Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 9 iulie 2010

            Am avut pînă de curînd un respect nedisimulat pentru întreaga suflare jurnalistică. I-am privit pe jurnalişti ca pe nişte oameni iscoditori, mînaţi de o sete neostoită de a pune în faţa oamenilor ocupaţi fiecare cu te miri ce, noutăţi, informaţie, veşti, analiza şi interpretarea unor date economice sau sociale, explicarea unor evenimente politice sau anunţarea unor evenimente viitoare, fie ele de factură culturală, sportivă, socială, politică şi la rigoare, indiferent de domeniu.

            Am admis în limite moderate inclusiv rolul lor de formatori ai opiniei publice. Fiind mai bine informaţi decît publicul, pînă la un punct mi se pare normal acest lucru. Dar.

            Îmi amintesc foarte bine că în urmă cu mai mulţi ani, un jurnalist a transmis în direct o ştire macabră : o femeie îşi dăduse foc în faţa unei primării pentru că nu i se repartizase locuinţă. Am fost şocat; mi-am pus întrebarea : nu era mai bine ca în loc să transmită ştirea, reporterul şi operatorul camerei de luat vederi, să fi încercat să o salveze pe acea nefericită ?

            A urmat o dezbatere destul de lungă pe acest subiect. Nu-mi amintesc în ce parte s-a înclinat atunci, balanţa. Cred că nu există un răspuns definitiv la această întrebare : ce ar fi trebuit să facă atunci jurnalistul ? Să o salveze pe femeie, sau nu!

            Întrebat, jurnalistul respectiv a oferit o explicaţie. Anume, că dacă el ar fi intervenit în acea situaţie, AR FI PROVOCAT APARIŢIA UNEI ALTE ŞTIRI!

            Aici am şi vrut de fapt, să ajung. Au dreptul jurnaliştii ca în loc să transmită ştiri,  să le provoace ? Pentru că exact asta fac acum o parte dintre ei : provoacă evenimente fie inventînd fapte care nu s-au petrecut, fie denaturînd evenimente deja petrecute, fie interpretînd incorect unele aspecte. Mai sunt şi alte moduri de a manipula. Pentru că de fapt, asta fac aceştia : manipulează realitatea!

            Admit că se poate întîmpla acest lucru ŞI involuntar. Dar atunci cînd este cum nu se poate mai clar că, în virtutea dreptului neîngrădibil la opinie, jurnaliştii nu mai transmit evenimentele ci vor cu tot dinadinsul să le influenţeze desfăşurarea, deci să influnţeze chiar viitorul, nu mai pot să fiu de acord cu domniile lor. Nicidecum.

            Se vehiculează insistent o idee : că nu toţi jurnaliştii sunt aşa. Sînt convins că nu este chiar aşa întreaga suflare a jurnaliştilor. Dar vinovaţi sunt aproape toţi. Pentru că se complac. Prea puţini sunt aceia care denunţă manipularile grosolane ale colegilor lor.

            Iată de ce jurnaliştii, au urgentă nevoie de recredibilizare. Recredibilizare care nu poate veni, decît de la ei. Atunci cînd cei care cad în greşeală vor fi nesemnificativi ca număr, sau mai puţin vizibili, întreaga suflare jurnalistică se va bucura de respect, IAR! Pentru că este cum nu se poate mai limpede faptul că, AVEM nevoie de jurnalişti. Oneşti.

Blogul zilei   http://www.calinhera.blogspot.com/

Read Full Post »

Greu de scăpat de tentaţia de a prelungi un chef nocturn. După tentativa aproape complet ratată de a cuceri Acropole, aseară am dibuit cumva strada teraselor-tavernă. Situată lângă Piaţa Omonia, e plină de mese întinse pe trotuare, că în local nu are mai nimeni chef să stea. După prânzul tradiţional de la Micene, nu ne prea mai ardea şi de mâncare. E atât de cald, că foamea îţi dă mai puţine târcoale ca de obicei. Bineânţeles că găsim românaşi de ai noştri şi pe aici. Inclusiv un ţambalagiu care aşezat cuminţel pe un scaun, cânta pentru trecătorii dispuşi să-i lase un bănuţ în pălărie. Cânta bietul de el, şi pentru cei care treceau grăbiţi pe lângă strădaniile sale.

Ne aşezăm la o tavernă şi cerem bere. Heineken am luat noi. Rece, bună şi nici prea scumpă la 2,20 euro. La minimarket ne ceruse 1,40 deci, face. Nu trebuie deloc, dar absolut deloc să gândeşti în lei. E preferabil să compari în euro ; aici a costat atât, acolo, atât. Alţii, au luat fiecare ce şi cum a dorit. O tânără chiar a încercat uzo. Pare să-i fi plăcut. Prieteniile în astfel de excursii se leagă cumva firesc.Nimeni nu prea simte nevoia să se prezinte, cu nume şi ocupaţie. La ce bun ? Din experienţă ştiu că după ce se schimbă adrese, telefoane etc, acestea vor fi lăsate într-un colţ de uitare. Putem fraterniza în jurul sticlelor de bere şi fără să apelăm la nume. Ne adresăm cumva impersonal. Ce spunem ? Bancuri, amintiri, ceva cât de cât amuzant şi sau spumos. Este foarte recomandabil să se evite pe cât posibil critica colegilor de excursie sau discuţiile cu caracter politic. Mai ales astea din urmă, au darul să învrăjbească. Şi doar scopul nostru comun este să ne distrăm!

Încet, timpul se cam scurge şi se face către ora 23. Pentru că este cu noi şi o doamnă cu fiul său, un tânăr de 14-15 ani, hotărâm totuşi să plecăm. Toţi. Împreună am venit, împreună plecăm. Ghidul ne avertizase că noaptea, străzile Atenei sunt nesigure. Pericolul te pândeşte la fiecare colţ de stradă. Daaaaaa!  Aşa a şi fost! Am fost atacaţi cu ferocitate la un colţ de stradă, de un grup de hetaire. Atât de feroce au fost, ca nici nu ne-au băgat în seamă! Au văzut fetele că suntem familişti bine păziţi de consoarte vigilente şi s-au uitat la noi ca prin sticlă! Deveniserăm brusc, invizibili!

Acum, un vas de croazieră încăpător, – 800 de persoane – ne leagănă spre prima insulă pe care o vom vizita. Soarele generos ne încinge, dar tenda întinsă deasupra meselor la care suntem aşezaţi, mai domoleşte arsura. O briză discretă ne mai racoreşte şi ea în mod plăcut.La ieşirea din hotel, am văzut că bine am făcut că nu am rămas în barul acela dubios. Recepţionera tocmai semnala poliţiei, că acolo izbucnise un incendiu. Răzbunări mafiote ? Nu ştiu ! Dar nici nu m-aş mira. Se pare că ghidul a avut totuşi dreptate. Sunt şi ceva pericole la Atena. În fine.

Exact la ora fixată, în faţa hotelului trage un autocar imens, în care cei şapte temerari care au hotărât să înfrunte pericolele mării în croaziera celor trei insule, pătrund atent ghidaţi de o tânără grecoaică frumuşică. Tacit, pentru că în afară de greceşte nu ştie să vorbească nicicum, ne înmânează nişte tichete. Aveam să aflăm ulterior, că acelea urmau să fie biletele cu care vom fi admişi la întoarcere, pe autobuzele care ne vor transporta înapoi la hotel. Când ajungem noi în port, vaporul este aproape plin. Asta înseamnă o foarte bună organizare. Perntru a evita înghesuiala, fiecare autocar era planificat la o oră precisă. Când păşim pe vas, ni se înmânează câte un „Boarding and Dining Card” şi suntem traşi în poză alături de un grec plictisit şi de o grecoaică sătulă de zâmbete profesionale.

Vaporul are trei punţi, două acoperite şi una în aer liber. Noi cei şapte magnifici, optăm pentru puntea cea mai de sus. Un bar ne îmbie cu tot felul de chestii exotice, băuturi beţive, sau nu. Optăm pentru două cafele şi o apă minerală. 8,50. Un soi de malayezian de pripas, înşfacă tava mea şi pare hotărât să nu mi-o mai cedeze decât la masa unde mă aşteaptă Silvia. Ca să fiu sigur că nu dispare cu tavă cu tot, îi strecor discret un euro şi pornesc ţanţos. Malayezianul mă urmează docil, pune cafelele pe masă şi dispare misterios. Bineânţeles, că aşa cafea proastă, îmi aduce aminte de nechezolul comunist, iar apa minerală este incredibil de scumpă în Grecia. Cam 7-8 euro per litru. Nu mă refer la apa plată care este mult mai ieftină. Mă refer la apa minerală gazeificată – sparkling – sau la sifonul ordinar denumit americăneşte, soda.

Vaporul e plin cu tot soiul de turişti. Anunţurile se fac în grec-engleză, grec-franceză, în spaniolă, în rusă şi chiar în bulgară. Noi, cei şapte, nu contăm. Dacă pricepem ceva bine, dacă nu, vom face şi noi ce fac ceilalti. NU ? Cine îşi mai poate închipui grup de excursionişti fără să amintească de japonezi ? Eu, NU! Deci, iată-i şi aici, zâmbind fără oprire chiar şi fără motiv, şi fotografiind, tot, tot, tot; câţiva, îşi apără nasul şi gura cu un soi de tifon; pe post de mască respiratorie ? Nu ştiu. Trecem pe lângă insule mai apropiate sau nu, mai mari sau mai mici, locuite sau aparent nu, dar toate stâncoase şi sălbatice, acoperite de o verdeaţă pirpirie. Iarbă, tufe şi copaci puţini.

În salonul de jos, se învaţă sirtaki! Ştiu grecii ce ştiu! Iar turiştii docili şi entuziaşti, învaţă sirtaki! Tot felul de vapoare, vaporaşe, iahturi, brăzdează marea incredibil de albastră, vălurită mărunt. Rar, câte un pescaruş ne dă târcoale, dar se îndepărtează rapid. Ştie din experienţă că nu prea are ce să capete de la noi. A, da! Majoritatea anunţurilor se fac în limba greacă. Frumos, nimic de spus! Probabil că eram anunţaţi că tocmai am pătruns într-o strâmtoare atât de îngustă, încât vaporul nostru o atacă pieziş. Hotărît lucru este faptul că două vapoare nu ar avea loc simultan trecând unul pe lângă celălalt. Până să ajungem la prima etapă a călătoriei noastre, vom afla că tânărul acela pentru care am renunţat la cheful nostru nocturn, este un viitor artist despre care nu mă îndoiesc că va deveni celebru. Ţineţi minte numele său : Eduard Sorin Manta. Are şi site, care merită vizitat! Are şi două cărţi publicate, dintre care una cu portrete, vag caricaturizate, pe care am văzut-o pe vapor. Remember ? Are cincisprezece ani!

Vaporul se îndreaptă hotărât şi din ce în ce mai aproape de o stâncă aparent golaşă. Deodată, apar crenelurile unui fort prin care nişte tunuri vechi ameninţă cam ruginite traficul naval. Sântem aproape de a acosta într-un mic golf circular, în care de jur împrejur se lăfăie în soare o mică aşezare, Hydra. Casele se caţără treptat pe pereţii abrupţi ai dealurilor, care mai vechi, care mai noi, dar frumoase toate. Insula a reuşit să evite modernizarea excesivă şi este se pare, cea mai frumoasă insulă a golfului Saronic. Pentru că este destul de aproape de portul Pireu, este o destinaţie predilectă a unor atenieni, despre care se zice că ar fi mai boemi. Pătrundem într-un golf mititel, teribil de cochet, acostăm şi putem să ne delectăm cu un micro-tur al acestei aşezări. Sigur că de jur-împrejur totul ne apare ca perfect familiar : terase, cafenele, taverne, buticuri, e clar că şi aici, comerţul grec este la el acasă. Cumperi între ieftin şi destul de piperat, ceea ce nu-ţi trebuie, dar trebuie să plăteşti cam cât nu face, ceea ce-ţi este sigur trebuincios.

A venit ora de ambarcare. Ne urcăm la bord la locurile noastre, scriu ce scriu şi Silvia remarcă : suntem cam singuri pe aici! Păi, cam da! Că ghidul ghiduşul una ne spusese, alta spuseseră cei de pe vapor şi alta se întîmplă. Era pur şi simplu ora de masă, numai că ghidul ne spusese să avem răbdare până la seria a doua. Aiurea! Toată lumea a intrat la masă în acelaşi timp. Coborâm, suntem conduşi la o masă unde se mai află două simpatice turiste de prin Croaţia, încropim două trei vorbe şi vine primul fel de mâncare : o minunată salată de somon. În sfârşit ştiu şi eu de ce somonul este atât de apreciat! Asezonat cu legume care în mod normal nu ar trebui să spună mare lucru, varză albă, varză roşie, ceapă albă, morcovi. Toate rase fin şi îmbăiate discret în ulei de masline. Somonul pe care l-am cumparat eu acasă, avea cu totul alt gust.

Yasso! Asta E!  Suntem invitaţi să ne alegem ceva de pileală. Alegem un mirific vin alb,vin la carafă.Vinul casei ? Neeeee! Vinul vaporului, care între timp s-a pus în mişcare. Trecem pe lângă stâncile pe care le-am văzut la venire. Numai că de data asta, acompaniaţi de o muzică plăcută, care face să alunece mai uşor pe gât şi felul doi : o friptură delicioasă cu cartofi natur. Gustul de ulei de măslin, este din nou la loc de cinste!

Între timp, se cântă “La Mulţi Ani” pentru sahib Shiva, un indian cu un turban amplu; lângă domnul indian, o doamnă japoneză de 95 de ani! dansează sprijinită în baston ca o Gheişa veritabilă ţi culege ropote de aplauze! Muzicanţii, geloşi, încearcă să se reimpună în atenţia publicului. Intră la rând, cele mai antrenante cântece şi dansuri greceşti. Cu bătăile din palme ritmate şi cu sirtaki. Uite că sunt mândru! Una dintre colegele mele de excursion, una dintre cei şapte, chiar e magnifică : intră la sirtaki!

Wow! Am uitat să spun : e adevărat e că cei din urmă vor fi cei dintâi. Noi, ajunşi pe ultima sută de metri, avem parte de locurile cele mai bune, de lângă ring. Hopaaaaa! A intrat în horă şi Silvia!!! Hopaaaaa, ia să-i fac o poză. Hopaaaaaa, bateria goală. Bleah!. Mă îndulcesc totuşi cu desertul. O subtilă combinaţie de gel de lămâie, frişcă, cremă masivă de vanilie şi cu accente de cacao fină. Acum, iar începe sirtaki. Hopaaaaaaaaa!

Şi gata domnilor şi doamnelor, că mintenaş ajunserăm la portul numarul doi. Mult mai amplu decât primul, extins ateneieşte mai mult pe orizontală decât pe verticală, pare o feerie de alb. Albe clădiri nu prea des acoperite cu roş-cărămiziu, dar aşezate la poalele unor dealuri ceva mai puţin stâncoase. Până şi vegetaţia pare aici să se manifeste ceva mai deplin. Pădurile nu mai sunt chiar atât de timide. Ocupă spaţii ceva mai largi. DA! Adica totuşi! La Hydra am ascultat cred, primul clopot al unei biserici pe plaiuri greceşti. Un clopot adăpostit în turla unei biserici frumoase şi bineânţeles discrete. Aici, exact în locul în care mă aflu,  deasupra unor clădiri cu destinaţie vădită de hotel, se înalţă maiestuos, o stâncă. Străjuit de un eucalipt la stânga şi de un steag helenic în dreapta, se înalţă un turn cu ceas. Ce e acolo ? Nu ştiu. Nu am coborât de pe vas. Tânărul acela m-a întrebat ce tot scriu în caiet. Ce scriu, i-am spus. De ce, nu ştiu nici eu. Locul acesta, se cheamă insula Poros.

În drum spre Egina, gazda noastră pentru urmatoarele două zile, ne lăsăm, cum altfel ? pătrunşi de mirificul peisaj. Incredibilul albastru marin al mării, contrastează suav cu bleau-cielul semi-azuriu al cerului vrâstat ici colo de nori care iau cele mai imprevizibile forme. O singură formă nu iau aceşti nori : forma de ameninţare a ploaie. Am citit nu mai ştiu pe unde că, în Grecia între mai-septembrie, NU plouă. Eu temător de ploaie fiind, am vrut să verific; am lăsat acasă cu inima cuprinsă de îndoială, umbrela. Cred că bine am făcut. Nici vorba de ploaie.

La un moment dat, îl văd pe malayezianul meu, că duce două pahare înalte, pline cu lichide colorate şi înţesate de bucăţi de gheaţă şi cu felii de portocală, din care se poate bea cu paiul de plastic. Ce ? Păi, hai să vedem! Alcoolizate ? mă întreabă. Ha! Păi altfel cum ?!? Bineânţeles, îi răspund.  Vine cu două pahare cu lichide culorate diferit. In fiecare dintre ele, sunt înfipte câte două paie. De ce ? Gust din fiecare. E evident că printr-o ţeavă am parte de alcool şi prin cealaltă numai de suc. Nu prea înţeleg eu cum multistratifică ei beuturile celea, dar bine o mai fac. Yasso! Chiar că această croazieră mi-a plătit cu vârf şi îndesat toate aşteptările ratate. Multumesc doamnei profesoare, mama tânărului despre care v-am vorbit, care m-a convins că şederea din insule este cu totul altceva decât croaziera dintre ele !

După tentativa ratată de a cuceri Acropole, privind de pe o colină apropiată la pustietatea grădinii în care se desfăşurau disputele socratice în Agora, mi-am zis că nu toată lumea se mai adapă de la luminile socratice. Dacă electricitatea a biruit definitiv, Agora e goala, iar lumea priveşte de sus luminile Atenei, de ce nu aş gusta şi eu din binefacerile momentului ? Pina-colada este cum nu se poate mai apetisantă.  Totuşi, fără Socrate şi fără socratism, aproape nimic nu ar fi fost posibil. Un antropolog rătăcit prin jungla africană, a fost întrebat de un şef de trib şcolit prin vest : “ De ce aveţi voi atât de multe lucruri şi noi nu”? Antropologul nu a răspuns. Dar răspunsul acesta este : “ pentru că Socrate s-a născut european”! Iar Platon este considerat pre-creştin. Iar Plotin este considerat neo-platonic. Iar creştinismul a configurat Europa mai ales prin latura sa protestantă. Ortodoxismul a rămas prea închistat. Grecia nu mai are de oferit decât ruine vândute mercantil, la preţ de aşezăminte culturale. Antropologul acela habar nu avea ce să răspundă, pentru că el căuta răspunsuri acolo unde pur şi simplu se pun întrebări. Dar nu găseşti răspunsuri. Oh, la, la, la … gata! Prea multă filosofie influenţată de o pina-colada!

Coborâm în port. Avem aproape două ore la dispoziţie. Ce să facem mai întii ? Cred că înţelept ar fi să mâncăm câte ceva, că până ajungem la Atena, iar se întunecă şi iar nu ştim unde să mergem. Dibuim o taverna la care am văzut că feţele de masă sunt mai curate, iar menuurile sunt scrise şi în greceşte şi în engleză. Am păpat un peşte bun, mult mai bun decât ce ştiam noi de acasă. Cod.  Pregătit cum se cuvine, cu mult suflet. Şi cu ingrediente despre care nu prea ai de unde să ştii ce sunt. Meşterul bucătar vine personal să te servească, iar după ce termini de mâncat, vine să întrebe dacă ţi-a plăcut. Nu trebuie să fii politicos. Pur şi simplu, apreciază dacă ai ceva de criticat. Dar nu prea ai. Degeaba întrebi ce ingrediente a folosit. Nu ţi le spune, dar te îmbie să revii. Revii ? Poate.

Deocamdată, privesc înmărmurit la privirile celor care de jur împrejur, mă măsoară cu consternare. Ce naiba tot scrie ăsta în cărticica aia a lui? Poi de unde să ştie dragii de ei, ca eu v-am promis dragilor, să vă relatez ce fac eu în Grecia asta, din care Socrate încă se mai întreabă post-mortem, dacă a meritat să bea cucuta? Vă declar ritos : a meritat! Pentru că dacă Socrate nu ar fi acceptat moartea sa, ar fi acceptat moartea ideilor sale. Ştia că are de ales. Şi a ales! Iar filosofie? HM!

Ne-am reâmbarcat şi ne apropiem încet dar sigur, de Atena. Multă lume picoteşte, mulţi încă se mai dau drept viabili, numai că aproape niciunul nu ştie că o zi petrecută pe mare, slăbeşte organismul. Subtila briză marină, macină. Văd că japonezii ştiu asta. Cele câteva doamne care se protejau cu măşti, acum s-au debarasat de ele, zâmbesc senin spre soarele care apune şi renăscute sfidează orientalismul nostru de pripas. Au devenit pur şi simplu, suverane. Doamnele soarelui răsare, privesc amuzate la somnul doamnelor adormite de berea sublunară. Zâmbea Gioconda? Sigur că da! Dar doamnele nipone, SURÂD! Enigmatic.

În drum spre Egina 

N-am spus nimic până acum, dar e vremea să mărturisesc : or fi ei grecii zgârciti, n-or fi, dar micul dejun de până acum a fost la înălţime: şuncă, omletă, caşcaval, şunculiţă prăjită, ouă fierte, unt, ceai, cafea, sucuri şi dulceţuri de tot soiul, plus prăjituri. Pâine feliată cam grosolan dar bună şi pâine prăjită la pacheţele. Şi mai erau nişte chestii p’acolo dar nu le-am mai dat atenţe, cum ar fi de exemplu fulgi de cereale. Deci, mic dejun bun. Nu mai contează ca baia a fost minusculă sau că frigider în cameră nu am avut. Am dormit la Atena două nopţi şi nu cred că mă voi grăbi să revin prea curând acolo. Ca oraş, Atena nu mi-a spus nimic. Dacă faci abstracţie de locurile în care se păstrează vestigiile antice, leagănul civilizaţiei, nu mai rămâne decât un oraş cu străzi înguste, cu clădiri oarecare, unele mai vechi altele mai noi şi cam atât. Dimineaţa, străzile sunt  cât de cât curate. Apoi, până spre seară, mizeria le inundă. Şi nimeni nu se sinchiseşte. Balcanism în stare pură. Am văzut în apropierea portului din care ne-am îmbarcat pentru minunata croazieră de ieri, un bazar jalnic de vechituri, unde saracii oraşului vând lucruri de mult scoase din uz, unora chiar mai saraci decât ei, care le râvnesc. Şi am mai văzut in apropiere de Acropole, la Monastiraki, noul bazar de lucruri inutile, dar noi. Tot felul de nimicuri de bâlci. Sigur că oraşul are şi magazine de firmă cu lucruri de bună calitate, sigur că are şi alte lucruri mai bune şi mai frumoase decât cele pe care le-am vazut noi. Rămâne să le descoperim altădată ! Poate. Deocamdată, ghidul ne mitraliază cu date despre oraş. Amintesc numai câteva. Are 24 de cartiere, în vremea lui Pericle avea şase sute de mii de locuitori (enorm!), sub stăpânirea turcă s-a redus la sub o sută de mii, în 1822 s-a produs schimbul de populaţie între greci şi turci, care a vrut să se repatrieze a făcut-o, care nu, şi a ramas pe loc, a devenit grec musulman, sau, după caz, turc ortodox. Domnul ghid crede că Atena este departe de ce ar trebui să fie, şi pune toată vina pe seama dictaturii coloneilor. Ei au urâţit oraşul, au dezvoltat industria în zonele turistice şi apoi au transferat-o aproape gratis unor apropiaţi de-ai lor-sună cunoscut partea asta aşa-i ? Centrul oraşului este piaţa Omonia – care înseamnă pace – dar nu aici este şi kilometrul 0, care a rămas în oraşul vechi, proiectat de Ciler (? Nu ştiu dacă am auzit bine) care şi-ar fi făcut cadou o casă splendidă daca ar mai fi trăit suficient. Acea casă, denumită Casa Soarelui, chiar este frumoasă. A fost locuită de arheologul Schliemann (un mare bandit şi hoţ după părerea ghidului), iar momentan adăposteşte muzeul de numismatică. Cel mai bogat cartier este Kolonaki, în apropiere de strada Bucureşti. Stadionul olimpic Panathinaikos  se numeşte aşa pentru că este destinat tuturor atenienilor. Ajungem în port. Domnul ghid ne face bezele si dispare. Nu prea înţeleg eu de ce a trebuit să ne mâne fuga de la Acropole, ca să aşteptăm aici o oră de pomană. Aşa o fi ritualul de ospitalitate pe la greci. Ne îmbarcăm pentru Egina (se citeşte eghina). Vaporul are o capacitate enormă. Cele câteva sute de persoane, turişti şi localnici, au fost ambarcate în mai puţin de 10 minute şi lasă neocupate mai bine de treisfeturi din scaunele dispuse pe trei punţi; două cu aer condiţionat unde bineînţeles că este frig şi două punţi în aer liber, dintre care una sus de tot la cucurigu, unde câţiva amatori de privelişte marină, se lasă învăluiţi de trâmbe puturoase şi înecăcioase de fum de bamporiu. Portul Pireu este al doilea ca însemnătate economică al Greciei. De aici sunt aprovizionate zilnic majoritatea insulelor. E ceva de lucru, nu glumă! Revin la turul oraşului, făcut la relanti, pentru că este o aglomeraţie infernală. Vedem partea cât de cât vizitabilă a oraşului, cu străzi curate, clădiri ceva mai îngrijite, dintre care unele chiar frumoase. Ne oprim câteva minute lângă vechiul stadion olimpic. Vis-a-vis, este celebrul discobol, lângă care facem ceva poze. Apoi, în sfârşit, cucerim Acropole. Este cu adevărat măreţ. Clădirea sa cea mai impunatoare, Partenonul, este construită în întregime sub raportul numarului de aur definit de Euclid astfel: „Spunem că un segment de dreaptă a fost împărţit în medie şi extremă raţie atunci când segmentul întreg se raportează la segmentul mai mare precum se raportează segmentul cel mare la cel mai mic„. Simplu, nu?

Intreg perimetrul Acropolei este înconjurat de un gard şi aşa cum aflasem mai înainte, accesul era permis numai până la orele 20. Nu ni s-a făcut rabat nici măcar pentru cele cinci minute cu cât am depăşit noi, această oră. Am fi vazut la lumina reflectoarelor, ceea ce vedem acum, la lumina soarelui. O uriaşă colecţie de coloane şi ruine ale unor temple, aflate în proces de restaurare. Restaurare unde mai este cazul, pentru că cea mai mare parte trebuie pur şi simplu reconstruit. Dupa 22 de secole de glorie, Acropole a fost cucerit de creştini, iar faptul că a fost transformat în biserică, n-ar fi nimic. Creştinii pur şi simplu au topit statuile de aur găsite aici. Creştini? O dată intrat pe mâna musulmanilor, Partenonul a fost transformat bâneinţeles, în moschee. Asediaţi, musulmanii aveau să demoleze bucată cu bucată Partenonul, pentru a recupera plumbul folosit la îmbinări şi a face muniţie. Văzând acest lucru, grecii le-au oferit musulmanilor  gloanţe. Aflu că alături de greci, în acele lupte, au luat parte şi români. Români pe care ghidul îi aminteşte neaşteptat de călduros şi de apreciativ. Faptul că domnul ghid a fost student în România, explică multe. Lovitura de graţie aveau să o dea Acropolelui, tot creştinii. Un idiot de ofiţer (n-are importanţă etnia) a pus tunurile pe aceste splendide edificii, a alungat otomanii şi a cucerit o colină dezolantă. Din care un consul englez, avea să se servească fără ruşine dar copios, cu cele mai bune bucăţi de marmură. Privită de sus, panorama oraşului Atena este cu adevărat impresionantă. Dacă era cât pe ce să spun, că acea croazieră tri-insulară a meritat ea singură deplasarea până aici, acum îmi schimb impresia. Priveliştea aceasta, îmi va stărui în memorie.
În aşteptarea vaporului mă plimb prin port şi la un moment dat, dintr-o sacoşă de umăr, doi ochişori adormiţi şi un botic umed, mă fixează insistent. Boticul se cască şi trage un căscat pe cinste, cu o limbă care trepidează în aer, după care se retrage prudentă la adăpost. Duc un deget la boticul micuţului chihuahua şi limbuţa aceea catifelată îmi mângâie degetul cu un gest amical. Zâmbesc. Zâmbeşte şi doamna tânără din sacoşa căreia se iţeşte căţelul deja adormit.

 

 

 

 

Blogul zilei     http://web.sitecube.com/edymanta/

Read Full Post »