Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for iulie 2010

            După plecarea celor doi tineri, Maestrul este cuprins de o stare stranie. Prea multele coincidenţe, îi dau de gîndit. Îl roagă pe secretar să rămînă în seara aceea la masă şi la un pahar de vorbă. Bucătăreasa, le va pregăti ceva, cum ar fi de exemplu, minunata sa omletă. – Dar Ecaterina a dispărut iar, Maestre! A lăsat un bilet în care spune că de data asta ştie unde să-l găsească pe iubitul său şi a plecat!. – A, da ? nu-i nimic; ne descurcăm noi cumva.

            Maestrul este tulburat. I se pare cum nu se poate mai straniu că, acel tînăr care se  pretindea a fi fiul său, venise să vorbească despre Orfeu şi Euridice cam în acelaşi timp în care Maestrul evoca în faţa secretarului, “aniversarea aceea cu Mihail Sebastian, Camil Petresc şi alţii … cînd am discutat despre teatru … mai ales posibilităţile de a reinterpreta miturile clasice…” Este rîndul secretarului să fie încurcat. Stenograma sa nu consemna decît parţial ce spunea Maestrul acum. Mare parte rămăsese doar în gîndul Maestrului care privea pierdut în visare, pe fereastră.

            Chiar şi scena jucată de Niculina şi de Laurian suscită discuţii. Cei doi, văzuseră cam acelaşi lucru dar, şi-l aminteau în mod diferit. Niculina dansase în faţa Maestrului, acompaniată de Laurian, un dans care îi evoca acestuia “dansul Salomeei din piesa lui Oscar Wilde”. Mai persistau ceva neclarităţi. Cum ceruse Niculina consimţămîntul pentru căsătorie ? îngenunchease în faţa Maestrului atunci sau la plecare ? cum reuşea să-şi tot schimbe veşmintele atît de repede în diversele ipostaze ale scenetei jucate ? Cum intuise ea că Laurian ar putea fi chiar fiul Maestrului ?

            La ultima întrebare, secretarul are un răspuns dar deocamdată, îl ţine pentru sine;  pe un exemplar al celui mai popular roman al Maestrului, Roata Morii, acesta scrisese : “Sibiu, Crăciun 1938, Orfeu, Steaua sus răsare” iar mama lui Laurian, adăogase în 1945 : “Pentru Laurian, cînd va fi mare, ca să ne înţeleagă şi să ne ierte”.

            A doua zi, Maestrul îi telefonează secretarului şi-l însărcinează să le ducă mirilor la primărie, un buchet cu 19 trandafiri. Aici, nici urmă de cei doi. Funcţionara de la informaţii ridică din umeri. Nimeni dintre cei programaţi nu figura cu numele celor doi. Consternat, secretarul porneşte către locuinţa Maestrului. În pragul uşii, bucătăreasa îl aştepta :” – A plecat exclamă. Şi-a făcut singur valiza şi a plecat!…”

            N-ar fi fost prima dată  cînd Maestrul dispărea, ori cuprins de inspiraţie pentru a putea să scrie în linişte vreo nouă carte, ori cu cîte vreo nouă cucerire. Nu ar fi fost nimic prea ieşit din comun dar, de ce căsătoria tinerilor se contramandase ? de ce Maestrul plecase precipitat ? nu cumva în faţa primăriei, în acea camionetă ponosită care demarase brusc, o văzuse chiar pe Niculina ? de ce se apucase maestrul IAR de fumat ? Bucătăreasa mai pune şi ea, ceva paie pe foc : aseară, mai fusese cineva la Maestru după ce plecaseră ceilalţi, iar dimineaţă primise un telefon misterios. Apoi, la întrebarea secretarului, lămureşte o parte de mister, de fapt mai mult adîncindu-l : “ – Nici maşină, nici taxi şi nici limuzina Societăţii. Era un fel de camionetă, veche şi hodorogită … Mi-era ruşine că ne văd vecinii şi am intrat repede în casă”.

            Îngîndurat, secretarul se aşează la birou. Care va să zică, Niculina ghicise : mama lui Serdaru era artista care trebuia să joace rolul Euridicei în piesa lui Pandele. Atunci cînd se năpustiseră în viaţa Maestrului, cei doi tineri au jucat o pantomimă după o legendă indiană. Legenda lui Matsyendranath, creatorul şcolii de Hatha-Yoga, venerat atît de hinduşi cît şi de budişti, cel despre care superstiţia populară spune că a fost creat dintr-un peşte şi nu născut din pîntec de femeie, pentru că Domnul Shiva a vrut să-l creeze din puritate absolută, iar puritatatea absolută nu poate fi găsită decît în cele cinci elemente ale vieţii : foc, apă, cer, pămînt şi aer.

            Se aude telefonul. Ce instrucţiuni lăsase Maestrul, întreabă directorul editurii ? Nu, nu despre Memorii era vorba ci, Maestrul îi telefonase să-l anunţe că va scrie un volum de piese de teatru. Secretarul rămîne iar pe gînduri. Cum reuşeau cei doi să-şi modifice înfăţişarea atît de rapid ? Erau prestidigitatori ? Că învăţaseră arta dramatică amîndoi era limpede deşi ea trăia din lecţii particulare iar el, era instructor de înot. Îşi aminteşte cum la un moment dat, sînii Niculinei se dezgoliseră. Să se fi îndrăgostit Maestrul de Niculina ?

Read Full Post »

             “Nu mă îndoiesc de reuşita literară a romanului; dar mă îndoiesc dacă mesajul atît de abil camuflat va fi înţeles”. Acesta este mesajul scris de Maestrul Eliade, în paginile Jurnalului său imediat după finalizarea acestui roman de mici dimensiuni , dar de largă cuprindere şi de mare densitate tematică. Neavînd prea multe personaje dar cu o acţiune desfăşurată pe o perioadă de timp de circa patru decenii, romanul are o acţiune relativ simplă şi cu o uşoară tentă de roman poliţist, dar are implicaţii sociale, filosofice, teologice, mitologice şi chiar un substrat politic, motiv pentru care nici nu a putut fi publicat în România, înainte de 1990, prima ediţie văzînd lumina tiparului la noi, în 1991.

            Chiar de la început, respectiv de la primele secvenţe ale acestei cărţi, Maestrul Eliade strecoară în mintea cititorului cîteva confuzii, abil mascate în dualitatea povestaşului : la o lectură fugitivă, cititorul este tentat să creadă că povestaşul este secretarul unui scriitor consacrat, domnul Palade.

            Un moment vă rog : ultima mea propoziţie, este deja contaminată de scriitura Maestrului Eliade. Repet propoziţia : (povestaşul este secretarul unui scriitor consacrat, domnul Palade). Se vede limpede că această propoziţie poate fi interpretată în două moduri deferite. Respectiv : povestaşul este fie secretarul, fie scriitorul consacrat.

            În această cheie duală este scrisă întreaga carte şi, cititorului nu-i rămîne decît să oscileze între diversele posibilităţi de interpretare. De ce ? Pentru că în asta constă farmecul scriiturii eliadiene : incertitudinea. Incertitudine sub semnul căreia traim noi, toţi. Noi toţi, trăim într-o imensă incertitudine : dualitatea amnezie – anamneză atît la nivel individual, dar şi la nivel colectiv – general.

            Se spune că prima propoziţie sau frază a unei cărţi bune, indică foarte clar ce va cuprinde cartea respectivă. “ De cîteva minute tăcea absent, cu privirile pierdute pe fereastră. Am închis carnetul şi l-am băgat în buzunar”.

            De data asta nu mai este nici-un dubiu : Eusebiu Damian, secretarul scriitorului de mare succes Dumitru Anghel Pandele, relatează scena în care cei doi, alcătuiau programul următoarei întîlniri de lucru. Scenă la finele căreia, îşi face apariţia un tînăr timid, dar hotărît. Acesta, pretinde abrupt, că este fiul scriitorului. Se prezintă : Laurian Serdaru, 28 de ani, logodit cu Niculina Niculaie, la îndemnul căreia şi făcuse această tentativă de punere a lucrurilor pe un făgaş normal. Maestrul poate să fie liniştit : nu vor nimic de la el, în afară de consimţămîntul la căsătoria lor.

            Cea care intuise că Maestrul era tatăl lui Eusebiu, fusese ea, Niculina. Erau împreună la Predeal, repetînd pentru un spectacol, “Orfeu şi Euridice” cînd direcţiunea teatrului a hotărît schimbarea piesei cu alta “Steaua sus răsare”. Schimbarea de program, nu îi aminteşte Maestrului de nimic ? .- NU. – E drept, au trecut de atunci aproape 30 de ani … dar vă întreb : n-aţi scris dumneavoastră Orfeu şi Euridice ? Maestrul este uluit. Acea piesă nu fusese jucată niciodată, nu fusese nici măcar publicată şi era şi singura piesă de teatru pe care o scrisese vreodată. De unde ştia tînărul de piesă ? “ – Dar odată, continuă Serdaru, o singură dată, în Decembrie 1938, a fost pusă înrepetiţie, la Teatrul Naţional din Sibiu.” Aşa era.  Maestrul tocmai împlinise 33 de ani, şi venise la Sibiu pentru a asista la repetiţii. Coincidenţa făcea ca şi atunci şi acum, aceeaşi piesă să fie scoasă din program în ajunul Crăciunului. Coborîrea în Infern a lui Orfeu, fusese înlocuită cu un spectacol care evoca naşterea lui Iisus.

               Atunci i-am auzit pentru întîia oară glasul : “- Laurian, recunoaşte că n-ai reuşit! Uşa era deschisă şi în prag, cu o valiză în mînă, se afla o tînără curios, aş zice chiar provocator îmbrăcată … – Dar , după cum ştii, continuă, rareori anamneza reuşeşte de la prima încercare … – Eu sînt logodnica, Niculina Niculaie, şi vă cer iertare că am ascultat la uşă; dar era vorba de ceva foarte important pentru noi”. Şi Niculina întăreşte că de fapt, tot ce doreau ea şi tînărul, era să le permita o mică reprezentaţie chiar acolo, pe loc şi să le dea consimţămîntul pentru căsătorie. Care urma să se desfăşoare, chiar a doua zi.

            Abia se închisese uşa după plecarea celor doi tineri că, Maestrul şi secretarul s-au lansat într-o discuţie despre ce tocmai se întîmplase. Numai că : aceeaşi scenă trăită de mai mulţi subiecţi simultan va fi relatată în mod diferit, de fiecare subiect în parte. Fiecare dintre noi, are propria sa versiune a realităţii.

De citit şi

https://tiberiuorasanu.wordpress.com/2010/07/25/mircea-handoca-despre-o-carte-a-lui-mircea-eliade/

Read Full Post »

          Ceremonialul de mare spectacol, precedat de Legatul Steagului şi urmat de Spargerea Caluşului, în care zeul Calus petrece şi se desfată împreună cu anturajul său divin, ceata caluşarilor, în săptămîna Rusaliilor este cunoscut sub numele de Caluşari …

          Ceata, formată din 9-11 membri şi organizată ierarhic, era condusă de un vătaf (stareţ) căruia toţi îi erau supuşi. Un alt personaj important al cetei era „mutul” :  mascat, în timpul dansurilor Căluşarilor, el îi penaliza pe cei care greşeau şi executau tot felul de gesturi comice, adesea obscene; mutul însa nu dansa …

          Ceremonialul cuprinde practici şi formule magice, dansuri şi acte rituale executate de o ceată masculină strict ierarhizată: Mut, Vătaf, ajutor de Vătaf, Stegar, Caluşari de rînd. Starea euforică şi coeziunea mistică între participanţi, legaţi prin jurămînt de credinţă şi complicate rituri de consacrare, sunt obţinute prin executarea pînă la epuizare fizică şi psihică, a dansurilor sacre după melodii de joc cîntate de lăutari. În timpul depunerii jurămîntului era interzisă prezenţa persoanelor din afara grupului, fapt ce susţine caracterul ezoteric al cetei de Căluşari. Muzicanţii nu fac parte din ceată şi, ca urmare, nu depun jurămînt de credinţă în faţa Mutului şi Vătafului …

          Vindecarea persoanelor „luate din Rusalii”, „luate din Calu;” etc. prin transferul magic al sufletului sănătos de la oala de lut spartă cu băţul de Mut sau Vătaf, de la puiul de găină sacrificat sau de la căluşarul supus unei morţi rituale, numită Doborîrea căluşarilor, la omul bolnav …

            Jocul Căluşarilor a ajuns omogen (în ciuda variantelor sale) şi cu adevărat evidentă este originea lui magică, el reprezentînd în primul rînd un ceremonial de magie profilactică împotriva bolilor aduse de Iele, fapt confirmat de acea stranie conspiraţie a muţeniei, a păstrării unui secret medical şi a unui incognito pentru ceata de dansatori …

             Mircea Eliade scrie însă că obiceiul înfigerii unui craniu de cal în parul porţii, spre a alunga Ielele de lîngă casă, ar atesta parţial prezenţa ritualică a calului în jocul căluşarilor …

Sursa

http://www.prodavisro.com/community/obiceiuri/calusari.htm

Read Full Post »

 Povestea de dragoste a acestor două personaje mitologice – Orfeu şi Euridice – i-au impresionat deopotrivă pe zei şi pe pămînteni. Este povestea iubirii pierdute, apoi regăsite pentru a fi pierdută a doua oară.

          Fiu al măreţului Apollo, zeul zilei, al luminii şi al artelor, protectorul poeziei şi al muzicii, iar mama sa fiind dulcea Calliope, muza muzicii, a dansului şi a elocvenţei, Orfeu este considerat ca fiind cel mai de seamă cîntăreţ de imnuri din vechea Elladă, vestit pentru puterea de a fermeca pe oricine cu măiestria sa.

          La naştere, Calliope i-a pus pe limbă trei stropi de rouă şi l-a înzestrat cu darul de a alcătui stihuri minunate, iar tatăl său, la vremea potrivită i-a dăruit o liră fermecată făurită de însuşi Hefaistos, liră la sunetele căreia, înşişi zeii Olimpului găseau o aleasă desfătare, muzică pe care dănţuiau nimfele. Dintre suavele nimfe, Orfeu se îndrăgosteşte de Euridice, în ochii căreia, fericirea sa se oglindea zile şi nopţi în şir.

          Fugind o dată de insistenţele unui alt tînăr care se îndrăgostise de ea, Euridice este muşcată de un şarpe veninos, şi moare. Distrus de durere, Orfeu cere zeilor ajutor, pentru a-i reda iubita. Dar, cerul tace. Atunci, Orfeu se hotărăşte să meargă el însuşi pe tărîmul umbrelor şi după mai multe  peripeţii, depăşind cu lira sa fermecată toaste obstacolele din cale, ajunge în faţa temutului Hades.

          Acesta, fermecat de frumuseţea muzicii şi a versurilor sale, se lasă înduplecat şi promite să o lase pe Euridice să-l urmeze în lumea celor vii, cu singura condiţie ca el, Orfeu, să nu întoarcă privirea către Euridice, pînă nu vor părăsi lumea umbrelor. Aproape de ieşire, Orfeu se teme ca nu cumva Euridice să se fi rătăcit şi întoarce capul, dar tot ce mai vede este cum iubita sa, cu braţele întinse către el, alunecă înapoi în Infern.

          Revenit pe pămînt, Orfeu nu mai vrea nimic. Rătăceşte trist şi abătut, singura sa consolare, fiind muzica şi poezia sa. Nu mai vrea să iubească nici-o femeie, rămînînd fidel iubitei sale, chiar dincolo de moarte. În zadar îl ispitesc bacantele, preotesele lui Bacchus, el rămîne neînduplecat. Furioase, acestea, răzbunătoare şi ameţite de vin, îl ucid. Dar Orfeu primeşte moartea cu seninătate, pentru că numai aşa îşi mai poate reîntîlni iubita. După moartea sa, muzele lui Apollo au pus lira Lui Orfeu pe cer, unde o vedem şi noi : Constelaţia Lirei, care ne reaminteşte de una dintre cele maui frumoase poveşti de dragoste eternă, petrecută în cer sau pe pămînt.

Read Full Post »

              Deşi au trecut cîţiva ani buni de cînd am intrat prima dată pe un blog, de-abia după ce am început să am grijă de un blog propriu, am înţeles ce înseamnă aceasta. Şi nu chiar de la început ci, de-abia după ce au trecut cîteva luni de zile de activitate. Ca multe alte lucruri din viaţa asta păcătoasă, şi blogul induce un anume grad de dependenţă, indiferent din ce categorie de blogger faci parte căci, dpmdv, bloggerii se pot totuşi împărţi în mai multe categorii.

            Desigur, prima categorie este cea care are un blog propriu, deci blogautorul. Un blog fără cititori, este teribil moncher dar există aproape dijaba. Dacă ceea ce-ţi trece ţie ca blogautor să scrii pe blog, nu ajunge nicăieri, atunci poţi să ţii liniştit un jurnal propriu, chiar şi dacă nu ai o conexiune la internet, pentru mie mi se pare că, un rol important al acestui fenomen, bloggereala, este tocmai socializarea.

            Diverse categorii de oameni, din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii se “împrietenesc” sau, dimpotrivă, se “urăsc” pe cîte un blog, “discutînd”, cîte în lună şi în stele, de cele mai multe ori tema propusă nefiind decît un simplu pretext. Sunt cazuri în care discuţiile capătă un nivel atît de ridicat, încît te poţi crede liniştit în vreo aulă universitară. Există şi reversul medaliei, dar nu insist.

            Cititorii de bloguri, se pot şi ei împărţi în cîteva categorii, respectiv cititori care se fidelizează unui număr de bloguri care îi interesează, cititori care caută veşnic alte bloguri ei ştiu pentru ce, şamd. Ce vreau eu să scot în evidenţă este că, aici se disting categoriile cititor-spectator şi cititor-actor pe scena tuturor blogurilor.

            Scriu acest articolaş în urma unui mail pe care l-am primit zilele trecute. Unul dintre cititorii care citesc ŞI blogul meu, care uneori mai şi comenta, mă întreba în acel mail de ce sunt supărat pe el ( mailul l-am primit în ziua în care am publicat acele maxime despre prietenie). I-am dat un replay urgent, în care i-am explicat că nici pomeneală de supărare ci, interpretase greşit sau în exces un mms pe care i-l expediasem. De atunci a revenit şi uneori, presupun că atunci cînd are timp, mai ŞI comentează.

            Ce rost are acest articol ? Simplu : anunţ a nu ştiu cîta oară că, îi stimez la fel pe cititorii tăcuţi ca şi pe cititorii-actori ai blogului meu, atît dintre cei care au blog propriu, cît şi dintre acei care nu au blog propriu indiferent de motive. Şi profit de ocazie să invit ca unii dintre cititorii tăcuţi să scrie şi ei dacă au ceva de spus, fie şi mai puţin relevant.

            Mai există din păcate o categorie de bloggeri, şi anume trollii. Aceştia, în afară că nu comentează decent, sau sunt la mii de kilometri depărtare de subiectul propus, mai scriu şi agramat. Aici, părerile sunt diverse, unii spun că acesta (blogul) este un spaţiu public şi trebuie toleraţi, eu spun că nu, alţii îi rabdă dar numai pînă la un nivel oarecare şamd. Vreau să anunţ pe această cale că, sistemul meu AV, a depistat adesea, comentarii provenite de la aceşti trolli, fără excepţie anonimi (adică nu au nici măcar un blog propriu că să-şi declare identitatea, nici nu se pune problema), în care era ascuns cu dibăcie cîte un virus. Nu intenţionez să epuizez acest subiect, mai sunt multe de spus, dar mă opresc aici şi invit la datul cu părerea.

Read Full Post »

            Dragii mei, prietenul meu, caricaturistul ploieştean Nicolae Ioniţă, a avut – în urmă cu vreo 10 ani – ideea de a propune prietenilor şi colegilor săi graficieni de pe planeta Pămînt, să-l portretizeze pe Caragiale. I-a instrumentat prin metode numai de el ştiute, gîndindu-se la acea vreme – cînd se împlineau 150 de ani de la naşterea dramaturgului – să organizeze o expoziţie cu lucrările care-i vor parveni. Nici prin cap nu-i trecea lui la ce se înhăma.

            Lucrarile au început să curgă, în scurt timp nenea Iancu al nostru devenind unul dintre cei mai desenaţi scriitori de pe mapamond. Dacă nu cumva chiar cel mai desenat. Succesul neaşteptat al acestui demers, l-a determinat pe Ioniţă să le propună colegilor lui şi alte personalităţi ale culturii româneşti în general şi ale literaturii în special, ajungînd pînă în ziua de azi să strîngă peste 1500 de lucrări de la peste 127 de artişti din lumea largă, unii dintre aceştia nume „grele” în domeniu.

            Cu o modestie nefirească pentru aceste vremuri complet pe dos, Ioniţă a bătut pe la zeci de uşi pentru a propune mai marilor zilei înfiinţarea unui muzeu la Ploieşti. Nu i s-a deschis niciuna. C-aşa-i la noi ! Între timp, el a colecţionat şi ediţii rarisime ale operelor lui Caragiale, Eminescu dar şi a altor scriitori români din toate timpurile dar şi traduceri ale operelor acestora în te miri ce limbă omenească.

            Cu o încăpăţînare greu de închipuit, Ioniţă a colecţionat sute de volume, reviste, periodice, româneşti şi străine, toate vorbind despre noi şi, aşa cum îi place lui să zică, „neamul nostru româanesc”. Acum, inginerul Nicolae Ioniţă, ajuns la vîrsta de 59 de ani, într-o ţară devastată de incompetenţă şi jefuită la drumul mare de o şleahtă de analfabeţi, a devenit „tînăr” şomer. A rămas însă optimist, plin de un umor contagios însă, cu o mare durere în suflet: şi-a scos la vînzare o parte însemnată din aceste minunate lucruri strînse cu atîta trudă, pentru a putea trăi.

            Şi acum, avînd timp berechet la dispoziţie, a construit pe cheltuiala proprie acest muzeu virtual.  Pe care v-aş ruga, în măsura posibilităţilor voastre, să-l promovaţi. Poate s-o găsi cineva, cîndva, pe undeva, să-l sprijine efectiv pentru a realiza în carne şi oase acest muzeu sui-generis, care pe alte meleaguri ar fi devenit de mult o extrem de profitabilă galerie de artă.

            Vă spun cu mîna pe inimă, ca unul care am fost dintru început alături de el, că merită cu prisosinţă să fie sprijinit.  
Doamne ajută!
Cu mulţumiri,
Bogdan
MUZEUL VIRTUAL AL NEAMULUI ROMANESC
S-a deschis, la Ploieşti, primul muzeu virtual din România,
MUZEUL VIRTUAL AL NEAMULUI ROMÂNESC

la adresa web   www.personality.com.ro
Muzeul, pentru care s-a strîns material în ultimii zece ani, pune în valoare lucrările a peste peste 1.500 de artişti plastici din 127 de ţări.
Pentru început muzeul va avea deschise 150 de săli de expoziţii (pagini web) urmînd ca pînă la sfîrşitul anului numărul acestora să crească la peste 1.000.
Vizitatorii vor putea admira portrete, ilustraţii, caricaturi, comentarii grafice şi tot ceea ce pentru un artist plastic străin poate înseamna ROMÂNIA prin ceea ce are ea mai semnificativ: personalităţile reprezentative ale neamului românesc.
Vor fi aduse în atenţia vizitatorilor cele mai importante 250 de personalităţi naţionale aşa cum au fost ele receptate de unii dintre cei mai importanţi artişti plastici din lume, fără prejudecăţi şi fără păreri preconcepute.
Vă invităm să nu ocoliţi  
COLECŢIA CARAGIALE
, cea mai mare colecţie din lume de portrete ale unei personalităţi a culturii universale, pentru prima dată pusă în întregime la dispoziţia celor interesaţi la adresa web
http://www.personality.com.ro/caragiale.htm
Muzeul oferă pentru achiziţie, în paginile ANTICARIAT, exponate rarisime, dintre care unele nu pot fi găsite în nici un alt loc din lume. În acest sens vă propunem în primul rînd anticariatele CARAGIALE şi EMINESCU (la adresele web  
http://www.personality.com.ro/car_antic_1.htm si http://www.personality.com.ro/emin_antic.htm )
MUZEUL VIRTUAL AL NEAMULUI ROMÂNESC este un web site cu mii de imagini. Dacă computerul dumneavoastră este mai vechi, cu resurse limitate, este posibil ca multe din aceste imagini să nu se deschidă.
Vizitaţi MUZEUL VIRTUAL AL NEAMULUI ROMÂNESC: un proiect cultural proiectat, realizat şi finanţat de caricaturistul ploieştean Nicolae Ionita.
INTRAREA LIBERĂ!

Blogul zilei   http://www.romedia.gr/  Angela Bratsou, este o romîncă inimoasă care deşi trăieşte în Grecia, iubeşte România mai mult decît mulţi dintre români. Un mare BRAVO pentru această adevărată Doamnă!

Read Full Post »

             În urmă cu o săptămînă a apărut în presă o informaţie despre care deontologii din serviciul mogulilor infractori, nu au spus aproape nimic. Anume, faptul că în judeţul Constanţa, ceea ce urmează a fi cel mai mare parc eolian din Europa, a început să furnizeze energie nepoluantă şi practic inepuizabilă, în sistem.

            Astăzi în schimb, aceste hiene cu chip uman, care cred că sunt jurnalişti, au inundat ecranele cu descrierea unui conflict inimaginabil într-un stat de drept. O ceată de haidamaci instigaţi de primarul din Cogealac, localitate situată la 45 km de Constanţa, a atacat parcul, unde un grup de muncitori lucrează pentru a finaliza acest proiect, care în 2012 ar totaliza aproape 250 de turbine eoliene, turbine care ar pompa în sistemul energetic, 600 MW. Întregul proiect valorează peste un miliard de euro.

            Dacă la demararea lucrărilor firma a obţinut toate avizele necesare, în urma alegerilor de anul trecut, noul primar le-a declarat nule. Cum justiţia ca de obicei judecă la calendele greceşti, pe de o parte primarul îi instigă pe o parte dintre locuitori la luptă cu bîtele, iar firma constructoare a angajat o firmă de protecţie şi pază, care ripostează cu arme de foc.

            Recunoaşteţi tabloul ? ACEASTA ESTE ROMANIA REALĂ ! unde singura regulă care funcţionează, este regula bunului plac. Un primar nou ales poate dacă aşa îi cer interesele personale sau de partid, să saboteze un proiect de însemnătate nu doar naţională ci şi europeană, organele statului dorm pe ele neputincioase să asigure liniştea oamenilor, justiţia geme de plăcere cu ochii închişi la violul în grup cu perversiuni la care este sistematic supusă, cetăţenii normali atîţia cîţi au mai rămas cască ochii a uimire şi nu mai înţeleg ce se întîmplă, iar presa străină se uită la România şi o tratează ca pe un azil de ţîcniţi.

            Cine este de vină pentru toate acestea se ştie, aşa că nu mai insist. Faptul că nimeni nu spune din ce partid este primarul, poate semnifica aproape sigur, că NU este pedelist. Iar pentru că organele statului nu mai reuşesc să menţină ordinea şi trebuie angajate firmele de pază şi protecţie deţinute in corpore de foştii securişti, să nu ne grăbim să tragem concluzii pripite; este desigur, pură coincidenţă.

Read Full Post »

             Am început recent să recitesc “Nouăsprezece trandafiri” de Mircea Eliade. Pînă să-mi dau eu cu părerea despre, am să las un specialist să-şi spună cuvîntul, adică am să citez din “Cuvînt Înainte” care descîlceşte măcar parţial, universul literar al lui Mircea Eliade. #

            Roman fantastic de dimensiuni mai reduse, Nouăsprezece trandafiri a fost definitivat în februarie 1979. cîteva zile după aceea, găsim următoarea însemnare în paginile Jurnalului : “Nu mă îndoiesc de reuşita literară a romanului; dar mă îndoiesc dacă mesajul atît de abil camuflat va fi înţeles”.

            După părerea noastră întîlnim aici unele teme preferate ale prozei lui Mircea Eliade : ieşirea din timp, manifestarea sacrului prin obiecte şi acte profane, literatura ca valorificare şi prelungire a creativităţii mitologice, etc.

            Geneza acestei cărţi este destul de ciudată; în decembrie 1975, răscolind prin dosarele sale, autorul găseşte nişte însemnări scrise cu vreo zece ani în urmă, şi care nu erau altceva decît subiectul acestei povestiri. Redactarea va fi amînată, însă, cu cîţiva ani.

            Propriu-zis, putem alătura Nouăspezece trandafiri nuvelelor avînd ca temă teatrul : Uniforme de general, Incognito la Buchenwald şi Adio.

            Vom regăsi aici  una din ideile atît de frecvente şi de dragi lui Mircea Eliade, enunţată în Jurnal şi transfigurată artistic în capodopera sa Noaptea de Sînziene. Ne referim la faptul că sacrul este camuflat, e “îmbrăcat” în cel mai obişnuit veşmînt al profanului … Esenţa sacră se dezvăluie numai celui ce ştie să vadă. Ceilalţi trec pe lîngă miracol fără să-şi dea seama de existenţa lui … privindu-l ca pe un insignifiant lucru banal cu care se confundă …

            În Nouăsprezece trandafiri, Ieronim Thanase a scris o introducere la o artă a tehnicii dramatice, un fel de “cuvînt înainte” la Dramaturgia lui Pandele. Teatrul ilustrează metoda libertăţii absolute, cu condiţia să cunoşti la lectură, ca şi la spectacol, codul corespunzător.

            Nouăsprezece trandafiri, pune “problema funcţiei magice” a “artei spectacolului”, care redevine ceea ce a fost la începuturi.

            Ieronim, datorită unui rol jucat anapoda, sau unei regizări incompetente, paralizează. El e convins că se va vindeca imediat ce se va descoperi cauza acestei greşeli, deşi toţi medicii nu-i dau nici o şansă de însănătoşire. Cu toate acestea, “miracolul” se înfăptuieşte. #

            De asemeni, Mircea Handoca identifică pe parcursul romanului personaje reale ca Mihail Sebastian sau Camil Petrescu, sau obiceiuri populare cum ar fi jocul Caluşarilor. Însuşi Eliade apare ca personajul căruia îi împrumută elemente din biografia sa, iar trandafirul, este simbolul vieţii, al sufletului, al inimii, al iubirii.

O carte bună se însoţeşte fericit cu un vin bun  http://morar.catavencu.ro/

Read Full Post »

SUSPENDAREA.

             Nu m-aş mira ca pînă la urmă, să reuşească. În definitiv, de ce nu ? Nu  a afirmat chiar preşedintele Băsescu faptul că este conştient că, mesagerului care aduce veşti rele, i se taie capul ? Nu a afirmat chiar domnia sa, că preferă să i se taie capul, decît să treacă sub tăcere, greşelile guvernanţilor, fie ei foşti sau actuali ? A afirmat, deci probabil că se aşteaptă inclusiv el la acest lucru fără precedent din cîte ştiu eu, în România.

            Dacă tot a fost experimentă cu succes îndoielnic, prima demitere a unui guvern postdecembrist, de ce nu ne-am bucura şi de această premieră politică ?

            Vor urmaşii celor 322 să-l suspende iar ? Dacă vor putea, nu mă îndoiesc de faptul că o vor şi face. Ce va face electoratul ? Ei, asta chiar nu mai ştiu şi încep să cred, că nici nu mai contează. Ba, poate ar fi chiar bine să reuşească această manevră.

            Pînă la urmă, ne place sau nu ne place, parlamentul chiar reprezintă electoratul român. Sau măcar electoratul căruia i se permite să-şi exprime voinţa, că nu ştiu cîte milioane de cetăţeni români, sunt privaţi prin diverse tertipuri de acest drept fundamental, iar alte milioane, preferă să facă orice altceva decît să meargă la vot, indiferent dacă sunt sau nu stimulate de sacoşe electorale, împărţite de reprezentanţii tuturor formaţiunilor politice autohtone, în adîncul dispreţ al legilor şi al bunului simţ.

            Despre constituţionalitatea acestui demers, nu are rost să mai vorbim. Odată aleşi, parlamentarii pot liniştiţi să-şi exercite dictatura bunului plac, fără teamă de consecinţe. Schema este simplă şi repetitivă : se demite guvernul, apoi, dacă preşedintele nu va desemna pentru funcţia de premier, candidatul propus de noua majoritate parlamentară, se aplică legea bunului plac parlamentar şi se ştie ce mai urmează, deci nu insist.

            Contează că simultan nu vom avea nici guvern nici preşedinte ? Nu contează. De fapt, chiar asta şi este ideea : cufundarea ţării în impas politic şi administrativ. N-ar fi nici prima dată, şi desigur că nu va fi, nici ultima. Mi-nu-nat !

            Suspendarea ? Desigur, va reuşi. Chestie numai de timp. Vă spun de pe acum : preşedintele Băsescu nu va apuca să-şi exercite cel de-al doilea mandat, la termen. Prea multe interese sunt la mijloc pentru a fi lăsat să facă ceea ce şi-a propus : lupta cu sistemul ticăloşit. Ale cui interese ? Se ştie, aşa că nu are rost să mai insist. De fapt, fiecare îşi poate închipui ce vrea, şi tocmai de asta va depinde rezultatul suspendării.

Read Full Post »

Older Posts »