Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 8 iulie 2010

             A venit la hotel să ne preia un ghid local, vorbitor de limba română. Pe drumul dintre Atena şi Corint, căpătăm  din goana autocarului, câteva explicaţii. Aflăm deci că Grecia este străbătută de două autostrăzi principale, Pireu-Salonic şi Atena-Peloponez. La un moment dat, ne indică pe dreapta un loc despre care ne spune că este cel mai important loc de pe pământ! De ce? Simplu : pentru că acolo se află domiciliul domniei sale! Simpatic foc nenea ghiduşul! Aproape de ieşirea din Atena, este cartierul denumit “Padure”din care copacii au disparut bineânţeles cu totul, iar în locul lor a ramas o pădure de “ţiment”. În spatetele facultăţii de agronomie au mai rămas câteva rămăşiţe ale Academiei lui Platon.

            Rămăşiţe. Aveam să constatăm ca Grecia este plină de ruine vândute pe post de vestigii ale unei civilizaţii din care istoria avea sa muşte fără pic de milă. Trecem pe lângă zona în care din “Misterele lui Eleusis” mare lucru nu a rămas. Doar amintirea că au fost sărbători bianuale ţinute în Grecia antică în templul din Eleusis dedicate zeiţei Demetra şi fiicei ei Persefona din recunoştinţă pentru darul agriculturii. Zona a fost puternic industrializată. Turişti ? Nu prea mai sunt.

            La jumatatea distanţei dintre Atena şi Corint, în dreptul localităţii Megara, ne sunt amintite legendele lui Tezeu şi a lui Procust. Ne apropiem de Canalul Corint care face legătura între Marea Egee şi Marea Ionică. Construit între 1882 şi 1895, deşi planuri pentru construcţia sa erau încă din sec al VII-lea, IH. Nu poate fi traversat de nave prea mari, pentru că lăţimea sa este de numai 21 de metri, iar adâncimea maximă de numai opt. Canalul separă Peloponezul de restul Greciei, şi este în prezent folosit mai mult de vasele cu destinaţie turistică. Traversăm podul şi ne îndreptăm către prima destinaţie a circuitului nostru, Epidaurus, locul de naştere al fiului lui Apollo, Asclepios vindecătorul.

            Asclepieionul de la Epidaurus era cel mai celebru centru de vindecare din lumea clasică, locul în care persoanele bolnave mergeau în speranţa de a se vindeca. Pentru a-şi găsi leacul potrivit pentru boala lor, îşi petreceau o noapte în enkoimitiria, o hală imensă pentru dormit. În vis, zeul le dădea sfaturi pentru a-şi recâştiga sănătatea. Există şi câteva izvoare minerale în vecinătate, care s-ar putea să fi fost folosite în procesul de vindecare. Imediat în apropiere, se află un teatru antic, surprinzător de bine conservat. Atât de bine, încât este folosit şi acum, pentru reprezentaţii şi pentru festivaluri de teatru. Aici avea să fie răsplătită şi activitatea dramaturgului Ionesco.

            Sonoritatea este pur şi simplu uluitoare! De pe scenă, ghidul avea să ne demonstreze că şi cele mai mici zgomote se aud perfect, în toate colţurile teatrului. Zgomote discrete cum ar fi fâşâitul unei foi de hârtie, sau fâşâitul unui băţ de chibrit, se aud pefect! U-LU-I-TOR!!! Mai aflăm şi faptul că în acest teatru, nu au avut loc lupte niciodată! Era folosit pe post de scoală. Aşa mai DA! Avem parte şi de o frumoasă surpriză. O grecoaică vine  pe scenă şi ne cântă un minunat cântec popular. Superb!         

            Vizităm şi un micuţ muzeu de arheologie, în care se păstrează resturi de statui, de capiteluri, de arme, de unelte şi unde ghidul se străduie din răsputeri, să ne facă să pricepem care este diferenţa dintre coloanele dorice şi ionice. Degeaba! Eu pe astea le încurc permanent. Bine măcar că le deosebesc pe cele corintice. De la domnul ghid aflăm că pe aceste tărâmuri au apărut hetairele; mai pe romaneşte spus, prostituatele în scop ritualic, sau nu.

            Şi mai aflăm că în Peloponez sunt principalele plantaţii de citrice. Am mâncat şi eu nişte portocale proaspete şi pot să jur că sunt altceva decât cele pe care le cumpărăm acasă de la bandiţii din supermarket. Potrivit domnului ghid, punctul culminant al escapadei noastre de astăzi, este cetatea Micene. Se spune despre această cetate, că nu a fost cucerită niciodată. Situată pe un deal între doi munţi, este într-adevăr destul de greu de cucerit. Înconjurată de ziduri groase de piatră, se pare că adăpostea până la douăzeci de mii de oameni, ceea ce era destul de mult pentru vremurile acelea. Împreună cu animale şi cu provizii, cred că stăteau destul de înghesuiţi. Nici din cetatea asta, nu a ramas mai nimic. Rămăşiţe.  Nu ştiu de ce, dar nu am fost prea impresionat de această cetate, chiar dacă de numele său se leagă nume celebre în istoria greacă, nume ca  Menelau, Agamemnon, sau Elena răpită de Paris.  Foarte aproape, se găseşte Mormântul Atreizilor. Acesta din urmă, a fost descoperit întâmplător de un păstor, iar în momentul descoperirii sale, era complet jefuit de absolut tot, în afară de cadavre. Sau mă rog, de rămăşiţele pământeşti, că tot e plină Grecia de rămăşiţe. Tot ce se ştie despre acest mormânt, este alcătuit pe bază de supozitii. De legende. Că doar noi oamenii trăim în şi din mituri, NU ? Sper numai că Atreizii aceştia să nu aibă vreo legatură cu Atreizii din Dune – romanul SF!

            În preţul acestei excursii de aproape o zi, este inclus şi „un prînz tradiţional”.  Intrăm la o tavernă, şi căpătăm câte o sălăţică mititică a la grec şi un souvlaki; mai pe şleau zis, frigărui. Salata a fost bună nimic de zis, dar souvlakiul acela mie mi s-a parut a fi talpă de bocanc veche, pârpălită un pic mai mult decât trebuia. Pâinea, a fost foarte bună peste tot în Grecia. Mă chinui să-i cer ospătăriţei ceva de pileală, în rom-gleza mea gesticulantă. Mă priveşte atent, şi bufneşte în râs. – Zi măi creştini şi vrai şi nu ti mai strădui aşe di tari. Moldoveancă molcomă de-a noastră, pripăşită Domnul stie cum, pe lângă legendele cu Clitemnestra, Oreste şi ucigaşa aia de Electra.

            Gata! Plecăm. Ajungem la Nafplio. Acest orăşel extrem de frumos, a fost întemeiat se pare cam cu două mii de ani, ÎH. Prin 1200 DH a fost cucerit de veneţieni şi reconstruit pe post de fortăreaţă împotriva piraţilor vremii. Casele sunt extrem de frumoase, străzile mărginite de pomi umbroşi, iar din loc în loc terasele te îmbie cu fel de fel de feluri de mâncare şi pileală de tot soiul. Dar, domnul ghid ne-a ospatat la Micene! Nu mă mai întreb de ce. Nu e bine să ştim chiar totul, întotdeauna. Regret numai că nu am avut mai mult timp la dispoziţie să zăbovim şi să privim în zare de la o masuţă aşezată în dreptul portului, în care vaporaşe aliniate frumos la cheuri, îşi aşteaptă călătorii. Pornim la drum şi ne strecurăm pe şoseauna destul de proastă înapoi, spre „casă”.De-a lungul şoselei, sunt nenumărate livezi de portocali şi de măslini. La un moment dat şoseaua ajunge sus, pe culme, si avem o splendidă panoramă a golfului. Ghidul ne arată jos de tot, în apa mării, o crescătorie de fructe de mare! Din loc în loc, câte un eucalipt îşi înfige semeţ verdele său optimist, în cerul senin ca surâsul unui copil adormit.

Blogul zilei   http://traveloman.wordpress.com/

Read Full Post »