Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 10 iulie 2010

             “Cîndva spuneam colina aşa sum aş fi spus marea sau pădurea. Mă întorceam acolo seara, din oraşul care se întuneca, şi pentru mine colina nu era un loc printre altele, ci o înfăţişare a lucrurilor, un fel de a trăi”.

            Corrado, povestaşul din această istorisire despre zbuciumul unui intelectual la vreme de război, părăseşte oraşul Torino – supus zilnic bombardamentelor şi se refugiază într-o mică localitate apropiată, la casa a două femei mai vîrstnice, mamă şi fiică. Retras într-o solitudine amară după ce mai toate visurile i se cam năruiseră, face dese plimbări prin împrejurimile împădurite împreună cu singurul său tovarăş de nădejde care i-a mai rămas, cîinele său, Belbo.

            Are dese introspecţii în trecutul său, căutînd să afle ce s-a ales de visurile băieţaşului care a fost, sau din frîntele iubiri care i-au însoţit tinereţea. Ajuns la vîrsta ingrată la care un bărbat neînsurat încă, riscă să rămînă acrit şi fără urmaşi toată viaţa, încearcă să-şi închipuie cum ar creşte el un băieţel, dacă l-ar avea cumva. Căsnicia sa cu Anna Maria eşuase şi-l lăsase cu un gol imens în suflet, gol prin care se simţea la ea acasă, disperarea. Abia acum îşi dă el seama ce nesăbuit fusese cînd o lăsase pe Cate să plece din  viaţa sa. Sub aparenţa sa de fată de la ţară, cam necioplită şi cam fără şcoală, se ascundea cu timiditate un suflet mare şi o înţelepciune sănătoasă de femeie cu capul pe umeri. Corrado, se abătea mai mereu, pe la o crîşmă sătească din apropierea colinei unde locuia împreună cu cele două femei, unde o mai întîlnea uneori pe Cate, care locuia tot prin apropiere împreună cu mama şi cu băieţelui ei, Dino.

            Vorbesc adesea, dar Cate nu vrea să-i destăinuie nimic din viaţa sa de după despărţirea de el. Al cui este copilul ? “– Al meu spunea cu încăpăţînare, Cate. Al meu!” Este oare posibilă reconcilierea dintre cei doi ? Mai degrabă NU, pare să dea de înţeles Cate. Şi asta pentru că “viaţa are valoare numai dacă o trăieşti pentru ceva sau pentru cineva”. El o învăţase acest lucru frumos, după care o lăsase să iasă din viaţa lui.

            La bufetul sătesc, oamenii discută despre război. Se aude că Mussolini a căzut dar, fasciştii nu cedează. Partizanii încă nu au controlul deplin. Sau, aşa cum inspirat spune cineva, Italia se luptă cu ea însăşi. De aici şi desele remuşcări ale lui Corrado. Nu numai că nu a reuşit să-şi facă o familie, dar nici să îmbrăţişeze un ideal nu fusese în stare. Toată viaţa sa fusese o fugă. De ce fugea ? Unde ar fi fost să se oprească din goana sa fără rost ? Cesare Pavese încearcă să răspundă prin această carte propriilor sale trăiri.

            El însuşi arestat de fascişti pentru cîteva luni, apoi avînd domiciliu forţat, Pavese nu se poate implica nici de partea partizanilor. Trăieşte total indecis.

            “Acum, cînd am văzut ce înseamnă războiul, ce înseamnă războiul civil, îmi dau seama că, … toţi ar trebui să se întrebe . – Şi cu cei căzuţi ce facem, pentru ce au murit? Eu nu ştiu ce să le răspund. Cel puţin acum. Şi mi se pare că nici ceilalţi nu ştiu. Poate o ştiu doar morţii, şi numai pentru ei războiul s-a sfîrşit cu adevărat”.  

            La doi ani după ce a dat tiparului această carte (1948), Pavese s-a sinucis.Tema din această carte este copios tratată şi de Umberto Eco, în mai toate romanele sale dar, cu predilecţie în “Misterioasa flacără a reginei Luana”, unde numele lui Pavese este chiar amintit, dar fără un context explicit. Probabil de aici s-a şi născut legenda potrivit căreia,  atunci cînd Umberto Eco voia să citească o carte bună, o scria el însuşi.

Blogul zilei   http://miculscriitor.weblog.ro/

Read Full Post »