Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 11 iulie 2010

Egina

            Ajungem la insula Egina.Cei care nu au fost în croaziera de ieri, cred că înţeleg totuşi câte ceva, din ceea ce reprezintă o plimbare tihnită cu vaporul între nenumaratele insule greceşti. Aiurea! N-au cum! Diferenţa dintre un vas de croaziera şi un ferry-boat este uriaşă. Trepidaţia motoarelor care propulsează ferry, se transmite violent urechilor bieţilor pasageri. Şi anulează sâcâitor, tot confortul pe care peisajul înconjurător, încearcă să-l strecoare în sufletul călătorului nesăţios.

            Tot Egina se cheamă şi localitatea principală a acestei insule; numai că noi deocamdată străbatem o parte din insulă printre nelipsitele livezi de portocali, măslini şi mai nou, fistic, răsplătiţi de peisaje remarcabile, în cautarea unei localităţi minuscule, Agia Marina, unde vom fi cazaţi. Ne cazăm la un hotel mignon, incredibil de curat, cu camere cochete, unde un turist obişnuit este instalat confortabil şi decent. Televizor, frigider, aer condiţionat, două paturi comode şi două noptiere promit o odihnă binecuvântată. Pe balcon, două sezlonguri şi o măsuţă ne asteaptă pentru berea de dinainte de culcare, la care schimbăm impresiile de peste zi. Baia , fără cadă dar mult mai spaţioasă şi mai curată decât cea de la Atena, promite şi ea momente de relaxare. În curte, surpriză! Avem si piscină cu şezlonguri. Măi să fie! Ăsta e răsfăţ pe fată. La recepţie, altă surpriza! Nu numai faptul că omul ştie româneşte, dar este chiar român; din Bucureşti. A venit aici în Grecia la muncă şi încet încet, a reuşit să ia acest mic hotel în locaţie de gestiune, împreună cu soţia sa, si cu baiatul său în vârstă de vreo douazeci şi ceva de ani.Un foarte mare BRAVO! Doamna şi domnul, amabili în mod natural. Baiatul, nu prea. Deci,  e loc şi pentru mai bine. Dacă paşii vă vor mâna pe aici, nu evitaţi hotelul Erato. Bine ?

            Dacă vă interesează cumva, vă reamintesc faptul că Erato era una dintre muze, şi anume cea care patrona poezia erotică. Lăsăm bagajele în cameră si după o toaletă  sumară, coborâm. La recepţie, întreb unde putem mânca un peşte bun. Aflăm. Ajungem la o terasă din care avem o perspectivă minunată. Plaja de aici este într-un mic golf natural, şi nu este prea lată. Nisipul este destul de fin, dar mai gaseşti şi pietricele. Gunoaie însă, nu sunt. Fiecare patron de terasă, face curat în porţiunea sa. Învăţasem nişte denumiri de peşte. Le-am învăţat de pomană. Aici, au altceva. Ma duc la bucătărie, şi mi se arată ce au; bun, nimic de zis. A trecut şi ziua asta. La somn cu noi.

            A doua zi, pornim cu autocarul într-un tur al insuliţei. Vom vizita două agii şi un templu. După câteva zeci de metri, blocaj. Pe dreapta, un nesimţit şi-a parcat autoturismul pe strada şi aşa destul de îngustă. Pe stânga, maşina gunoierilor blochează restul străzii până îşi termină ei treaba. Ceilalţi ? N-au decât să aştepte. Ce altă treabă au ?

            Ajungem la Agia Sfintul Mina. Este de fapt o aşezare fortificată, cu camere de locuit pe de o parte, cu camere de uz gospodăresc pe altă latură, cu o bisericuţă extrem de bine îngrijită în centru. Curtea mobilată cu bănci şi mese aşezate la umbra deasă a unor conifere. Câteva zeci de ghivece adăpostesc flori ornamentale diverse, inclusiv cactuşi, iar pe dalele de piatră câteva pisici dormitează fără pic de grijă. O măicuţă ne oferă apă rece şi bucăţele de rahat, aceasta este o trataţie tradiţională pe aici, dar alta ne avertizează – în engleză – să nu fotografiem. La pangar, o mare varietate de suveniruri mănăstireşti aşteaptă interesul călătorului. De mare căutare s-au bucurat dulceţurile făcute de maici; cam 10 euro per kilogram. Cum vă place ? Vă destăinui un secret : agia este închisă între 12 si 16. Nu ştiu de ce. Lângă biserică, o capela mititică ne oferă posibilitatea să aprindem lumânări pentru cei vii şi pentru cei morţi. Domnul să-i binecuvânteze cu graţia Sa, amin!

            După cinci minute de mers cu autocarul, ajungem la “The Sanctuary of Aphaia on Egina”. Este un sit arheologic vechi de mai bine de două mii de ani. Situat pe o colină, din acest aşezământ nu a mai rămas decit un soi de Partenon local, groaznic mutilat. Din clădirile anexă, nu a mai rămas absolut nimic. După ce plăteşti cei patru euro la intrare, capeţi un pliant în care este schiţată imaginea sanctuarului cum a fost el iniţial construit. Dacă va mai ajunge la fel vreodată, n-ai de unde să ştii, că semne de restaurare nu se prea văd. Insă de jur împrejur, priveliştea este iarăşi minunată. Privirea lacomă cuprinde marea cu vapoarele, stâncile cu hoteluri, verdeaţă şi cer azuriu. Doamna cu băiatul cel talentat, îmi spune că musai trebuie să mă fotografieze. Probabil că poza va primi denumirea de “Bătrîn scriind la umbra pinului bătrân”! Şi nu mă îndoiesc de faptul că tânărul Edy  mă va desena după aceea după poză şi mă va face relativ celebru şi pe mine. Aici s-ar cuveni un zambilic! Plecăm.

            Insula asta chiar că nu este prea mare. Imediat ajungem la Manastirea Sfintului Nectarie izvorâtorul de mir. Mai întii, trecem pe lângă nişte culmi stâncoase în vârful cărora se vad câteva din cele 36 de bisericuţe, acum părăsite, în care se retrăgeau locuitorii la vremuri de restrişte, din calea piraţilor prădalnici. Aşezământul acesta bisericesc, străluceşte de curăţenie şi este straşnic fortificat. Imediat cum intrăm,. în dreapta se află un pangar plin de icoane şi biblii. Biserica este foarte frumoasă deşi destul de micuţă. Întreb cât costă o lumânare şi mi se spune că este gratuit. Asta pentru mine înseamnă un euro pe care îl pun într-o cutie a milei. Iau lumânarea şi o pun într-un sfeşnic. După ce o aprind, văd ca am infipt lumânarea într-un strat de boabe de grâu, nu nisip cum e pe la noi. Interesant ! O capelă alăturată adaposteste trupul lui Nectarie într-un sarcofag de marmoră; lumea se roagă şi aprinde lumânări. Dumnezeu să le ajute tuturor, amin. În stânga şi în dreapta, sunt locuinţele călugărilor. La ieşire, alt pangar oferă icoane şi biblii celor care încă nu au cumpărat.

            Coborâm pe o scară serpentinată absolut magnific străjuită de o varietate uluitoare de plante ornamentale, una mai frumoasă decât alta. Un sunet amplu de clopot ne anunţă că am ajuns lângă biserica cea nouă, care ţâsneşte maiestuos în sus, turlele sale egalând în înălţime turlele cochetei biserici vechi, deşi biserica nouă se află în vale, iar biserica veche a fost durată pe deal. Din loc în loc, scara este discret străjuită de câte un felinar. Bogaţia de culori a florilor este pur şi simplu de nedescris. Ajungem la biserica nouă. Treptele sale sunt din marmură şi sunt vegheate de un eucalipt semeţ.

            Ajuns aici, fugi repede să te adăposteşti de arşita de afară la racoarea îmbietoare a bisericii. La care se lucrează încă. Construcţia în sine este gata dar mai sunt vitralii de montat, iar tot mijlocul bisericii este ocupat de schelăria de pe care vor fi făcute finisările. Biserica e amplă, înaltă şi are oarecum formă octogonală.Lateral, sunt balcoane pe două niveluri, susţinute de coloane în stil corintic. Pe ansamblu, biserica pare o simfonie în marmură cu acorduri de cărămiziu pe fond stabil de rocă dură. Pe frontispiciul de la intrarea în biserică, şi de jur împrejurul său, tronează la semi-înălţime, scene mitologice lucrate pe suport ceramic. Chiar la intrarea în biserică, de o parte şi de alta, sunt două turnuri zvelte în care se odihnesc între slujbe, clopotele pe care tocmai le auzim iar, bătând o singură dată. Întreaga construcţie este înconjurată de flori şi de o pace senină.

            Nu ştiu cum se face dar eu, după ce vizitez câte un aşezământ bisericesc, revin la cele lumeşti una-două. Cum mă dezmeticesc, cum încep să caut un loc umbros cu papa bun şi cu ceva pileală de soi. Deocamdată reuniţi în autocar, ne îndreptam către localitatea Egina, unde vom zăbovi vreo două ore. Găsim o terasă unde meniul conţine o grămadă de peşti. Nu mă descurc prea bine cu denumirile lor si mă duc să-i văd la frigider. Ăsta, ăsta şi ăsta! Până aici le-a fost. La grătar cu dumnealor! Cu cartofi prăjiţi şi cu mult lemon. Până să aducă peştii, cer Retzina (un vin de masă nepretenţios) şi cu soda (sifon). Şi mai văd pe lista, TARAMA. Cer. Deziluzie cruntă! La trei oua de peşte doi cartofi şi mult ulei. Dacă pui mai multă sare şi piper, merge. Mai ales dacă ţi-e foame bine de tot. Meşterul bucătar aduce peştii. Aşezaţi pe platouri lungi, alături de frunze de o senzaţională salata verde şi de roşii cu adevarat gustoase.

            Nu prea ştiu eu cum fac grecii ăştia, dar aici peştii au un gust deosebit. Parcă sunt gătiţi cu dragoste. Drept e şi că Egina se află dominată de muntele Eros. Deci?  Până la urmă, cred că în subconştient, grecii ştiu ca ruinele lor nesusţinute mitologic, mare valoare turistică, n-au. Şi atunci suplinesc prin bucătărie si amabilitate. Probabil, simplă chestie de supravieţuire. În definitiv, ei în afară de citrice, măsline şi fistic, mare lucru nu prea au. Sunt însă negustori înnăscuţi.

            Gata cu Retzina. Am descoperit vinul casei care la acelasi preţ, e cu mult mai bun. Retzina nu e decât un soi de vin de masa popular, la circa trei euro doi litri la magazin. La taverna, îl capeti contra a trei euro jumatate de litru. Iar soda, 1,5 euro 250 de mililitri. Yasooooooooo!

            Mai aflu că Egina împreună cu o insuliţă şi mai mititică, Moni, e locuită de circa 10 mii de locuitori. Să le fie de bine! Ce n-am reuşit eu să aflu, este de ce dumnealor nu vor să vânda duminica, chiloţi. Exasperat de insistenţa cu care un negustor mă tot întreba ce doresc, i-am spus cu naduf : chiloţi, deşi bietul de mine nu vroiam decât să văd ce oferă magazinul acela şi cam la ce preţuri. Am rămas uluit când am aflat că duminica, ei nu vând chiloţi. Chiar că nu înţeleg de ce. Sau poate că n-am înţeles eu ce o fi spus negustorul acela. Greu dialogul dintre un rom-glez şi un elado-glez, NU ?

Read Full Post »