Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 6 iulie 2010

            “Lucidio nu este unul dintre cele 117 nume ale diavolului şi nici eu nu l-am invocat cu destulă asiduitate ca să ne pedepsească. Atunci cînd am pomenit prima dată de el grupului, cineva a spus : Inventezi! dar sînt absolut inocent în măsura în care poate fi inocent un autor”. Dacă un autor este sau nu inocent este un lucru absolut secundar. Cel mai important lucru, este că un autor este un constructor de lumi chiar dacă imaginare. Vrem sau nu vrem, ne place sau nu, autorii şi lumile lor minunate ne influenţează viaţa,  mult mai mult decît credem.

             Se spune că foarte rar reuşesc fiii de oameni celebri să iasă din conul de umbră lăsat de strălucirea părinţilor.  Nu este şi cazul  lui Luis Fernando Verissimo.

            Daniel, cel care ne povesteşte întîmplările din această carte spune cu o ironie amară : “Povestirile poliţiste sunt căutări plicticoase ale unui vinovat, cînd este evident că vinovatul este acelaşi : autorul”. Iar autorul conchide : “Lăcomia este singurul păcat cu urmări fizice inevitabile. Cauzează supraponderabilitate şi blochează arterele, Astfel, este singurul păcat care trebuie luat în serios”.

            Chiar! Este plăcerea gastronomică un păcat de moarte ? Sunt gurmanzii şi gurmeţii de condamnat? Greu de dat un răspuns la întrebările acestea, dar dacă ar fi să răspund eu, aş spune hotărît, NU! De aceeaşi părere este şi Daniel, un supraponderal  simpatic, bun de nimic, neîndemînatic şi în stare să strice orice atinge, care este pur şi simplu mituit de tatăl său cu sume considerabile, numai pentru a sta departe de afacerile familiei. Ce poate să facă un biet om bogat ? Evident, să-şi toace averea în mod cît mai plăcut! Împreună cu mai mulţi prieteni din copilărie, întemeiază un aşa numit Club al Chifteluţelor, alcătuit întotdeauna din zece membri. Timp de zece luni pe an, fiecare dintre ei era gazdă şi se străduia să-şi uimească prietenii cu cîte un dineu special. Asta se petrecea, iată, de 21 de ani neîntrerupţi. Pînă de curînd, cînd o moarte necruţătoare, l-a răpit pe unul dintre ei. Ramon, murise de sida. Restul, nu prea mai aveau chef să se mai întîlnească. La ultima lor întrunire, chiar izbucnise o ceartă absurdă între femei. Clubul Chifteluţelor era deci, în pragul destrămării.

            Exact în acest moment intră în scenă Lucidio. “- Singurul om din emisfera occidentală care are aşa ceva. – Ce-i asta ? – Un solz de fugu. Sînt membru al unei societăţi secrete care se reuneşte o dată pe an la Kushimoto, în Japonia, ca să mănînce fugu proaspăt pescuit”. Se spune că dacă peştele fugu nu este corect tranşat, carnea sa devine veninoasă şi ucide în cîteva minute. Pregătirea unui bucătar specialist în fugu durează trei ani, iar la capătul acestora, zece elevi prepară fugu pentru zece voluntari. Elevul care greşeşte, repetă anul, iar procentul de reuşită este de şapte din zece. Totuşi, lista de aşteptare este atît de mare, că se întinde pe ani întregi. “- Păi atunci de ce … – Nu există nimic pe lume care să semene cu savoarea unui fugu crud, Daniel. Iar plăcerea de a mînca fugu e întreită de riscul morţii … Poţi să mănînci fugu normal, în Japonia, preparat de maeştri cu risc minim … dar la Kushimoto, … se mănîncă fugu cu posibilitatea reală de a nu supravieţui primei înghiţituri”. Aici, eu mă retrag. Nu vreu o astfel de experienţă, fie el acest fugu oricît de bun. Dar nu despre fugu este vorba mai departe.

            Daniel, descoperă că Lucidio este un bucătar incredibil de bun. “Prajită doar pînă la punctul perfecţiunii pe dinafară, umedă pe dinăuntru, lăbărţîndu-se pe farfurie cu consistenţa unui nectar al zeilor”. Daniel, are parte de prima sa omletă care îşi merită numele. Lucidio îl va ajuta deci, să repună Clubul pe picioare. Niciunul dintre prietenii săi nu va rezista în faţa măiestriei de bucătar a acestuia. Ca să nu mai fie certuri, nu vor mai chema şi femeile, iar reuniunile, se vor ţine numai la Daniel acasă, acesta nefiind însurat după ce îl părăsiseră cele trei foste soţii. La prima reuniune va pregăti şi “gigot d’agneau”  preferata sa? “– Nu, asta rămîne pentru sfîrşit”.

            Primul dineu este deja anunţat. Membrii Clubului se lasă greu convinşi, dar Abel, cînd aude de boeuf bourguignon, nu poate să reziste. Citind meniul trimis de Lucidio tuturor, toţi cei zece îşi anunţă sosirea. Gustînd preparatele, toţi exclamă în extaz : “Omul ăsta este un geniu!”, iar Abel, în contul căruia şi era oferit dineul, exclamă de mai multe ori “Dumnezeule Mare”, iar la final a declarat solemn “Acum pot să şi mor” stîrnind rîsete. Grupul se reconciliase. La finalul reuniunii, Lucidio vine din bucătărie şi anunţă că a mai rămas o porţie; o vrea cineva ? Toţi sunt ghiftuiţi dar Abel, nu rezistă şi devorează porţia. A doua zi, prietenii primesc stupefiaţi vestea morţii sale. Infarct.

Read Full Post »

            Tot de la BOOKFEST 2010 am cumpărat printre altele o carte a unui autor despre care nu ştiam nimic, Luis Fernando Verissimo. Titlul cărţii, m-a atras : Clubul îngerilor. Editura Curtea Veche este una dintre preferatele mele alături de Polirom, Humanitas, Art, Herald şi alte cîteva. Cele cîteva referinţe de pe copertă şi de pe pagina de gardă, m-au convins.

            Autorul, s-a născut în 1936 la Porto Alegre, capitala statului brazilian Rio Grande do Sul, ca fiu la celebrului romancier Erico Verisimo. “O carieră care astăzi uimeşte Brazilia. Luis Fernando Verissimo a ajuns tîrziu la scris – dar după aceea nu s-a mai oprit … A publicat în multe periodice, cărora pînă şi el le-a pierdut numărul. Povestirile şi cronicile lui au fost adunate în volume care se află mereu pe lista bestsellerurilor. Scrie pentru televiziune. După cronicile lui s-au făcut adaptări pentru teatru şi cinema. A scris şi romane. Ah, da, mai şi desenează, cîntă la saxofon într-un ansamblu de jazz, pe scurt : multiple talente. Sau dacă vreţi, feţele multiple ale unui talent nesecat” – Moacyr Scliar. Icaro Brazil.

            Clubul Îngerilor, apărută în 1998 şi publicată la Curtea Veche în 2005, a fost selectată drept una dintre cele mai bune cărţi ale anului, a fost tradusă în mai toate limbile vorbite în Europa şi nu numai. Foarte pe scurt, un grup de zece prieteni se întîlnesc lunar, la un dineu. Amatori de viaţă bună, se întrec în a-şi delecta companionii cu delicatese. La un moment dat, unul dintre ei, moare. De Sida. Se va destrăma Clubul ? În momentele în care grupul celor zece trece prin disensiuni, apare un personaj straniu, Lucidio. Bucătar desăvîrşit, el ştie gusturile fiecăruia dintre cei zece şi pregăteşte cîte o masă.
            Dar, cei zece încep să moară. Coincidenţă ? Asasinate în serie ? atmosfera seamănă întrucîtva cu cea din “Zece negri mititei”. Interesant este faptul că deşi autorul te lasă să întrevezi deznodămîntul, interesul nu dispare pe măsură ce te apropii de finalul cărţii. Parcă tot aştepţi ca implacabilul să fie totuşi în final evitat. Cartea este străbătută de un umor fin, aproape de sarcasm şi are nenumărate accente filosofice. De procurat şi de citit.

Blogul zilei  http://turnofftheglory.com/blog/

Read Full Post »

CITATELE de AZI

Televiziunea este foarte educativă. Cum deschid televizorul, cum îl închid şi încep să citesc o carte. GROUCHO MARX

Să mor ? Acum cînd ziarele au intrat în grevă ? Nici nu mă gîndesc. BETTE DAVIS

Televiziunea este un dispozitiv care le permite oamenilor care nu au de făcut nimic să se uite la alţi oameni care nu ştiu să facă nimic. FRED ALLEN

În tinereţe fusese lovit de un catîr, aşa că era dispus să creadă tot ce vedea prin ziare. GEORGE ADE

Read Full Post »