi face acesteia un copil care seamănă cu soţul.  ANDREI  BANTAŞ

Animalitatea reprezintă limita care nu se cunoaşte pe sine; supraumanul este conştiinţa care nu cunoaşte limita; omul singur reprezintă simultan limita şi conştiinţa de sine a limitei. G. LIICEANU

 Ţinem prezentul în mîini, însă viitorul este un soi de şarlatan care, orbindu-ne, scapă privirii noastre.  FONTENELLE

Read Full Post »

 

             Mai întâi, câteva cuvinte despre autor. Mark Lilla, este licenţiat în economie politică şi ştiinţe economice la Univesity of Michigan, a obţinut masteratul în politici publice şi doctoratul în ştiinţe politice la Harvard. A predat la New York University şi în momentul apariţiei acestei cărţi în traducere ( Mona Antohi ) la Polirom in 2005, era profesor de filosofie politică la University of Chicago. Din 2007, este profesor la Universitatea Columbia.Deci, am toate motivele să cred că ştie ce spune.

            Cartea, amplu prefaţată de Sorin Antohi, care urmăreşte o “pregătire intelectual-ideologică a cititorului pentru lectura ” este o “critică (a) unor gânditori europeni ‘tiranofili’, angajaţi nesăbuit în ideologie şi politică, atât la stânga cât şi la dreapta : Heidegger, Carl Schmitt, Walter Benjamin, Kojeve, Foucault şi Derrida”. Trec lejer, peste prezentarea lui SA, pentru că ar putea f un subiect propriu-zis de sine stătător.

            1.Despre filosoful Heidegger nu insist, pentru că fiecare are opinia sa despre; eu îl consider un reper în ‘fenomenologie’; opera sa capitală “Sein und Zeit” este monumentală fie ea şi neterminată,  punct. Cum s-a lăsat sedus intelectualul Heidegger, de spiritul epocii sale  este de discutat.

              Între Heidegger, Hannah Arendt şi Carl Jaspers s-a înfiripat o prietenie care le va marca întreaga viaţă. Punctul nodal al relaţiei dintre acesti trei gânditori, a fost constituit de povestea de dragoste dintre Hannah si Heidegger. Era posibilă iubirea dintre o evreică şi un german, în acele momente istorice tulburi ? La început DA, ulterior, NU!

            El însuşi elev al lui Husserl, Heidegger a fost profesorul de filosofie al lui Hannah. Idila lor a fost urmare firească a înclinaţiei amândurora către speculaţia filosofică de înalt nivel. Jaspers, care studiase dreptul şi medicina, reuseşte până la urmă să obţină o catedră la Heidelberg unde preda filosofie. Loc în care, Hannah dezamăgită de prea multele obstacole ale iubirii sale pentru Heidegger ( care era printre altele căsătorit ), se stabileşte pentru a-şi definitiva studiile cu profesorul Jaspers, sub îndrumarea căruia şi-a definitivat teza de doctorat,  “Conceptul de iubire la Sfântul Augustin”. Ne aflăm deja în anul 1929. Nu peste prea multă vreme, în plină ascensiune a Partidului Nazist, la care şi aderă in 1933, Martin Heidegger devine rectorul Universităţii din Freiburg. Va fi după cum se va dovedi ulterior, greşeala vieţii sale.  Înca din 1931, Heidegger îi spijinise pe nazişti, iar o dată numit la conducerea Universităţii, “şi-a pus în joc întreaga energie pentru a ‘revoluţiona’ Universitatea şi a susţinut conferinte de propagandă în întreaga Germanie, încheindu-le cu HEIL HITLER ! “ Jaspers, uluit, îl interpelează : “ cum poate un incult ca Hitler să guverneze Germania ?” Heidegger răspunde : “ Cultura nu contează. Priveşte numai ce mâini minunate are!” Chiar aşa ! De aici s-o fi inspirat cunoscutul personaj care afirma că atunci când aude de cultură, îi vine să pună mâna pe pistol ? Nu ştiu. Cert este că, “în cele din urmă  Heidegger a decis! că naziştii înşişi distruseseră ‘adevărul şi mareţia’ naţional socialismului.” Trezire la crunta realitate, tirzie. Relaţia sa cu Hannah se rupsese deja mai demult. Relaţia sa cu Jaspers, a fost sincopată de propria sa rătăcire. După ce Germania a pierdut războiul, lui Heidegger i s-a permis să se retragă la cabana sa din Padurea Neagră. Fără repercursiuni majore. Jaspers, prietenul său cu cinci ani mai vârstnic, l-a ajutat şi în această privinţă. Masiv. Hannah a decedat in 1975, total neconsolată de irosirea propriei sale vieţi, închinate pe altarul unei iubiri imposibile.

În 1976, când a privit la televizor aselenizarea, Heidegger s-a speriat ! Nu după multă vreme, a părăsit această lume.

             2.Carl Schmitt. “Deşi cărţile sale cele mai importante au fost scrise în timpul Republicii de la Weimar”, este considerat “ drept unul dintre cei mai mari teoreticieni politici ai secolului XX”. Şi el a fost unul dintre cei mai activi colaboratori cu regimul nazist. In pofida acestui lucru, se bucură în lumea academică de un viu interes . Schmitt a fost total in favoarea acţiunilor întreprinse de nazişti, de la “instaurarea unei dictaturi temporare a preşedintelui Reichului”, la justificarea  ‘nopţii cuţitelor lungi’, susţinând  inclusiv rasismul, pe motiv că “orice drept este dreptul unui anumit volk”. A militat activ  pentru epurarea scrierilor autorilor evrei din biblioteci, pentru că “un autor evreu nu are pentru noi nici-o autoritate”. Totuşi, pe măsură ce luptele intestine din interiorul Partidului Nazist se intensificau, influenţa lui C. Schmitt a început să scadă. Pe măsură ce războiul se apropia de sfirşit, vocea sa a devenit din ce în ce mai stinsă, deşi a continuat să predea la Universitatea din Berlin. După război, reputaţia sa de “jurist al coroanei”, l-a plasat pe lista celor care urmau să fie interogaţi de către aliaţi. Arestat, eliberat, rearestat şi interogat de comisarii ruşi si anchetatorii americani, Schmitt a rămas sfidător “am băut bacilul nazist, dar nu m-am infestat”; holocaustul ? era justificat întrucit şi creştinismul a produs milioane de victime. Până la urmă a fost eliberat, cu interdicţia de a mai preda. Gândirea sa politică este axată pe ideea ca liberalismul în sine este o dovadă de slăbiciune, şi de aceea este nevoie de ceea ce el numea “decizionism”. Spune Schmitt “politica este totalul şi, drept urmare, ştim că orice decizie potrivit căreia ceva este nepolitic este întotdeauna o decizie politică “.Niciodată nu a admis că a greşit angajându-se pe calea nazismului. Scrierile sale se bucură de atenţie, deşi remarca Mark Lilla, “există o remarcabilă lipsă de seriozitate în rândul celor care-l studiază şi-l promovează astăzi pe Schmitt, oricare ar fi motivaţiile lor partizane, un fel de reticenţă în a-i sonda în profunzime, universul moral”.

             3.Walter Benjamin. Născut în 1892 într-o familie înstarită de evrei berlinezi, ‘tânărul Walter, ca mulţi alţi evrei germani atraşi de primele eseuri ale lui Martin Buber, flirta cu sionismul politic în vara lui 1912”. In 1917, obţine o scutire de la serviciul militar şi se autoexilează voluntar în Elveţia unde începe un intens schimb cultural cu Gershom Scholem, pe care îl cunoscuse din 1915.Iniţial adept al sionismului, până la urmă Benjamin “a suferit o convertire de la speculaţia teologică la Marxism, în anii ‘20” sub influenţa filozofului Ernst Bloch, dar mai ales căzut in mrejele unei tinere comuniste letone, Asja Lacis, “care lucra în teatrul politic cu Bertold Brecht.”.Totuşi, marxismul lui Benjamin a rămas până la urmă teoretic. După o vizită la Moscova, vede clar ce fiasco este revoluţia, vede că Moscova nu este o utopie şi mai vede că Asja avea şi alţi amanţi. După convertirea lui Benjamin la Marxism între el şi Scholem se instaurează treptat o răceală. Permanenta pendulare între teologie si materialism până la urmă îl plasează pe Benjamin “într-un tărâm intelectual al nimanui, unde nici Scholem-teologul, nici Brecht-materialistul nu-l puteau ajunge”.Având o oarecare notorietate ca critic literar, Benjamin trăia din ce câştiga publicând prin ziare şi reviste, dar o data cu venirea la putere a lui Hitler va fi nevoit sa emigreze. În toamna lui ’39 Benjamin a fost internat într-un lagăr francez pentru străinii din ţări inamice. Până la urmă, încercând sa scape din Franţa, îşi găseşte sfârşitul încercând să treacă Pirineii. Întors din drum de grănicerii spanioli, Benjamin a luat o supradoză de morfină. A doua zi, tot grupul din care facea parte şi Benjamin, a trecut fără probleme graniţa, la adăpost.

             4.Alexandre Kojeve. Pe numele său întreg Aleksandr Vladimirovici Kojevnikov, a văzut lumina zilei într-o familie înstărită din Moscova în 1902. După Revoluţia din Octombrie, familia fiindu-i supusă la privaţiuni, deposedare de bunuri şi trecere pe lista neagră pentru slujbe, fiind prins că vindea săpun pe piaţa neagră, este arestat şi de-abia scapă de execuţie. Deşi în tinereţe avea convingeri comuniste, în 1920 fuge din Rusia pentru că “a prevăzut că instalarea comunismului avea să însemne treizeci de ani cumpliţi”.  Apologet al filosofiei lui Hegel, se va implica adânc în viaţa cetăţii, devenind “ un arhitect al reconstrucţiei europene postbelice, şi în ciuda originii sale străine, un consilier preţuit al preşedinţilor şi miniştrilor francezi”. Un rol foarte important în viaţa lui Kojeve, avea să joace Alexandre Koyre, care emigrase din Rusia în tinereţe şi acum era profesor la Ecole Pratique des Hautes Etudes. Pe scurt, Kojeve credea că societatea va evolua către o lume organizată raţional, fără deosebire de clasă; era total neimportant pentru el, dacă acolo se va ajunge prin metoda capitalistă promovată de Statele Unite, sau prin metoda socialismului de stat promovată de Uniunea Sovietica. Avea o certitudine că în raportul filosofie/teologie, filosofia merita să fie luată în considerare, cu prioritate. Are un rol important în formarea Comunităţii Economice Europene şi în semnarea acordurilor GATT, precum şi în ploliticile franceze faţă de lumea a III-a. Între anii 1982 şi 1983, la 14-15 ani de la moartea sa, au apărut o serie de dovezi că ar fi fost spion rus. Dar lumină pînă la capăt, nu pare să se fi făcut, în aceasta privinţă.

            5.Michel Foucault. Născut într-o familie care aparţinea burgheziei catolice, în 1926 la Poitiers, Foucault părăseşte localitatea natală îndreptindu-se către Paris. Deşi iniţial atras de Marxism, De Sartre şi de Partidul Comunist Francez, avea să se îndrepte ulterior spre gânditori ca Nietzsche şi Heidegger. Teza sa de doctorat, publicată sub numele “Histoire de la folie a l’age classique” avea să aibă un impact considerabil în epocă. Lucrarea, mai puţin bazată pe izvoare istorice solide, este totuşi o operă de imaginaţie şi un bun reper pentru  viitoarele  istorii ale nebuniei. Din cauze care ţin mai mult de orientarea sa sexuală, Foucault părăseşte Franţa acceptând un post în Tunisia în 1967. Dacă până atunci implicarea sa în politic a fost neânsemnată, odată cu evenimentele din 1968, el revine la Paris şi incepe  o lungă activitate politică, desfaşurată pe parcursul a zece ani. În acele evenimente, Foucault vede că “ linia de demarcaţie dintre normalitatea burgheză şi experienţele extreme frusese stearsă colectiv de o nouă generaţie şi că era pe cale să se nască un nou tip de societate, în care clasei muncitoare urmau să i se alăture ‘masele neproletare’ – femei, deţinuţi, homosexuali, […] – spre a crea o nouă societate descentralizată”. Dar, când în 1978 a izbucnit revoluţia din Iran, ajuns acolo în calitate de corespondent. Al unui ziar Italian, a văzut cum o experienţă limită în politică poate avea drept consecinţă “distrugerea acelei ţări şi subjugarea poporului de catre o clerocraţie nemiloasă şi obtuză”. Prizonier al viciului său, prin 1983 râdea de cei care puneau în discuţie necesitatea sexului protejat, ridiculizându-i “să mori de dragul baieţilor: ce-ar putea fi mai frumos?”. Avea să şi moară, un an mai târziu.

             6.Jacques Derrida. “Istoria filosofiei franceze în cele trei decenii care au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial poate fi rezumată intr-o frază : politica a dictat şi filosofia a scris”. Mark Lilla, considera că pe scena postbelică a filosofiei politice, nu s-a manifestat decât un “singur gânditor politic de marcă : Raymond Aron. Lista importanţilor filosofi francezi care şi-au protejat opera de pasiunile politice este scurtă deşi cuprinde câteva figuri semnificative”. Printre ei, Levinas, Cioran şi părintele deconstrucţiei, Derrida. Derrida, s-a autodeclarat prin 1968 stângist, dar fără să intre in detalii. Deşi gândirea lui Derrida este franceză prin tematică, la inceputul anilor ’80 steaua sa începe să strălucească în lumea saxonă. “În America, Derrida este considerat un clasic al canonului postmodern.  Chiar şi în 1990 Derrida refuza să spună dac deconstrucţia avea implicaţii politice, indiferent de natura lor (Marxism, feminism,etc ). Nu peste multă vreme, Derrida avea să publice “nu mai puţin de sase cărţi pe teme politice, cuprinzând eseuri, interviuri, o carte despre Marx, una despre prietenie şi politică, alta despre drept”. Cum se poate explica faptul că deşi în Franţa Derrida, are în cel mai bun caz un statut marginal, iar în America este privit cu fascinaţie ? Mark Lilla răspunde : “Faptul că mulţi dintre ei. par să fi găsit în operele[…] lui Derrida, ‘o viziune înălţătoare’, atest […] uluitoarea capacitate a americanilor de a avea o parere bună despre oricine şi despre orice idée”.

 *

            După cum se poate vedea din aceste câteva exemple, intelectualii chiar mânaţi de porniri sănătoase şi de intenţii bune, odată ajunşi în politică nu fac întotdeauna o muncă utilă; adesea, chiar dimpotrivă. Dar cum tentaţia este o coordonată umană la fel de dominantă ca şi curiozitatea, nu cred că implicarea intelectualilor în politică se va opri. Întotdeauna vor fi unii dintre ei, în stare să creadă că pot fi extrem de utili cetăţii. Iar după cum se vede, şi in România, intelectualii au inceput să se implice. E bine sau nu, asta numai timpul ne-o va putea spune… Dacă nu nouă, atunci măcar generaţiilor viitoare.

Read Full Post »

Citatele lui Bulă

BULE

 – Bulă repară prizele !

– Dar ce, eu sînt electrician ?

– Bărbate, repară robinetele !

– Dar ce, eu sînt instalator ?

Soţul pleacă în delegaţie pentru o săptămînă, iar la întoarcere găseşte totul reparat.

– Bubulino, cine a făcut reparaţiile ?

– Colegul şi prietenul tău, Nae.

– Cît a costat ?

– A spus să-i cînt sau să fac dragoste cu el.

– Şi ai cîntat ?

– Dar ce, eu sînt cîntăreaţă ? 

#

– Bulă, dacă mai vii o dată acasă beat, nu-ţi mai vorbesc toată viaţa.

– Iubito, nu mă ispiti ! 

 #

– Ei, cum a fost noaptea nopţii, măi Bulă ?

– Ce să-ţi spun, o catastrofă…

– Ai avut probleme ?

– Dimpotrivă ! A fost formidabil !  Atît de formidabil, încît a doua zi dimineaţa lăsîndu-mă antrenat de puterea obişnuinţei, am depus o bancnotă de un milion pe pernă !

– Vai, de mine ! Desigur, s-a înfuriat…

– Nu e vorba de asta. Închipuie-ţi că, deşi era pe jumătate adormită, mi-a dat cinci sute de mii rest …

 CITATE

 În America e important doar scriitorul de succes, în Franţa sunt importanţi toţi scriitorii, în Anglia nu e niciunul, iar în Australia trebuie sa explici ce-i ăla.  GEOFFREY COTTEREL 

Mulţi scriitori tineri fac greşeala să trimită un plic auto-adresat, timbrat şi destul de mare pentru returnarea manuscrisului. E o tentaţie în faţa căreia editorul cedează.  RING LARDNER 

Stimate domnule editor, ceea ce v-am trimis e o poveste al naibii de bună. Dacă aveţi comentarii, scrieti-le pe versoul unui cec. ERLE  STANLEY  GARDNER

Read Full Post »

            În avionul că care părăsise Parisul, Casaubon face bilanţul : Diotallevi, mort. Belbo, mort. Lorenza Pellegrini, moartă. El însuşi, vînat de Aglie şi de ceilalţi smintiţi care erau încredinţaţi că el, Casaubon, deţinea Adevărul Suprem, taina tainelor urmărită cu obstinaţie timp de şase secole şi care nu era în definitiv, decît o himeră. Înţelege cu durere în suflet că acea joacă de-a descifrarea documentului lăsat lor de colonelul Ardenti, le curmase viaţa prietenilor săi şi era pe cale să frîngă şi propria sa viaţă. Lia, soţia sa, avusese dreptate : acel document nu era decît o banală “notă de spălătoreasă”, nimic mai mult decît o banală înşiruire de fleacuri, cărora ei, le-au dat aură de mister descifrabil prin mijloace cabalistice. Aiureli.

            Ştie că nu se mai poate întoarce acasă la el,  în sînul familiei sale. Le-ar fi pus şi lor în mod cu totul inutil, viaţa în pericol. Stînd departe de Lia şi de pruncul lor, le-ar fi dat o şansă de supravieţuire. O singură întrebare îl mai sfredelea : de ce oare Belbo nu le servise hienelor acelea însetate de sînge o minciună oarecare, cîştigînd în acest fel timpul necesar pentru a se pune la adăpost ? Acest lucru nu îi dă pace şi înainte de a-şi face urma pierdută, merge iar la Belbo acasă, unde computerul Abulafia, poate îl va lămuri. “Şi aşa am găsit Textul-Cheie”, o întîmplare din copilăria marcată de război a lui Belbo, în care armatele germane erau în derută, fasciştii începuseră să se împrăştie, iar partizanii căpătaseră controlul. (altă temă predilectă a lui Eco, tratată pe îndelete în “Misterioasa flacără a reginei Luana”, şi reluată parţial şi în alte romane de ale sale).

            În acele momente, Jacopo Belbo ratase un moment favorabil, de a spune NU. La funeraliile unui comandant al partizanilor, Belbo fusese solicitat să înlocuiască în fanfara care urma să-i prezinte onorul, un muzicant lipsă. Iar el,  acceptase, numai din dorinţa de a o impresiona pe o fată de care era îndrăgostit cu disperare. Şi continuase să sufle în trompeta sa, mult timp chiar şi după ce înmormîntarea se terminase, iar lumea plecase din cimitir. Aceea fusese ocazia pe care o avusese Belbo, pentru a o poseda fie şi numai imaginativ, pe Cecilia. Dar aceasta nu fusese de faţă, iar el ştia că nu e. Ar fi trebuit atunci să spună NU ! şi să aştepte alt prilej pentru a o cuceri.  

            Casaubon înţelege în sfîrşit, de ce refuzase Belbo să se salveze de moartea rituală la care fusese supus : trebuia musai să moară pentru a se încredinţa de propriul său adevăr. Casaubon înţelege că “cea mai mare înţelepciune, este să ştii că ai aflat prea tîrziu. Înţelegi totul, cînd nu mai e nimic de înţeles”.

            “Dar ceea ce mi se pare că trebuie deplîns e că-i văd pe unii idolatri neştiutori şi proşti, care… imită perfecţiunea cultului din egipt; şi cum caută divinitatea, de care n-au habar, înexcrementele unor lucruri moarte şi neînsufleţite; cum în felul acesta îi batjocoresc nu numai pe păstrătorii divini şi ştiutori ai cultului, dar şi pe noi… şi, ceea ce e mai rău, prin asta triumfă, crezînd că riturile lor smintite sunt demne de respect… – Să nu-ţi pese de aceasta Momos, a zis Isis, pentru că destinul a poruncit osînda beznei şi a luminii. – Dar răul este, a răspuns momos, că ei sunt siguri că se află în lumină”.(Giordano Bruno, Spaccio della bestia trionfante, 3)

Read Full Post »

Dilemă

            CITATUL  ZILEI

Teoria socială a conspiraţiei, e o consecinţă a lipsei de raportare la Dumnezeu şi a întrebării ce derivă de aici : “Cine e în locul lui ?”   KARL POPPER.

Tare mi-ar plăcea să ascult un răspuns. Se aude, domnule BULĂ,  se aude ?

#

Care este influenţa ascunsă ce acţionează cu ajutorul PRESEI, în spatele tuturor mişcărilor subversive ce ne înconjoară ? Există anumite Puteri aflate în acţiune ? Sau este o singură Putere, un grup care le dirijează pe toate celelalte, cercul Adevăraţilor  Iniţaţi ?    NESTA WEBSTER; 1924.

Read Full Post »

24 IUNIE este o zi din calendarul satului tradiţional românesc cu multiple valenţe, „în straturi”, predominant fiind unul sau altul în funcţie de zona etnografică. În Bucovina sărbătoarea este dedicată Sfântului Ioan cel Nou (Sfântul Ioan de Vară), ale cărui moaşte se află la Suceava. În Oltenia, Banat, Transilvania, Maramureş „greutatea” zilei este dată de relaţia cu Sânzienele (lat. Sancta Diana), zânele bune care dau noroc pentru holde şi sănătate. În Muntenia, Dobrogea sudul şi centrul Moldovei obiceiul se numeşte Drăgaică (bg. Dragaika) şi mai multe fete se fac Drăgăici. Cea mai frumoasă dintre ele se îmbracă în mireasă şi are puteri nelimitate… dă bob grâului, miros florilor, sănătate bolnavilor, apără holdele de furtuni şi grindină, urseşte fetele de măritat. Însă îi trebuiesc trei ani să se cureţe de forţele ce i-au fost impregnate astăzi – trei ani nu se poate căsători.
La 24 iunie scade lungimea zilei şi se măreşte noaptea, fiind „mare răscruce în cursa soarelui”, se usucă rădăcina grâului odată cu coacerea spicului, răsare pe cer Cloşca cu Pui, florile îşi pierd mirosul şi puterea tămăduitoare, cucul încetează să mai cânte – se înneacă cu un bob de orz şi se transformă în uliu…, apare licuriciul (făclieş, scânteiuţă sau focul lui Dumnezeu), adică Îngerul îndrăgostit de fata unui păstor. Este, ca toate solstiiţiile sau echinocţiile, o perioadă „de criză”, dar şi de intensă comunicare între lumea viilor şi morţilor, dominată de primejdii dar şi de multiple posibilităţi de intervenire „în mersul firii şi al lucrurilor”.
De Sânziene/Drăgaică fetele culeg flori albe sau galbene din care îşi fac cingători şi cununi. Cingătorile sunt purtate peste zi, iar seara sunt puse la uscat pentru leacuri. Cununile (sau „colacul” de flori) , câte una pentru fiecare membru al familiei, este aruncată pe casă – după cum se usucă, sunt luate de vânt sau cad se vesteşte norocul de peste an sau căsătoria sau chiar moartea. La Sânziene/Drăgaică se culeg plantele de leac pentru tot felul de boli, dar şi pentru vrăji. În această noapte se găseşte iarba fiarelor.
Termenul de Drăgaică denumeşte nu numai obiceiul ci şi sărbătoarea populară ce are loc la 24 iunie. Termenul defineşte şi o plantă galliun verum care îşi are rosturile ei în cadrul sărbătorii precum şi în practica medicală empirică, dar şi „târgul” sau „iarmarocul” ce are loc la această dată ca şi jocul ce se făcea la acest iarmaroc. Drăgaică se numeşte şi fiinţa fantastică, asemănătoare ielelor, care îi pedepseşte într-un mod similar pe cei ce lucrează de ziua ei „te loveşte din Drăgaică” sau numele bolii pe care îl produce. Potrivit altor mărturii populare Drăgăicile sunt şi „fiinţe vii care au puterea de a face ca buruienile să fie de leac” sau fiinţe cereşti care dau roadă seminţelor”. Polisemantismul termenului şi pătrunderea lui în expresiile populare indică marea vechime în limba română.
Drăgaica se numără printre obiceiurile noastre tradiţionale puţin cercetate, nebeneficiind de nici un studiu monografic fiind doar menţionată sau tratată în treacăt în cadrul unor sinteze folclorice cuprinzătoare. Interesul redus se explică şi prin faptul că de la începutul preocuprilor folcloristice la noi Drăgaica se afla în faza ei crepusculară de existenţă, dezintegrându-se treptat şi şi restrângându-şi aria de circulaţie.
Interpetările ce i s-au dat Drăgăicii urmează, de regulă, pe ce a lui Dimitrie Cantemir sau mărturii folclorice târzii. De fapt, ne găsim în faţa unui obicei de sorginte străveche, care a avut un rol cu mult mai important decât sugerează puţinele consideraţii teoretice apărute până acum pe marginea lui.
Dimitrie Cantemir consemna şi interpreta astfel: „după cum se vede, prin ea o înţeleg pe Ceres. Căci în acea vreme a anului când încep să se coacă sămănăturile, toate fetele ţăranilor din satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căruia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună gătită din spice şi cu multe basmale colorate şi-i pun în mâini cheile de la jitniţe”. Anton Maria del Chiaro adaugă noi informaţii pentru varianta din Muntenia. Iordache Golescu menţiona că obiceiul „închipuieşte jocul ce a jucat fata Irodiadei, când spre mulţumire a cerut de la Irod-Împărat, după povaţa mumei-sale, capul Sfântului Ioan pe tipsie”.
24 iunie este şi momentul sfârşitului anului agrar – acum începe secerişul. Cântecele de seceră ca şi colindele (ce marcau începutul anului nou agrar) se bazează pe magia cuvântului şi reprezintă demersuri magice ce vizează fertilitatea şi rodirea câmpurilor.

Preluat de pe Sibiul.ro

Read Full Post »

BULA ZILEI

 – Bulă, l-ai văzut pe cetăţeanul acela căzînd de pe schelă ?

– L-am văzut, tovarăşe miliţian.

– De ce crezi că a căzut ? Care e pricina ?

– Nu credea în Dumnezeu, tovarăşe miliţian.

– Cum nu credea, mă, în Dumnezeu ?

– l-am auzit eu, tovarăşe miliţian, spunîndu-mi : “Nu mai zgîlţîi schela, bă, Bulă, Dumnezeul mă-tii!”

 CITATUL  ZILEI

            Veşmintele să-ţi fie albe … Dacă e noapte, aprinde multe lumini, pînă ce totul o să strălucească … Acum începe şi combină cîteva litere, sau mai multe, mută-le şi combină-le pînă ce inima ţi se face caldă. Fii atent la mişcarea literelor şi la ceea ce poţi produce amestecîndu-le. Iar cînd vei simţi că inima ta e  caldă, cînd vezi că prin combinarea literelor afli lucruri pe care n-ai fi putut să le cunoşti singur sau cu ajutorul tradiţiei, cînd esti gata să primesti influxul puterii divine care pătrunde în zine, atunci foloseşte toată profunzimea gîndirii tale ca să-ţi închipui în imina ta Numele şi îngerii Săi superiori, ca şi cum ar fi fiinţe omeneşti ce-ţi stau alături.

 Hayye ha-Olam ha Ba” – Abraham Samuel ABULAFIA (1240- 1291 ?)  Kabalist născut la Zaragoza.  A scris începînd cu anul 1271, 26 de lucrări, dintre care 25 profetice.

Read Full Post »

            Căci, în ultima vară petrecută în oraş, ideea că mi se întîmplă ceva straniu mi-a fost confirmată, deşi într-un fel absolut imprevizibil. Am fost prins în mijlocul unui jaf armat asupra unei bănci. Hoţii au strîns lucruri de valoare de la toţi cei prezenţi, cu excepţia mea. Era ca şi cum ar fi făcut abstracţie de mine, sau ca şi cum le-aş fi modificat percepţiile în aşa fel încît, din punctul lor de vedera, devenisem invizibil. Nedumerit la culme, m-am strecurat pe uşă, şi nimeni nu mi-a dat atenţie. De atunci am trecut cu regularitate prin experienţe ale Harului Discreţiei, care este şi el pomenit de Ibn Arabî printre harurile (karamat) misticilor sufiţi în prezentarea pe care o fac sufiţilor din Andaluzia, Ruh al-Quds. Acelaşi lucru s-a petrecut o dată, de exemplu, în timpul unei conferinţe la Cincinnati, cînd am încercat să iau cuvîntul şi, semnificativ, nimeni nu m-a băgat în seamă.

            Un alt har s-a manifestat la scurt timp după aceea. Nu fac cumpărături prea des, prin urmare îmi petrec cîte o întreagă după-amiază căutînd diverse lucruri. În cele mai multe cazuri, vînzătorii îmi fac socoteala în minus, iar în cîteva situaţii, m-am întors acasă cu mai mulţi bani decît aveam la plecare. O casieriţă dintr-un magazin universal mi-a deschis cassa şi mi-ar fi dat tot ce era înăuntru, dacă nu aş fi alertat imediat paza. În alt rînd, o sumă mare de bani a fost virată în contul meu de la bancă, printr-o plată de asigurări făcută greşit; nu mi-a fost uşor să descopăr pe socoteala cui îmi veniseră banii şi să corectez greşeala. Numesc asta Harul Socotelii în Minus.

            Am fost destul de des şi victima unui alt har, Harul Iubirii, cu mult mai puţin mulţumitor decît celelalte două, ba chiar, dacă stau să mă gîndesc, înspăimîntător. Un număr de persoane s-au îndrăgostit din senin de mine, fără nici o noimă. Asta mi-a pricinuit suficiente bătăi de cap atunci cînd nu eram în stare să le împărtăşesc sentimentele şi dureri infinite atunci cînd izbuteau să mă convingă totuşi că le împărtăşesc.

            Un alt har, acela al prevestirii unor evenimente viitoare prin intermediul viselor, ar fi putut fi util dacă fenomenul nu s-ar fi limitat, în general, la lucruri de mică importanţă. Astfel, mi-au fost date vise premonitorii despre o pisică lovită mortal în timpul unui meci de baschet, despre un duş, despre portarul de noapte al blocului, care-şi tunsese mustaţa (omul a murit la scurtă vreme) despre un agent de asigurări sunînd la  uşă într-o dimineaţă plicticoasă, despre o carte oarecare pe care aveam s-o găsesc curînd în anticariatul de pe strada 57 th Street, despre un prînz deprimant cu nişte colegi care între timp au dispărut, despre o pată roşie ce s-a ivit în chip miraculos pe cravata mea, după o cină intr-un restaurant italian.

            Cred că aceste patru haruri – Harul Discreţiei, Harul Socotelii în Minus, Harul Iubirii Nemeritate, Prevestirea Evenimentelor Mărunte şi alte cîteva, cărora eu le-am dat denumirea generică de Harurile Neînsemnate – există cu adevărat. Ele nu s-au manifestat decît după ce am intrat în posesia misterioasei cutii. Trăsătura lor comună se potriveşte de minune cu ceea ce este de aşteptat din partea unui limbaj al creierului, anume modificarea percepţiei. Oamenii mă treceau cu vederea, îmi calculau greşit situaţia financiară şi se îndrăgosteau de mine, deşi nu sînt o persoană prea atrăgătoare.

            Nu am început să simt decît încetul cu încetul că toate astea, care puteau fi concepute drept o manipulare aproape monumentală a limbii Creaţiei, sunt urmarea faptului că mă aflam în posesia cutiei lui Bochart, tot aşa cum despre vechile talismane se presupunea că prind în textura lor decretele neclare ale cerului şi le domesticesc. Se mai pune întrebarea dacă cel ce ar poseda limbajul divin, ar avea cunoştinţă de asta? Şi cît de mari sînt şansele să ţi-l însuşeşti ?

            M-am întrebat de nenumărate ori dacă Bochart a avut în minte un lucru  atunci cînd şi-a conceput mecanismul evident absurd : că magicienii, oricît de mare ar fi eroarea lor, sunt mai aproape de adevăr decît mecaniciştii. Şi că noi suntem automate de un alt fel, ale căror minţi sunt în stare să perceapă limbajul Creatiei doar ca pe o simplă absurditate.

            Dar, în acest caz, nu era oare posibil, ca inutilul mecanism al cutiei muzicale a lui Bochart să producă cu adevărat limba primordială, de care noi să rămînem perfect neştiutori, cu excepţia unor situaţii merschine, cum ar fi Harurile Neînsemnate ? Şi astfel, oare nu era posibil că toate absurdităţile să se justifice drept semne a ceva mai puternic chiar decît capacitatea noastră de a le înţelege ?

            Dacă nu greşesc, cîţiva filosofi cunoscuţi astăzi sub denumirea de nominalişti au stăruit asupra unor asemenea nesfîrşite speculaţii. Şi ştiu că într-o bună zi mă voi alătura lor, în vremelnicia confortabilă a secolelor trecute; totuşi căutarea cutiei lui Bochart nu va înceta niciodată, iar cei ce vor cunoaşte experienţa fericită şi nu prea a găsirii ei ar putea să treacă prin transformări, cine ştie, asemănătoare cu ale mele. Deoarece, chiar dacă există numai speranţe infime ca limba Creaţiei să fie înţeleasă, goana după cutia muzicală a lui Bochart îi este deschisă oricui, cel puţin pînă în momentul cînd se trezeşte el însuşi vînat de ea.         

            Şi totuşi, îndoielile persistă. Atît în ceea ce priveşte legătura dintre harurile mele şi cutie, cît şi într-o problemă mai acută, care a apărut între timp. La un moment dat, convingerea că există o legătură ocultă între haruri şi cutie devenise atît de solidă, încît am fost ispitit să-i încerc puterile împotriva unui regim politic dezgustător. Ipoteza că s-ar putea să împărtăşesc în mod iminent soarta lui Lullus, a lui Bruno, a lui Bochart şi a moştenitorilor creaţiei lui a ajuns să mă obsedeze. Prezenţa obiectului mut şi nemişcat în viaţa mea îmi părea din ce în ce mai mult o ameninţare.

            Multă vreme am cochetat cu gîndul s-o distrug. Dar acum am hotărît s-o ascund în aşa fel încît să-i sporesc lipa de sens. I-am şters toate urmele, numărul Porţilor, ba chiar şi palidele iniţiale J.B.G.B.d.S. ; i-am furat una dintre roţile inutile dinăuntru şi am plasat-o într-un seif din Los Angeles; am depus cutia, ca din întîmplare, într-o grămadă de nimicuri numită “Talcioc”, undeva în Massachusetts (nu voi mărturisi numele localităţii) şi am plecat prefăcîndu-mă că ocolesc privirile vînzătorilor improvizaţi, aşa cum ar fi procedat oricare dintre nenumăraţii clenţi care, ispitit o clipă să cumpere un lucru, s-ar fi decis în cele din urmă să renunţe.

 IOAN PETRU CULIANU / Ultimele Povestiri / Polirom

Read Full Post »

            Inspirîndu-se atît de la Lullus (pe care-l cunoştea prin comentariile lui Giordano Bruno), cît şi de la Descartes, baronul Gottfried Wilhelm von Leibniz visa adesea la o limbă universală, şi a încercat să o reconstituie. Între timp, societăţi secrete din întreaga Europă inventau alte şi alte limbi secrete (dintre care cel puţin două au supravieţuit pînă în prezent), în speranţa că într-o bună zi toată omenirea va fi unită de un grai comun. Circumstanţele existente astăzi au făcut poate acest ideal mai puţin atrăgător ca niciodată. Cu toate acestea, istoria umană posedă o trăsătură caracteristică, şi anume aceea că multe idealuri decad, deşi nu sunt neapărat eronate, iar mari intreprinderi nu produc adesea decît rezultate banale. Dar anticipez. Pentru că acum am ajuns în inima chestiunii; ne-am întors la Bochart de Saron şi la cutia enigmatică de pe masa de licitaţie. Era lungă de vreo douăzeci şi cinci de centimetri şi poate cu puţin mai lată, confecţionată din lemn; părea murdară şi era căptuşită cu o catifea albastră veche, acum tocită şi decolorată, care-i dădea un aer trist.

            Dacă îi ridicai capacul, mecanismul rămînea ascuns sub o placă mată din cupru. Era un obiect neînsemnat, la o licitaţie neînsemnată dintr-o ţară neînsemnată, şi nici un vizitator nu se arătase interesat de minusculul ei semn de identificare, literele ebraice Aleph, Resh, Lamed încrustate pe partea dreaptă : o Mapă, o Dublă şi o Simplă. Ele simbolizau cifra 231, numărul Porţilor creaţiei, marcată astfel de Bochart nu ca un semn al credinţei lui în ştiinţa cabalistică, ci fără îndoială din respect faţă de tradiţie.

            Istoria acestui obiect a ieşit la iveală după cercetări minuţioase. Pntru început, unul dintre servitorii lui Bochart a salvat-o de la distrugere împreună cu o reţetă inutilă. Mai tîrziu a vîndut cutia pentru cîţiva sous (cutia în sine nu avea nimic atrăgător, mai mult, curînd s-a dovedit că era lipsită de însuşirea elementară ce este în mod normal atribuită cutiilor muzicale), amantei unui tînăr ofiţer corsican. Cutia a apărut din nou în prada luată la Waterloo, a fost achiziţionată de un judecător ieşit la pensie din Calcutta, a ajuns în familia logicianului Boole, fiind unul dintre puţinele obiecte pe care Mary Boole l-a luat cu ea în timpul nefericiţilor ani de peregrinări, provocaţi de bigamia soţului. Trecînd din mînă în mînă, a scăpat de sub control şi a dispărut după ce ultimul ei proprietar, un filosof existenţialist, a fost ucis într-un accident de maşină.

            Principala atracţie a licitaţiei era o reproducere la scară a unei sculpturi de Antonio Canova, căruia explicaţia în limba engleză îi atribuia o longevitate dubioasă :”Capricii în marmură. De artistul italian Canova (1757-1882.” O frumuseţe locală în veşminte transparente îi dădea roată cu fălcile căscate de admiraţie.

            În cele din urmă, m-a ajuns şocul recunoaşterii limbii, pentru că plecasem din Paris dimineaţă şi nu fusesem conştient de traversarea vreunei bariere lingvistice. Cu o zi în urmă o vagă cunoştinţă ce arbora insigna unui partid extremist mă introdusese într-o încăpere mucegăită, ale cărei spaţiu şi timp erau îmbîcsite cu franceză stricată şi fum să-l tai cu cuţitul : un preţ mic, dacă puneai în balanţă aflarea locului de desfăşurare şi a importanţei licitaţiei. Acum mă aflam undeva, fără să ştiu foarte bine unde, pentru că singurul lucru care conta era cutia. Am recunoscut totuşi imediat limba străină vorbită de licitator (înţelegînd-o cu mult mai bine decît propria lui traducere în engleză), iar în starea mea iniţială de uimire mi-a trecut prin minte să leg acest miracol de cutia lui Bochart. De abia după aceea mi-am dat seama că o ştiam, că-mi petrecusem în ţara aceea o vreme care acum mi se părea absolut pierdută, că fusesem chiar funcţionar public, iar undeva, în nord, într-un loc al cărui dialect îmi era greu de înţeles, mai aveam încă o casă şi o fostă soţie.

            Licitatorul povesti cîte ceva dintre cele mai puţin relevante momente din istoria cutiei, acele episoade care, se presupunea, aveau să fie considerate extraordinare de spectatorii obişnuiţi ai unei licitaţii. Cu toate acestea, nimeni n-a părut interesat de obiect, în timp ce îndoielnica piesă a lui Canova iscă o bătălie crîncenă, iar eu, înaintea căderii întunericului (care se lăsă cu grabă), am putut să mă întorc la Paris şi, în camera purpurie a hotelului pentru savanţi pe moarte de vizavi de College de  France, am deschis modestul pachet. Cu o grijă hughenotă, cutia fusese înfăşurată într-un număr întreg din Del Telegraaf anunţînd cu litere uriaşe invadarea Irakului, ştire de care eu nu avusesem habar şi care nu a reuşit să-mi trezească interesul nici după ce am descoperit-o. Evident, atemporalitatea cutiei era pentru mine mai importantă decît orice eveniment exterior confuz. Faptul ar fi fost valabil chiar şi dacă invazia Irakului s-ar fi petrecut tocmai în acea cameră din Paris, iar eu aş fi fost de faţă.

            Mi-am dat seama că, lăsînd deoparte zgomotul perfect distinct produs de deschiderea şi de închiderea capacului, cutia era iremediabil tăcută. Mai tîrziu aveam să verific că mecanismul ei – care era cel original, am toate motivele să cred acest lucru – nu putea fi reparat din cauză că era o pură ficţiune, incapabilă ca atare să acţioneze o cutie muzicală sau orice alt dispozitiv omenesc.

            După acea noapte memorabilă de veghe la Paris, am petrecut nenumărate altele încercînd să-mi dau seama ce anume piese puteau lipsi din monstruosul puzzle. Totusi, nu i se putea adăuga sau scoate nici o piesă : mecanismul era întreg şi simetric, dar absurd. Părea rezonabil să consider că reflecta fidel planul iniţial al lui Bochart.

            După ce epuizasem toate ipotezele legate de cutia muzicală a lui Bochart, am înţeles că, în loc să fie întruchiparea unui adevăr etern oarecare, aşa cum un automobil este întruchiparea primului principiu al termodinamicii, ea era mai degrabă un obiect înzestrat cu valoare istorică, în care cineva ar fi reuşit să descifreze ceea ce Bochart şi generaţia lui îşi închipuiseră că este limba lui Dumnezeu.

            Dar, indiferent cît de mult am cercetat perioada şi am examinat mecanismul, nu am izbutit să trec peste binecunoscutul principiu al ereticilor noetici, pe care Hippolytus i-a acuzat de reînvierea învăţăturilor presocraticului Heraclit, anume că plinul absolut şi golul sunt echivalente, şi astfel o cutie muzicală proiectată să nu producă nici un sunet produce literalmente tot timpul graiul tăcut şi insondabil de care Dumnezeu s-a folosit atunci cînd a creat lumea. Oricît eram de convins de adevărul acestei cugetări, de consolat nu mă consola cîtuşi de puţin.

            Acum vine partea cel mai greu de relatat a poveştii.

            Eram un bărbat în vîrstă de patruzeci de ani, locuind într-un imobil înalt şi binepăzit din cartierul Lake, cu o cutie inutilă, care-mi absorbea cea mai mare parte a energiei mentale. În fapt, mintea mea era departe, departe de acea alternanţă dureroasă de evenimente accidentale, dorinţe potolite, regrete vane şi promisiuni neîmplinite pe care cei mai mulţi dintre noi – fie că se bucură de succes sau nu – o numesc realitate. Dat fiind caracterul slujbei mele, de profesor de istorie într-o universitate cenuşie şi renumită din Midwest, zilele îmi erau umplute cu gînduri din secolul al XVIII-lea, iar nopţile cu vise previzibile, în care reprezentanţi ai stării a treia conversau în dialecte ininteligibile. Limba Creaţiei nu o întîlneam, desigur, nicăieri; în acel moment înţelesesem deja că orice limbaj de acest gen trebuie să aproximeze nişte formule matematice, transformabile într-o succesiune de sunete doar în virtutea convertibilităţii tuturor sistemelor de semne.

            Ştiam că devenisem unul dintre posesorii cutiei blestemate. Şi că, în calitate de posesor al cutiei, eram şi cercetător al limbii Creaţiei, izolat de toţi ceilalţi oameni şi animale printr-un zid invizibil. Uneori mă gîndeam că această cutie formulase o ghicitoare care îmi absorbea întreaga viaţă, împlinind astfel un anume scop ce nu ar fi putut fi împlinit decît de idiomul divin însuşi. Dar o asemenea judecată ieftină nu mă mulţumea mai mult decît principiul suprem Mahayana, al identităţii dintre plin şi gol (şi, peste toate, nu cumva mă lăsam pradă ispitei care-i dusese pe Lullus, Bruno şi Bochart la sabie, rug şi furci, atunci cînd raţionam că, dacă graiul divin există – ceea ce era cu siguranţă adevărat -, orice putea fi săvîrşit prin el, absolut orice, pentru că el ar fi recreat pe de-a-ntregul percepţia ce structurează realitatea ?). Aşadar ce s-a întîmplat cu mine ? S-ar putea să fie nevoie ca, o dată ajuns în acest punct, cititorul să renunţe la neîncredere, cel puţin pentru cîteva clipe. Căci … (va urma – ultima parte)

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »