“Cîndva spuneam colina aşa sum aş fi spus marea sau pădurea. Mă întorceam acolo seara, din oraşul care se întuneca, şi pentru mine colina nu era un loc printre altele, ci o înfăţişare a lucrurilor, un fel de a trăi”.
Corrado, povestaşul din această istorisire despre zbuciumul unui intelectual la vreme de război, părăseşte oraşul Torino – supus zilnic bombardamentelor şi se refugiază într-o mică localitate apropiată, la casa a două femei mai vîrstnice, mamă şi fiică. Retras într-o solitudine amară după ce mai toate visurile i se cam năruiseră, face dese plimbări prin împrejurimile împădurite împreună cu singurul său tovarăş de nădejde care i-a mai rămas, cîinele său, Belbo.
Are dese introspecţii în trecutul său, căutînd să afle ce s-a ales de visurile băieţaşului care a fost, sau din frîntele iubiri care i-au însoţit tinereţea. Ajuns la vîrsta ingrată la care un bărbat neînsurat încă, riscă să rămînă acrit şi fără urmaşi toată viaţa, încearcă să-şi închipuie cum ar creşte el un băieţel, dacă l-ar avea cumva. Căsnicia sa cu Anna Maria eşuase şi-l lăsase cu un gol imens în suflet, gol prin care se simţea la ea acasă, disperarea. Abia acum îşi dă el seama ce nesăbuit fusese cînd o lăsase pe Cate să plece din viaţa sa. Sub aparenţa sa de fată de la ţară, cam necioplită şi cam fără şcoală, se ascundea cu timiditate un suflet mare şi o înţelepciune sănătoasă de femeie cu capul pe umeri. Corrado, se abătea mai mereu, pe la o crîşmă sătească din apropierea colinei unde locuia împreună cu cele două femei, unde o mai întîlnea uneori pe Cate, care locuia tot prin apropiere împreună cu mama şi cu băieţelui ei, Dino.
Vorbesc adesea, dar Cate nu vrea să-i destăinuie nimic din viaţa sa de după despărţirea de el. Al cui este copilul ? “– Al meu spunea cu încăpăţînare, Cate. Al meu!” Este oare posibilă reconcilierea dintre cei doi ? Mai degrabă NU, pare să dea de înţeles Cate. Şi asta pentru că “viaţa are valoare numai dacă o trăieşti pentru ceva sau pentru cineva”. El o învăţase acest lucru frumos, după care o lăsase să iasă din viaţa lui.
La bufetul sătesc, oamenii discută despre război. Se aude că Mussolini a căzut dar, fasciştii nu cedează. Partizanii încă nu au controlul deplin. Sau, aşa cum inspirat spune cineva, Italia se luptă cu ea însăşi. De aici şi desele remuşcări ale lui Corrado. Nu numai că nu a reuşit să-şi facă o familie, dar nici să îmbrăţişeze un ideal nu fusese în stare. Toată viaţa sa fusese o fugă. De ce fugea ? Unde ar fi fost să se oprească din goana sa fără rost ? Cesare Pavese încearcă să răspundă prin această carte propriilor sale trăiri.
El însuşi arestat de fascişti pentru cîteva luni, apoi avînd domiciliu forţat, Pavese nu se poate implica nici de partea partizanilor. Trăieşte total indecis.
“Acum, cînd am văzut ce înseamnă războiul, ce înseamnă războiul civil, îmi dau seama că, … toţi ar trebui să se întrebe . – Şi cu cei căzuţi ce facem, pentru ce au murit? Eu nu ştiu ce să le răspund. Cel puţin acum. Şi mi se pare că nici ceilalţi nu ştiu. Poate o ştiu doar morţii, şi numai pentru ei războiul s-a sfîrşit cu adevărat”.
La doi ani după ce a dat tiparului această carte (1948), Pavese s-a sinucis.Tema din această carte este copios tratată şi de Umberto Eco, în mai toate romanele sale dar, cu predilecţie în “Misterioasa flacără a reginei Luana”, unde numele lui Pavese este chiar amintit, dar fără un context explicit. Probabil de aici s-a şi născut legenda potrivit căreia, atunci cînd Umberto Eco voia să citească o carte bună, o scria el însuşi.
Blogul zilei http://miculscriitor.weblog.ro/
Oare de aici l-a luat Umberto Eco şi pe Belbo?
Posibil.
În definitiv, în Pendulul lui Foucault, Belbo chiar s-a comportat ca un soi de cîine de vînătoare : a „vînat” secretul planului inexistent, pînă cînd şi-a găsit moartea…
Se pare că Umberto Eco vine să confirme sintagma care mă enervează pe mine: cărţile se scriu din cărţi…
Doina,
Nu ştiu ce să spun.
Sintagma pare a fi adevărată.
Sigur este faptul că scriitura ta, nu seamănă cu nimic din ce am citit eu pînă acum.
„Lumea” imaginată şi descrisă de tine, este palpabilă, pentru că descrie cu acurateţe, exact ceea ce suntem noi, în contrast cu „semănătorismul cu care am fost intoxicaţi…
„Lumea” descrisă de Eco, este cu totul altceva …
Se adresează cred, celor care pot să-şi închipuie istoria din punct de vedere inclusiv, contra-factual.
Ceea ce este totuşi, o altă perspectivă, NU ?
Revenind la Pavese. El, a tratat acest subiect cu maximă sinceritate.
A ales inclusiv nefiinţa pentru a-şi sublinia pe deplin ideile. El a fost aşa după cum spunea Noica, un holomer. Adică parte a întregului cu care se poate identifica oricine, din TOT.
Eco, a tratat acest subiect cu totul altfel. A decis că holomerul, suntem noi, TOŢI.
Asta este tot, dpmdv : Pavese este Pavese, Eco este Eco, iar Doinişoara este inconfundabila Doina Popescu ot Brăila.
Da, eu scriu precum vorbesc: direct şi fără floricele. Zâmbesc doar când văd că proza afurisită are adepţi: Ping este deja în zonă. Se pare că schimbul de generaţii va fi asigurat. Doar că eu am încă multe de povestit…
O carte trista cu un titlu frumos .
Povestea unui barbat care fuge de razboi si de dragoste , care priveste lumea prin ochii copilului de ieri , agatzandu-se cu disperarea singuraticului de cel pe care il credea fiul sau.
Povestea unui om macinat de sentimentul inutilitatii si de lipsa unor idealuri existentiale.
Aparent, DA.
Concret, NU.
Chiar dacă Pavese îşi povesteşte neimplicarea sa în această lume, accentul pe care îl pune povestaşul, este tocmai continuitatea lumii, reprezentată de fiul lui CATE.
Repet : fiul lui CATE, cea care a dovedit în timp, că are capul pe umeri.
Corrado este cel care NU a înţeles această lume; de-asta a şi dipărut. La Propriu.
Povestea se pare ca e extrem de trista!
Mi se pare extrem de inteligenta insa acea „legenda” din sfarsit. Fiecare are un gen preferat, dar si un anumit grad de intelegere deci, „cine vrea sa citeasca o carte bune, sa o scrie el insusi”. Pacat ca nu avem toti talent!
Povestea lui Pavese nu este musai tristă ci, este extrem de realistă.
Iar legătura dintre Eco şi Pavese, nu am amintit-o întîmplător.
Despre „legenda potrivit căreia, atunci cînd Umberto Eco voia să citească o carte bună, o scria el însuşi”, am mai spus cîte ceva, anterior.
Talent ? Avem cu toţii. Numai că nu toţi ştim care este acel talent individual, şi mai ales, nu toţi reuşim să-l punem în valoare. Nu ?