Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 1 iulie 2010

            “Sub zidurile roşii ale Parisului se aliniase oastea Franciei. Carol cel Mare avea sa-i treacă în revistă pe paladini” Carol cel Mare (742-814), despre care mulţi spun că este părintele fondator al Franţei , Germaniei sau chiar al Europei, în fapt primul conducător al unui Imperiu în Europa Occidentală de la căderea Imperiului Roman de Apus, tot el cucerind şi Italia, îşi trece potrivit obiceiului trupele în revistă, înaintea uneia dintre multele şi necurmatele lupte cu necredincioşii.

            Obiceiul era ca regele, să se apropie de fiecare paladin în parte şi să-l întrebe cine e, chiar dacă îl ştia prea bine. Iar acela răspundea înşirînd titlurile pe care le avea şi oştile cu care participa la luptă. Rînd pe rînd, cavalerii dau raportul. “ – Iar tu ? Regele ajunsese în dreptul unui cavaler într-o armură cu totul albă … – Eu sînt – se auzi vocea metalică dinăuntrul coifului … Agilulfo Emo Bertrandino al Guildivernilor şi al Celorlalţi din Corbentraz şi Sura, cavaler de Selimpia Citeriore şi Fez! – Aaaaah, făcu Imperatus Augustus – din 800 – (străduindu-se să-şi amintească ceva despre acesta) … De ce nu-ţi ridici viziera ca să-ţi vedem faţa ? … Vocea se auzi limpede dinăuntrul coifului. –Pentru că eu nu exist, sire. – Asta-i bună! … S-o vedem şi p-asta! Agilulfo păru să şovăie un moment. Cu mîna sigură, dar înceată, îşi ridică viziera. Coiful era gol, iar în armura albă cu panaş nu era nimeni. – Măi să fie! … Cum e cu putinţă să-ţi faci serviciul dacă nu exişti ? – Cu puterea voinţei – zise Agilulfo – şi cu credinţă în sfînta noastră cauză!”.

            Regele aprobase convins “aşa-i, aşa-i, bine spus, aşa-ţi faci datoria”. Da, aşa, numai că singurul căruia îi stătea capul la datorie, era chiar el, Agilulfo, cavalerul inexistent, o simplă prezenţe iluzorie a unei voinţe de a fi, încorsetată şi ţinută la un loc, numai de mormanul acela de fiare – armura în care sălăşluia. El fiind corectitudinea în persoană, neavînd nevoie de nimic, nici de hrană, nici de băutură, nici de odihnă, era oglinda vie în care toţi ceilalţi paladini, îşi regăseau şi lăcomia şi patima beţiei şi viaţa dezordonată, tot. E lesne de înţeles că nu avea prieteni şi că toată lumea îl evita. Nici măcar un scutier ca toţi ceilalţi cavaleri nu avea.

            Pentru că tot nu avea somn, Agilulfo inspectează posturile de gardă. La un moment dat, întîlneşte un tinerel, care nu prea îşi găsea locul. ” – Eu sînt Rambaldo de Rossiglione, cavaler aspirant, fiu al răposatului marchiz Gerardo! Am venit să mă înrolez ca să-mi răzbun tatăl, mort ca un erou sub zidurile Seviliei”. Un tinerel entuziast, dar cam tembel, care devine pe loc marele admirator al Cavalerului Inexistent, eventual bravul său urmaş. Dar nu şi singurul admirator! Printre paladini, Agilulfo mai avea o cucerire, nobila Bradamante, care ziua lupta cot la cot cu paladinii, iar noaptea îşi alegea cîte unul dintre ei, viteazul zilei, care să-i ostoiască iubirea imposibilă pentru Cavalerul Inexistent !

            În peregrinările lor către locul luptei cu necredincioşii, paladinii întîlnesc tot felul de personaje, oameni simpli care se bulucesc să-i vadă. Cel mai insolit dintre aceştia, Gurdulu, despre care Regele află că “ nu e tocmai nebun, mai degrabă unul care există, dar nu ştie să fie”… Grozavă treabă, decide Carol cel Mare! Am un supus care există, dar nu ştie să fie, iar colo un paladin care ştie să fie, dar nu există. Ăştia doi fac pereche bună, ascultaţi voi la mine!” Şi hotărăşte pe loc : Gurdulu, va fi scutierul lui Agilulfo.

            “Încă nesigură era starea lucrurilor în lume, în epoca în care se petrece această istorisire. Nu rareori, îţi era dat să întîlneşti nume, gînduri, forme şi instituţii cărora nu le aprţine nimic existent. Şi pe de altă parte, lumea era înţesată de scopuri, virtuţi şi oameni care nu aveau un nume şi nici nu se deosebeau de toţi ceilalţi”.

            Sună cunoscut! Aşa-i ? Prea bine cunoscut. Pentru că despre asta este vorba în această carte : Trăim în lumea tembelilor care se desfăşoară deplin, în timp ce adevărata virtute şi adevăratele valori, sunt apanajul celor care nu există decît în strădania unor idealişti, dar aceştia, au căpătat fie oprobriul netoţilor, fie nepăsarea tuturor, căpătînd statutul de inexistenţi.

            “Eu, cea care povestesc această istorisire, sunt Teodora, călugăriţă din ordinul Sfîntului Colombano. Scriu în mănăstire, după hîrţoage vechi, din spusele auzite la vorbitor şi din rarele mărturii ale celor care au fost de faţă … aşa că ce nu ştiu, încerc să-mi închipui, cum altfel să fac?”. Vom vedea ce şi cum va face, mîine.

Blogul zilei   http://melicovici.wordpress.com/

Read Full Post »