Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 4 iulie 2010

 CUCERIREA SCALEI

 „…la deschiderea stagiunii 1951-1952, cîntăreaţa care apare în faţa publicului cel mai dificil din lume … este o artistă încercată„. În cei patru ani de la debutul din Verona, Maria Callas se concentrase intens pe două planuri : „să corijeze imperfecţiunile vocii şi să ajungă la o muzicalitate şi mai mare … trebuie să remedieze faimoasele pasaje între cele trei registre ale ei„. Maria este conştientă că trebuie să reuşească o „combinaţie perfectă între accentele diferite ale textului şi muzică … trebuie să te pui de acord cu dirijorul şi cu ceilalţi cîntăreţi„.

            În plus de toate aceste constrîngeri, Maria ştie că trebuie să-şi permită unele libertăţi în interpretare, să fie distinctă, sa fie inconfundabila CALLAS ! Începînd cu 1951, Maria interpretează Vecerniile Siciliene, Norma, şi Răpirea din Serai. „… încetul cu încetul Maria Callas îşi defineşte teritoriul … faimoasa stagiune 1954-1955 va fi probabil cea mai mare a carierei sale„.

            Totuşi, parcursul Mariei nu avea deloc să fie lipsit de asperităţi. Deocamdată, ea nu este la Scala „decît o stea printre altele” . Renata Tebaldi în prim plan, apoi Rosana Carteri, Clara Petrella şi Margherita Carosio, „sunt vedete, ba chiar de prima clasă„.  Pentru a evita exascerbarea rivalităţii dintre acestea, directorul Ghiringhelli va găsi o soluţie de compromis : „Maria va cînta în prima parte a stagiunii, Tebaldi în a doua„. Maria va deschide stagiunea 1952 în 7 decembrie cu Lady Macbeth. „Callas a cărei voce are posibilităţi extraordinare, este mai mult decît o cîntăreaţă, ea este altceva o soprană supraomenească perfect capabilă în acelaşi timp de deliruri monstruoase şi de o dulceaţă supremă… (urmează) o avalanşă neţărmurită de aplauze … iar a doua zi toate ziarele sunt uluite de admiratie. Callas a cucerit Milano într-o singură seară„. Oare ? Nu încă!.

            Tebaldienii abia aşteaptă să arunce cu piatra. Căci după triumfătoarea  Macbeth, Gioconda este o decepţie. Apoi Callas, revalorizează Medeea, care va „face parte din cele cinci personaje feminine din opera italiana pe care Callas le va însemna cu amprenta sa de neşters„. Medeea va fi ultima apariţie a Mariei la Scala în 1962, Medeea va căpăta o strălucită interpretare şi în Grecia, în teatrul antic de la Epidaur – teatrul cu sonorizare naturală uluitoare !

            În lupta dintre cele doua dive, Toscanini este de partea Renatei Tebaldi. Dar cu Maria lucrează acum, Bernstein, Karajan iar ulterior Carlo Maria Giulini. Dacă la spectacolele Renatei, Maria asistă şi aplaudă, Tebaldi refuza să îşi asculte rivala. „S-a ales o regină la Scala şi aceea nu este ea ? Foarte bine, va cînta în altă parte. Ea nu va mai apărea la Scala decît atunci cînd va pleca Maria Callas„. Elvira de Hidalgo, profesoara care începuse să şlefuiască vocea Mariei, avusese dreptate. Cucerind Italia, Maria va avea toată lumea la îndemînă.

            În  noiembrie 1952 va cînta Norma la Covent Garden. Este gratulată cu epitete ca ‘fabuloasă’ , ‘incredibilă’ , supraumană’. După ezitări, va cînta şi în SUA, la Chicago în 1954. „La 1 noiembrie, Callas purta valurile Normei : a fost un nou triumf. Primul ei triumf american„. […] Callas domină – dominaţie atît de contestată, dar dominaţie – fără echivoc posibil scena lirică internaţională, … între sublima stagiune 1954-1955 de la Scala şi concertul de la Opera din Paris, din decembrie 1958„.

Read Full Post »

 S-A NĂSCUT O STEA

            „Pentru a cînta la Verona …îţi  trebuie plămîni de taur, umeri de hamal şi o voce de oţel călit„. În seara de 6 august 1947, Callas o întruchipează pe Gioconda (de Ponchielli),  opera în  care s-au ilustrat în decursul timpului, Caruso, Emmy Destinn, Rosa Ponselle. Şi acum, Callas. Maria Callas. Din acest spectacol nu rămîne decît amintirea. Prima înregistrare din acest rol, va fi făcută cinci ani mai tîrziu. Publicul este entuziasmat, dar specialiştii remarcă stînjeniţi stridenţele în acute, timbrul inegal. Zece ani va avea nevoie Maria ca să le şlefuiască.

            Aici, în oraşul lui Romeo şi al Julietei, Callas va stîrni o furtună în inima lui Meneghini, un industriaş bogat, celibatar, care o va călăuzi şi proteja următorii 12 ani. „Maria nu are altceva de făcut decît să cînte, el se va ocupa de rest„. Nici familia Mariei – Meneghini i-ar putea fi tată – nici familia lui Meneghini nu agreează această idilă. Meneghini îşi lichidează afacerile şi se ocupă exclusiv de Maria, care devine Marea Callas. Tarifele Mariei cresc ameţitor : „Ca să o asculţi pe Maria, trebuie să plăteşti„. Însuşi Karajan se simte ultragiat!.

            Tot la Verona, Maria va fi remarcată de alt personaj care îi va influenţa cariera : dirijorul Tullio Serafim. Pentru ea, acesta va reînsufleţi opere aproape uitate. Pentru el, Maria este o Ponselle regăsită după 20 de ani. Îi spune : „Vocea ta este un instrument la care trebuie să studiezi, în timpul repetiţiilor, întocmai ca la un pian. Dar în momentul reprezentaţiei, uită că ai studiat : cîntă şi bucură-te de cîntecul tău Dezvăluie în voce sufletul„. Cind Tullio Serafim avea să moară în 1968 – în vîrstă de 90 de ani – Maria avea să-l plîngă ca pe un părinte, un prieten, o călăuză. Sub îndrumarea sa , Maria avea să facă adevărate tururi de forţă : într-o zi cîntă  Brunhilde, a doua zi Elvira din Puritanii. Curată sinucidere spun unii.

            Între 1947 şi 1951 Maria înregistrează pentru E.M.I. diferite versiuni din Tosca, Traviata, Lucia şi Aida. Pînă prin 1954 cînta aproape tot : Turandot, Lady Macbeth, Gioconda, Abigail din Nabucco, Isolda, Brunhilda; Aida şi Fedora; triumfă în Puritanii sau Armida de Rossini; Rigoletto ori Fiorilla din Un turco in Italia. Nu avea Maria nu una, ci trei voci ?

            Începînd cu 1954, Maria se concentrează pe un repertoriu ceva mai restrîns : Tosca, Traviata, Lucia, Norma şi Medeea. Ocazional, Anna Bolena – Donizetti, Piratul – Bellini, Ifigenia în Taurida – Gluck. „În fine, după 1958, cariera  Mariei Callas va căpăta forma carateristică personală care va rămîne aşa pînă la sfîrşit … Trecutul, dispare pentru totdeauna, vor rămîne doar trei roluri, care vor face din ea o statuie zidită vie în cîntecul său : Medeea, Norma, Tosca„.

            După succesul ei de la Verona, a urmat o stagiune la Veneţia, cu Elvira din Puritanii, triumf în urma căruia toată Italia vrea să o asculte : Udine, Roma, Genova, Napoli. Dar adevărata consacrare avea să o obţină la Scala, la 7 decembrie 1951. Între timp, Maria întîlneşte un alt bărbat care o va marca puternic : Luchino Visconti. 

            Efectuase turnee în Argentina şi Mexic. După reprezentaţia din 7 decembrie 1951, de la Scala din Milano, în rolul Elenei din Vecerniile Siciliene, va fi „sărbătorită, adulată, invidiată … discutată, disputată, (va fi) o vedetă care începe să facă obiectul cronicilor cu strălucirile şi furiile ei„. Este comparată cu Tebaldi sau Caballe. Are parte şi de eşecuri, pentru că ” a o urmări pe Callas, nu e chiar pe gustul tuturor„. Presa vremii a consemnat multe accente nefavorabile, care astăzi ne umplu de uimire. Sunt relatate incidente cu partenerii de scenă, de exemplu cu Mario del Monaco în Aida la Mexico City, sau cu Boris Christoff la sfîrşitul unui spectacol cu Vecerniile Siciliene.

            Dar, important este faptul, că s-a născut o STEA !

Blogul zilei  http://blogqed.blogspot.com/

Read Full Post »

           La Editura Muzicală – Bucureşti a apărut această carte minunată în 1988. Pentru că este uluitor de înţesată de date, nu poate fi tratată într-o singură postare. Despre autor, mister google mi-a destăinuit următoarele : că este membru al academiei franceze, că a fost diplomat, că s-a născut în 1937 şi că are o listă de lucrări impresionantă. Primul capitol al cărţii se cheamă : SE FABRICĂ O VOCE.

            „Chiar dacă Maria Callas nu mai cîntă de doisprezece ani – căci a încetat să cînte (ceea ce numim a cînta), la 5 iulie 1965 pe scena de la Covent Garden, la Londra – este vie. şi dintr-o dată ni se spune că a murit ? Voiam să vorbesc despre ea, căci nu simţeam diferenţa. Callas trăia, Callas trăieşte. Ei bine … atunci voi povesti despre Callas. Poate pentru a înţelege mai bine eu însumi.          

             “Callas o viaţă!. ” Sub imperiul acestui comandament a fost scrisă această carte : uluirea ! Se ştie că moartea este un lucru care se întîmplă întotdeauna, ALTORA. Cînd acest fapt inexorabil se petrece cuiva la care ţinem enorm, rămînem pleoştiti şi blegi de fiecare dată : cum este posibil? Da! se întîmplă. Dar dacă în urma celor mai mulţi dintre noi nu rămîn decît vagi amintiri, în urma Mariei Callas a rămas o nouă modalitate de a trăi, de a cînta, şi de a interpreta muzica – pentru că Maria redescoperă faptul că opera nu este doar muzică, este şi teatru.

            În urma ‘divei’ Callas au ramas şi – multe – legende. Tatăl său, George Kalogeropoulos, îşi vinde farmacia cu gîndul de a emigra în State. Îşi anunţă soţia chiar în ajunul plecării. Furioasă, aceasta îl urmează totuşi, în călătoria spre New York, în 1923. Unde la 4 decembrie, se naşte Maria. Lucrurile nu merg tocmai bine pentru George, între cei doi soţi intervin disensiuni severe, iar paisprezece ani mai tîrziu, Evangelia se reîntoarce în Grecia natală, împreună cu cele două fete, Cynhtia (Jakie) şi Maria Anna Cecilia Sofia, cu gîndul (neîmpărtăşit de soţul său) să le facă pe amîndouă, mari artiste.

            Se instalează în casa familiei Dimitriades, la doi paşi de Partenon, adevarată familie muzicală, unde „toată lumea cînta din gură, sau la vreun instrument„. Celebrul bas grec Nicola Moscona o recomandă unei bune profesoare, Maria Trivella care preda la Conservatorul naţional. Ingrată, posteritatea va aminti prea puţin despre Trivella. În 1938, Maria Callas păşeste pentru prima dată pe scena unui teatru, în Cavalleria Rusticană  de Mascagni. De aici, destinul muzical al Mariei Callas avea să fie preluat de o profesoară extraordinară : Elvira de Hidalgo. Aceasta, blocată în Grecia de razboi, descoperă la M. Callas ” o cascadă de sunete total necontrolate… am închis ochii şi m-am gîndit la bucuria pe care o voi încerca să lucrez un asemenea metal. Să-l mulez pînă la perfecţiune„.

            Registrul Mariei, poate să meargă de la coloratură, la soprană dramatică (ex Leonora din Trubadurul). Între acestea, soprana lejeră ( Rosina din Barbierul) şi soprana lirică ( Tosca. Aida). Oliver Merlin observa că de fapt, Maria posedă trei voci : „una foarte înaltă, una medie şi una gravă cu tremolo-uri„. Problema este că între aceste registre (voci) există sunete de pasaj. Pe care Maria nu le stăpîneşte prea bine. Profesoara Elvira de Hidalgo îşi propune să o facă pe M. Callas să redeştepte operele acelui belcanto autentic, pe nedrept dispărute din repertoriul teatrelor : Lucia di Lamermoor, Medeea, Anna Bolena, Norma. Elvira de Hidalgo o remodelează pe Maria, transformînd-o dintr-o răţuscă grasă şi mioapă în minunata diva pe care o ştim. Mai tîrziu, Visconti va prelua această muncă.

            În noiembrie 1940, Maria Callas apare pe scena operei din Atena în Boccacio de Suppe. Are un rol micuţ, dar nu este puţin lucru să primeşti laude la vîrsta de 17 ani. Între 1940 şi 1945 viaţa Mariei a avut multe ipostaze. Multe legende o prezintă defavorabil. Cert este că a cîntat permanent. În 1941, „dintr-o dată Tosca de la Opera din Atena cade bolnavă. Cînd cortina se ridică, pe scenă este Maria Kalogeropoulos. Triumf! În 14 august 1944, se prezintă pentru prima dată în Grecia, Fidelio, unica operă a lui Beethoven. Callas intră în rolul Eleonorei. Şi începe să se viseze acea Leonoră.

            Dar războiul odată sfîrşit, vechile răni prilejuite de succesul Mariei, se redeschid. Are parte de vorbe grele. Îşi păstrase paşaportul american. Fiind ameninţată să-şi piardă cetăţenia americană, decide că nu mai are nimic de făcut în Grecia. Şi pleacă în State. Unde îl întîlneşte pe tatăl său, în casa căruia va locui. Încep căutările. Studiouri, impresari, cîntăreţi profesionişti şi amatori, lungi aşteptări, audiţii ratate. Elvira de Hidalgo o avertizase : „poţi să înveţi să cînţi în Grecia, dar pentru a deveni mare, trebuie să te duci în Italia. Nu în America, mai ales, nu în America! ”

            Avea să aibă dreptate. Nici măcar Arturo Toscanini nu riscă să o recomande. Il re-întîlneşte pe Nicola Mosconi. Acesta nu doreşte să se implice. Întîlnire cu Giovanni Martinelli – alt eşec. Apoi, veritabilă lovitură de teatru : Edward Johnson, ‘General Manager’ al Operei Metropolitan îi propune un contract : Fidelio şi Butterfly ! Stupoare ! Callas refuză ! Nu putea concepe să nu cînte Fidelio în germană, iar pentru Butterfly, se considera nepotrivită ca fizic ! Refuză ! Se părea că îi va surîde în sfîrşit şansa : o trupă nou înfiinţată, îi oferă Turandot a lui Puccini. Nici acest proiect nu se va realiza.

            Totuşi şansa îi surîde. Tenorul Rossi-Lemeni o recomandă lui Giovanni Zanatello, directorul artistic al Festivalului de la Verona. „Acum Maria poate părăsi America. Nu a reuşit să se impună, dar are un contract în buzunar. A debuta la Verona, este o onoare splendidă„.

Read Full Post »