“În douăzeci şi unu de ani nu anulasem niciodată un dineu din cauză de deces. Nici al mamei mele. Nici al lui Ramos … Al doilea dineu rămînea stabilit, şi un toast pentru bietul Abel se va adăuga la ritualul grupului reînviat”. Următorul dineu avea să se ţină tot la Daniel acasă, iar principalul fel avea să fie paella. O paella cu totul specială, cu ingrediente exotice. Felul preferat de Andre, în contuil căruia se ţine acest dineu. Şi care evident revendică porţia suplimentară şi o devorează extaziat.
A doua zi, primesc vestea. Andre murise în timpul nopţii. Infact. Membrii Clubului intră la bănuieli. Simple coincidenţe ? Dar dineurile merg înainte. La următoarea reuniune, se va servi ca fel principal canard a l’orange. Înainte ca Lucidio să înceapă să le servească uluitoarele sale preparate, membrii Clubului fac presupuneri : cel care va fi dat morţii, este ales în ordine alfabetică şi otrăvit cu ultima porţie din felul său preferat; sau, moare cel care este lacomul zilei; sau, sunt cu toţii nebuni, pentru că morţile n-au nicio legătură cu dineurile. “Oricum, spune Joao, astăzi vom afla”.Şi au aflat : Joao murise în cursul nopţii. Infarct.
Teoria cu moartea în ordine alfabetică este spulberată; în acest caz, ar fi urmat Daniel. Ori moare lacomul zilei, ori sunt nebuni cu toţii. O întrebare mijeşte în capul povestaşului nostru : “- De ce ne otrăveşte ? – Ai pus întrebarea greşit, spune Samuel. – Care-i întrebarea corectă ? – De ce ne lăsăm otrăviţi?”
Daniel află de la Samuel că povestea cu peştele fugu şi cu solzul de identificare a Membrilor acelui club de candidaţi la sinucidere este inventată. Are şi el un solz din acela, cumpărat de la un bazar oarecare din Japonia.
Departe de a încerca să oprească nebunia asta sinucigaşă cu dineurile, membrii Clubului hotărăsc să continue ceremoniile astea care au devenit aproape macabre. În primul rînd pentru că nimic nu poate egala regalul unui ospăţ pregătit de Lucidio. Apoi, pentru că deja ar fi incorect faţă de prietenii lor deja morţi. Şi pînă la urmă ce, este puţin lucru să ştii cu precizie cînd urmează să mori şi să te pregăteşti pentru acest ultim eveniment ? În pofida oricărui calcul de bun simţ, în pofida protestelor familiilor lor, prietenii merg senini în continuare la dineuri şi mor rînd pe rînd.
Un membru al Clubului, mare amator de ciocolată o face pe detectivul. Şi află lucruri uluitoare! Lucidio locuieşte în casa prietenului lor Ramos, cel care murise de sida, iar Samuel, îl vizitează frecvent, fără să le spună acest lucru şi lor. E o conspiraţie între cei doi ? Interogat de Daniel, Samuel este nevoit să admită. DA! Cei doi se cunoşteau dinainte. DA! El îl otrăvise pe Ramos la cererea acestuia iar Lucidio aflase şi voia să-l pedepsească. Ucigîndu-i prietenii? DA! Pentru că erau complici cu toţii. Şi de ce îl laşi ? Am vrut să văd dacă va merge pînă la capăt iar acum, este deja prea tîrziu.
Soţia lui Abel este hotărîtă să anunţe autorităţile. Nu apucă. Moare de infarct. Daniel primeşte vizita unui ins pe care nu îl cunoştea. – Domnule inspector, ştiu ce vreţi să mă întrebaţi. În casa mea, NU a fost otrăvit nimeni. – Nu mă numesc Inspector ci, Spector şi reprezint un club care ar avea nevoie de serviciile dumneavoastră. Dar, mai este vreme. Nu se grăbeşte nimeni.
Ultimul dineu. Samuel şi Daniel se uită unul la celălalt. Lucidio îl întreabă pe Samuel : – Eşti sigur că nu vrei ultima banană prăjită ? – Fie a spus Samuel. După opt minute, avea să moară în chinuri.
La priveghiul lui Samuel, nu sunt prezenţi decît Daniel şi Spector. Acesta se destăinuie în afîrşit : reprezenta un grup de oameni dispuşi la o “retragere orgiastică”, la o “euthanasie festivă”, la o “apoteoză compătimitoare”; oameni bolnavi incurabil, dispuşi să moară “cu exces de mîncare bună, exces de sex, exces de ce le face plăcere”. Persoane care evident, ar plăti aceste servicii cît se poate de generos. Derutat, Daniel îl sună pe Lucidio şi îi transmite propunerea lui Spector. Ce părere avea ? “A sugerat să-l invităm la cină şi să vorbim despre propunerea lui, mîine. Şi a spus : – În fond, încă nu ţi-am făcut un gigot d’agneau”.
Plus de asta, trebuia ca cineva să scrie şi această carte, nu ? Pentru că întrebarea tulburătoare este : dacă nu putem decide intrarea noastră în viaţă ci, cel mult intrarea altora, putem decide cînd va părăsi această viaţă cineva, indiferent dacă este vorba despre noi sau despre alţii ?
Blogul zilei http://zambetesiperle.wordpress.com/
Deci toţi aveau o viaţă de doi bani? Niciunul nu avea motive să trăiască?
Ăştia-s gurmanzi mioritici, dragă Tibi.
Uite că ciobanul nostru face poftă şi la alţii!
Dragă Doina,
Nu ştiu dacă aveau o viaţă de doi bani; poate că da însă, aceste personaje nu sunt decît pretexte pentru două întrebări grave :
– cine are dreptul să stabilească cine are dreptul de a trăi sau, nu
– cît de îndreptăţit este un bolnav incurabil să apeleze la moarte asistată.
Ok dar pasivitatea şi resemnarea sunt identice cu cele din baladă. ba se invocă şi o corectitudine faţă de cei care au murit deja.
Dar, o păţea de fiecare dată cel mai lacom… Normal, ar veni la rând bancherii…
Fiecare dintre ei avea propriile sale secrete şi propriile sale remuşcări. Nu în ultimul rînd, cîţiva chiar erau fie bolnavi fie fără motivaţia de a mai trăi.
Unul singur a murit aproape degeaba, pt. că a intrat în Club din snobism.
Unul singur a fost cruţat, povestaşul; lucru cum nu se poate mai firesc !
Cu lăcomia bancherilor, corect !
Ar trebui început fără remuşcare si fără preget, cu ei.
Apoooooi, continuat fără zăbavă cuuuuu … 😛 😛 😛
Ehei, uite că povestaşul scapă! 😛
Brrrr, mi s-a facut pielea de gaina .
Eu la filme horror nu ma uit.
Si nici cartile de acest gen nu-mi plac.
Fug.
( fug ca dracu de tamaie era sa zic dar m-am abtinut . 😈 🙄 )
În cele peste 200 (două sute) de cărţi prezentate pe acest blog, NUMAI două (DOUĂ) ating subiecte de aceste gen. Am exagerat ? Scuze !
Doina
În această carte povestaşul NU scapă ! 😀
Se poate întîmpla ŞI aşa. 😦
În final, nimeni nu scapă. Interesant este că suntem foarte conştienţi şi foarte calmi.
Vezi tu Doina, odată cu înaintarea în vîrstă, pragul se apropie. Nu chiar toţi privesc detaşat acest aspect.
Am scris cîte ceva despre acest subiect
tibi,
esti excesiv de serios azi.
Te-ai contaminat.
luminita dragă, subiectul acesta este cît se poate de serios : „dacă nu putem decide intrarea noastră în viaţă ci, cel mult intrarea altora, putem decide cînd va părăsi această viaţă cineva, indiferent dacă este vorba despre noi sau despre alţii ?”
Problema se pune atît în ceea ce-i priveşte pe criminali, fie ei individual sau în massă, cît şi euthanasiei asistate. Deci ?
Deci nu.
Nu cred ca am avea dreptul sa decidem asta.
Eu cel putin nu mi-as asuma o astfel de decizie .
Mulţumesc luminiţa.
Nici eu despre alţii. Nu ştiu însă sigur, despre mine.
Nu este cazul Doamne feri, dar NU ştiu.
tibi,
exact asa scrisesem si eu initial
„eu cel putin nu mi-as asuma o astfel de decizie cu privire la altii .”
si apoi am sters ultimele cuvinte pentru ca ar fi trebuit sa ma refer si la mine ….si nu stiam ce sa zic.
Nu m-am gandit niciodata serios la asta.
Chestiunile de o asa gravitate le aman pentru cand o sa fiu mai inteleapta .
Lumi dragă
Există o carte – sau mai multe – despre care ţi-ar plăcea să vezi ce am eu de spus ?
Nu insinuez Doamne feri că aş fi citit eu tot ce ai citit tu dar, sînt sigur că avem multe lecturi comune, mai vechi sau mai noi. Deci ?
Chiar sînt în căutare de subiecte. Pliiiiiz ! 🙂
tibi,
nu te baza pe mine.
In ultimii ani am citit putin si la intamplare .
Internetul si presa mi-au acaparat aproape total timpul liber.
Continua-ti seria prezentarii de carte iar eu voi fi un fidel si constant cititor al tau.
lumi
Cum să nu mă bazez pe tine ? Eiiiiiiii ! Mă bazez. 🙂
Fără glumă, voi continua.
Faptul că mă citeşti mă încurajează să continuu.
ps. de la presă şi de la politică, am luat o pauză.
Dacă nu sînt stîrnit, TAC. Prea multe vorbe fără finalitate se vehiculează, după umila mea părere. Bleah.
Pentru niku-electriku
Mulţumesc pentru că mă citeşti.
Ştii că şi eu te citesc deşi nu las vorbe acolo.
Am încercat să las o vorbă la tine pe blog dar, ceva nu merge. D-aia, îţi spun aici ce am vrut să spun la tine :
http://polimedia.us/fain/politica/debaraua-lu-niku-cap-de-fer/
Baftă !
Am postat ce aşteptai cu nerăbdare dar Ping deja mă concurează puternic: zice că Moş Crăciun e… pe invers 😛
Am văzut ce ai postat, am comentat deja parţial, iar despre ce spune Clopoţelul Fermecat, voi vedea ce este de spus, în curînd. 🙂
POSTARE NOUĂ
Vorba vine! De fapt este o reluare de anul trecut din grădina de hîrtie. 😀
tibi,
pentru ca azi e liniste la tine pe blog si pentru ca ieri ti-am raspuns cam pe fuga , dezamagindu-te probabil cu sinceritatea mea frusta 😆 , dezvolt un pic .
Uite, pe masa mea nu zac ci stau la indemana , de mult timp, cateva carti :
„Duhuri blande pe dealuri”-a Norei Damian,
„Dictionar filozofic”- al lui Voltaire ,
„Peripetiile bravului soldat Svejk”-al lui Hasek,
„Casa de pe colina”-a lui Pavese,
„Radacina de foc”-a lui Grigore Vieru ,
„”Necuvintele” lui Nichita,
„Codul fiscal”-hihihi!
„Economia Romaniei si Uniunea Europeana”,
„Pielea” -a lui Malaparte,
„Teatru” de Caragiale ,
„Shining”- a lui Stephen King
ba chiar si
„Istoria altfel”.
Restul cartilor mele sunt inchise in biblioteca .
Si spun inchise pentru ca asa a fost conceputa mobila , nu cu rafturi la vedere.
Asa ca ele , cartile mele , stau cuminti si ma asteapta sa le iau in maini si sa le mangai nu doar cu ochii.
Una dintre tristetile mele este ca cei mai recentzi -ca sa nu zic ultimii-douazeci de ani ai vietii mele au fost foarte agitati.
Mi-am crescut copiii , mi-am mancat nervii si sanatatea in general cu afacerile , intr-n cuvant nu am avut liniste pentru a mangaia o carte si cu sufletul decat rareori.
Norocul meu este ca am putut citi in copilarie si in prima tineretze vagoane de carti.
Si din ele mi-am luat puterea de a merge mai departe.
Astept din nou linistea aceea .
Sper s-o mai apuc.
Observ că Doina Popescu-Brăila îţi lipseşte din colecţie… 😛
😳
Da, dar pe ea o citesc pe net.
Iar ceea ce am insirat ca titluri nu reprezinta colectia mea ci cateva carti care mi-au picat in mana la un moment dat si pe care nu m-am indurat sa le duc la locul lor , pastrandu-le la indemana.
Pentru rasfoire.
Luminita
Shining am citit-o mai demult, am citit şi Christine, nu cred că am să le reiau. Prea horor pentru mine.
„Casa de pe colină” o tot amîn, nu ştiu de ce.
Probabil că o recitesc azi, mîine.
Peripeţiile lui Svejk nu mi-au plăcut, nu ştiu de ce …
Cu Caragiale mi-ai dat o idee : „O scrisoare pierdută” în viziunea filosofului Alexandru Dragomir !
Nichita. Vieru. Nu mă încumet să scriu despre poeţi.
Simt că aş rata esenţa lor.
E greu şi să fii poet, e greu şi să înţelegi un poet.
“Pielea” -a lui Malaparte şi “Istoria altfel”, n-am. 🙂
Înţeleg perfect starea de nelectură. Am şi eu periodic o astfel de stare. Cam la fiecare 200 de cărţi citite, simt nevoia să fac o pauză. Cea mai lungă pauză a durat aproape trei ani.
În rest, nu pot decît să-ţi urez să te poţi bucura iar, de acea linişte.
ps. Dacă nu ştii, află : exact sinceritatea este lucrul cel mai de preţ pe care un OM poate să-l aibă. Îi ador pe cei sinceri.
tibi,
inteleg ca ma adori . hihihi!
Svejk nu stiu cum de nu ti-a placut.
Poate pentru ca dialogurile sunt incluse in text.
Eu il tin la indemana pe Svejk tocmai pentru ca indiferent la ce pagina redeschid cartea sunt sigura ca am sa rad in hohote.
E bestial Svejk !
Sigur că te ador ! Da să nu mai spui la nimeni, bine ? 🙂
O să încerc sa-l reiau pe Svejk, mai încolo.
Acum, chiar mă sui pe colină. 😛
Suie-te, ca si eu ma sui pe colina mea cu grebla , sa adun fanul.
tibi,
insirarea acelor titluri nu s-a vrut o invitatie catre tine la lecturarea lor si recenzare.
Le-am pomenit ca sa intelegi cam ce volume stagneaza de mult timp pe masa mea , neindurandu-ma sa le duc in biblioteca.
Sunt sigura ca tu ai destule carti bune de citit.
Mai ales ca esti nelipsit de la targurile de carte de unde-ti cumperi noi aparitii.
luminiţa
Nu-i nici-un bai; oricum aveam de gînd să scriu atît despre colină cît şi despre analiza lui Dragomir asupra scrisorii.
Am eu ceva cărţi, dar nu destule după părerea şi gustul meu. 🙂