Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 13 iulie 2010

Kalambaka

            Aseară, am privit din nou aceste imense formaţiuni granitice, de pe balconul camerei  unde stăm, Hotel Kostas Famissi. Seara, sunt luminate. Eu văd cam vreo sase (din 1100 !), că restul orizontului este ocupat de alte clădiri apropiate. Şi de întuneric. A patra din stânga, pare un chip uman, cu ochii mânioşi, cu nas grecesc, sprâncene stufoase şi bărbie ascuţită. Cu un soi de cuşmă pe cap. Eram conştient că nu este decât jocul de lumini şi umbre, amplificat de imaginaţia mea.

            Dimineaţa, bineînţeles că nu se mai văd decât nişte gigantice roci monolitice şi atâta tot. O să mai vedem noi ce-i cu pietroaiele astea! Nu pot fi meteoriţi pentru că oricare dintre ele ar fi produs nişte cratere gigantice. Să fie munţi de încreţire nu prea cred, zonă vulcanică nu ştiu să fie …

            Deocamdată, ne îndreptăm spre mănăstirile zărite în vârf. Dar mai întâi, facem o scurtă oprire la ieşirea din Kalambaka, unde se află un foarte mare atelier de icoane, dacă nu cumva chiar cel mai mare din Grecia. Explicaţii primim în limba română, de la un preot originar de prin Sibiu. Păcat că nu am notat numele său ! Artiştii, tineri, sunt şi cei care se ocupă de magazinul aferent. Dacă vrei să cumperi, primeşti la unul dintre obiecte, reducere de 15 % şi un bilet de loterie. La plecare, patru norocoşi au câstigat diferite obiecte; bucuria câştigului e mare, NU ?

            Aici aflăm că icoanele se lucrează în trei moduri, respectiv manual, prin serigrafie (mecanic) sau prin litografie (tipărituri lipite). Toate sunt aplicate pe pânză şi abia apoi, lipite pe lemn vechi. Atenţie ! Lemnul este vechi, NU icoanele ! Icoanele sunt făcute să pară vechi, prin tratare specifică. Astfel, pot fi scoase din ţară. Icoanele vechi, ar aparţine patrimoniului, deci scoaterea lor din Grecia ar fi considerată infracţiune. Pentru conformitate, fiecare icoană are aplicat pe spate, un certificat care atestă ce este şi cum a fost lucrată. Magazinul oferă tot soiul de obiecte bisericeşti sau nu, de exemplu chiar şi haine de blană.  În fine, plecăm.

            Urcăm pe serpentine până la mănăstiri. Vom vizita trei din cele şase locuite. În afară de acestea şase, mai sunt în funcţiune două, dar care nu primesc vizitatori, si mai sunt destul de multe altele, aflate în stare de ruină, sau abandonate. Prima pe care o vizităm, este şi singura mănăstire de maici. Se numeşte Sfântul Ştefan. Până în 1927, o mică inscripţie atesta faptul că în 1192, acolo trăia un sihastru. Mănăstirea este mică şi curată. O capelă foarte mică şi foarte bine întreţinută.

            De altfel, cam peste tot în Grecia, locaşurile bisericeşti sunt neaşteptat de bine îngrijite!, cu excepţia celor care nu mai prezintă decit un interes turistic! De ce ? Nu ştiu. Din păcate, viaţa aici, la mănăstiri, nu e deloc tocmai uşoară. Daniile se tot răresc, iar numai din banii încasaţi de la turişti, pe icoanele cumpărate de la Pangar nu se prea mai poate trăi. Mai văd şi turişti care se sustrag de la plata tichetului de acces de 1 euro! Cu neobrăzare, pur şi simplu trec pe lângă cabina de unde o maică vinde tichete şi care se uită dojenitor la cei care o fentează, Eu nu am văzut-o protestând. O fi săraca de ea, obişnuită, mai ştii ?

            Deşi i-am întâlnit şi aici, japonezii nu mai râd. Şi nici măcar nu mai fotografiază, pentru că este interzis. Ei sunt disciplinaţi. Românii însă .. acum fotografiază ei, TOT TOT TOT  ! Nu e destul că nu şi-au cumpărat tichet ! 

            Ies repede afară. Nu ştiu de ce. Prefer să privesc în jos, printre două stânci, Kalambaka; un vânticel ne răcoreşte tocmai bine. E bine că am îmbrăcat o cămaşa cu mâneci lungi. Mă aşteptam la briza de munte.

            Sunt totuşi ceva vizitatori. Patru autocare şi vreo douăzeci de autoturisme, o dovedesc. E şi bine, e şi  rău. Bine că în felul acesta, locurile se mai menţin, rău pentru că cei mai habotnici dintre călugări pleacă în locuri cu adevărat departe de lume, unde rugile lor către Dumnezeu să nu mai fie tulburate de nimic. 15 aşezăminte de aici au fost deja părăsite şi se ruinează încet, dar sigur. Păcat ! Am înţeles că nici la Muntele Athos, lucrurile nu ar fi tocmai pe roze … 

            În apropiere, mai sunt două mănăstiri pe care le putem vizita. Prima, la care este şi loc de parcare pentru autocar, este mănăstirea Varlaam. Mai sus, pe o serpentină destul de blândă, se vede Sfinta Mănăstire METAMORFOSIS ( schimbarea la faţă ), cunoscută şi ca MEGALU METEORU. Se află la 613 metri înălţime şi la 400 de metri fată de Kalambaka. Iniţial, numele mănăstirii a fost Platilios ( Piatra lată ) dar primul ctitor, Sfântul Athanasios Meteoritis, i-a dat numele Meteoru. Până în 1923 urcarea oamenilor şi a proviziilor, nu era posibilă decât cu ajutorul unui coş de frânghie. Un simplu exerciţiu de imaginaţie, poate să dea măsura eforturilor depuse  pentru construcţia acestor mănăstiri! Dacă imaginaţia este poate prea timidă, cred că este timpul să developăm câteva dimensiuni : “ clădirea bisericii este în formă de cruce […] Are – fără Altar – o lungime de 32 de metri şi se sprijină pe patru coloane[ … ]iar cupola atinge inălţimea de 24 de metri! De atunci, din 1923, un tunel săpat lateral în stâncă, duce către o platformă de unde accesul se poate face pe scări. Multe scări. Care scări ba urcă, ba coboară; eu am numarat vreo 330. Dar dacă stai bine cu suflul, merită cu vârf şi îndesat ! Nici nu mai amintesc de salbaticia peisajului, de vegetaţia bogată, de priveliştea oferită din loc în loc de celelalte mănăstiri cocoţate pe stânci, ca nişte veritabile capre negre. La capătul acestui efort, eşti răsplătit cu răcoarea şi splendoarea oferite de acest aşezământ bisericesc. Ctitorit în 1388 De Athanasios şi Ioasaf şi reconstruit în 1484, este facut după modelul celor de pe Muntele Sfânt, în formă de cruce.

            Eşti întâmpinat de pace, linişte şi flori. Rând pe rând, vizităm biserica, muzeul, osuarul (numai pe din-afară), bucătăria. În lateral, terase de unde  priveliştea panoramică include jur-împrejur, celebrele stânci; în vale Kalambaca. Pe un catarg, steagul grecesc flutură a speranţă.

            În muzeul bisericesc este aer condiţionat, iar din difuzoare se aude discret muzică bisericească. Alături, muzeul istoric. Pangar. Trecem grăbiţi. Timpul din păcate, iar este prea scurt. Din loc in loc, inscripţii vizibile te avertizează că au şi ei, călugării, drept la viaţă privată unde turiştii chiar nu mai au ce căuta !

            Accesul la mănăstire, se poate face şi cu un teleferic vechi şi prăpădit; un turist englez se duce la platforma de ambarcare, se urcă, face o fotografie şi o şterge urgent de acolo, englezeşte ! Începem să coborâm către Varlaam. Unde eu nu prea mai am chef să intru şi să reiau escalada treptelor. Am aflat ulterior că nu erau decât 115. Că sa vezi ce simplu era ! 

            Dacă telefericul funcţionează totusi, pixul meu nu mai vrea să scrie nimic. Deşi mai am câteva de rezervă în autocar, ia-l pe şofer de unde nu-i.  Asa că mă îndrept către vânzătorii de suveniruri şi după ce declin toate ofertele lor care mai de care mai “specifice”, iau un pix inscripţionat Meteora, dau trei euro pe el şi mârâi : expensiv ! Asta i-a amuzat teribil, pe negustorii aceia greci .

            Cam gata cu Kalambaka. Şi totuşi, ce sunt aceste uriaşe şi tulburatoare stânci ? De la magazinul de icoane de lângă Kalambaca, printre altele, am cumpărat şi o carte intitulată simplu, “ METEORA stâncile sfinte şi istoria lor”. Scrisă într-o limbă română destul de simpatică, te face totuşi să pricepi ceva mai mult decât afli de la ghid, sau pe cont propriu. De aici am aflat că “ explicaţia cea mai probabilă, dată de germanul Al. Philippson în cartea sa ‘Thessalia şi Ipiros’ (1897), este că acest complex de stânci, de la Meteora provine din o veche deltă a unui mare fluviu care mii de ani se vărsa în îngusta dar adânca parte a mării ce acoperea pe vremea aceea tot câmpul thessalian”.

            Sper că sunteţi lămuriţi, pentru că eu am citat EXACT!  ce scrie în această carte, în frumoasa limbă Greco-Română . Cert este faptul că aceste Uriaşe Stânci, alcătuiesc un fel de zid de apărare natural pentru Kalambaka şi pentru încă o mică localitate prin care tocmai trecem în drumul nostru către casă, localitate denumită Kastraki, adevărat paradis pentru cei care apreciază micro-pensiunile.

            Cred că ar mai trebui amintit faptul că încă înainte de secolul al zecelea DH, pe aceste meleaguri trăiau pustnici în peşteri şi în scobiturile stâncilor; cu timpul, aceştia şi-au creat locuri amenajate pentru rugăciune, denumite PROSEVHADIA.  Cu timpul, pentru trebuinţele bisericesti, pe aceste meleaguri a fost construită mai întâi Biserica Theotocu ( a născătoarei de Dumnezeu) , dar de fapt primul schit care a marcat începerea construirii mănăstirilor de la Kalambaka, a  fost schitul Dupiani, durat în jurul secolului al XI-lea DH.

            Aceste Formaţiuni Granitice Uluitoare, garnisite în mod cu totul şi cu totul fericit, cu mănăstiri, mi-au lăsat o ultimă părere despre Grecia, cum nu se poate mai favorabilă. Această ţară, chiar merită să fie vizitată ! SI-GUR !!! Celor care se tem că nu prea se descurcă în altă limbă, decât limba română, le recomand Paralia (plajă) ! Această localitate, cu sprijnul tuturor turiştilor români, a evoluat de la un mic sat pescaresc, la una din cele mai vânate staţiuni turistice greceşti ! Yasoooooooooo!

Read Full Post »

 

            Am traversat deja marea la bordul ferry-boatului şi acum suntem în autocar în drum spre Kalambaka . Ne strecurăm cu greutate prin traficul îmbâcsit din Atena, şi pe neaşteptate oprim.Şoferul ne anunţă senin, că în timpul traversării, rezervorul autocarului a fost golit  de motorină. Ne reamintim că fuseserăm avertizaţi insistent că în Grecia hoţii sunt destul de numeroşi, iar poliţia mare lucru nu face. Dar chiar la aşa prădăciune ziua în amiaza mare, chiar că un om normal nu se putea aştepta. O face parte şi chestia asta din farmecul turistic al Greciei ? E de reflectat la trebuşoara asta, de-a dreptul stupefiantă. În fine. Ce poţi face în astfel de cazuri? Absolut nimic! 

            Mergem pe autostrada către Teba, apoi către Delfi, la celebrul Oracol. Teba, fosta cetate falnică, a fost complet dărâmată de Alexandru Macedon. Acum este numai un paşnic oraşel de provincie.Pe aici îşi are originea legenda lui Oedip care şi-a ucis tatăl şi s-a căsătorit cu propria sa mamă. Aflând, Oedip avea să-şi scoată ochii şi avea să rătăcească însotit de una dintre fiicele sale, Antigona.

            Încet, începe să devină limpede că Grecia este o ţară în curs de modernizare, care îşi vinde excelent superba mitologie şi-şi valorifică la maxim ruinele trecutului, adapostite în câteva situri promovate agresiv , dar eficace.  Inspiratoare a Renaşterii este ea însăşi în căutarea unei binevenite renaşteri. În plus, cultura bucătăriei bazate pe ulei de măsline, ţine atenţia turistului trează , iar peisajele contrastante, deal, munte, mai rar câmpie, mare, insule mai mari sau mai mici, invită deopotrivă la drumeţie sau la odihnă lenevoasă.

            Înainte de Delfi, pe creasta muntelui, trecem printr-un sat celebru pentru brânză şi pentru hainele de blană de oaie. Tot aici, vin doritorii de escalade montane dificile, sau de vizitarea mai amănunţită a Oracolului.  La care nu dupa multă vreme şi ajungem.Oracolul este potrivit ghidei noastre, cel de-al doilea obiectiv turistic major al Greciei, după Acropole. Legenda spune că aici s-ar afla centrul pământului. Zeus ar fi trimis doi vulturi în jurul pământului  care s-au întîlnit la Delfi, o piatra sacră Omfalos (buricul pământului) marcând acest lucru. Sanctuarul este închinat lui Apollo şi este celebru datorită preoteselor care prevesteau aici viitorul. Între cel care solicita profeţia şi preotese erau preoţi care interpretau spusele oracolului. Un exemplu de profeţie ne este oferit de doamna ghid; un tânar avea să întrebe ce soartă va avea la luptele  la care fusese chemat să participe. Iata răspunsul primit : “te vei duce te vei întoarce niciodată vei muri.” E simplu de observat că în funcţie de cum pui punctuaţia, răspunsul este ori pozitiv, ori negativ. “te vei duce, te vei întoarce, niciodată vei muri” sau, “te vei duce, te vei întoarce niciodată, vei muri”. Limpede ? Înconjurat de un gard de fier ca şi Acropole, Oracolul se apăra de vizitatori odată cu gardul şi a doua oară cu preţul biletului de intrare. După ezitări, plătesc şi intru. Dar după ce văd câteva coloane incomplete, bolovani uriaşi, plus etichete care indicau, ce  ar fi trebuit să fie pe ici pe colo ( templu, sală de consiliu, tezaur. etcetera) consider că au şi ruinele farmecul lor, dar nici in halul ăsta. Chiar numai ruine peste tot, nu mă aşteptam să găsesc. Repet, NUMAI ruine, şi o imensa prefăcătorie că ar exista dorinta de restaurare. In ritmul în care se restaurează, obiectivele vor fi refacute undeva “ad calendas graecas”. Eu unul declar că am venit, am văzut, m-au învins! Eu prin Grecia prea curând, nu prea cred să mai revin. Dacă la Vatican, am plătit 12 euro pentru dreptul de a vedea orice, cale de patru kilometri de capele, statui, mozaicuri, picturi, totul strălucind a splendoare grandioasă, aici cred că e puţin cam prea mult să plătesc 9 euro pentru dreptul de a sta câteva ore cu soarele bătându-mă în cap şi să vade nişte ruine prăpădite. Legendă, legendă, dar nici chiar numai şi numai legendă şi obiective ioc.

            După ce îmi mai trece năduful intru şi în muzeul arheologic. O clădire modernă la care marmura a fost folosită din plin, cu săli bine luminate, adăpostesc cât se poate de decent aproape tot ce a mai putut fi salvat dintre ruine, ca vestigii; obiecte personale, frize, basoreliefuri, statui incomplete, părţi din coloane, coifuri, unelte, toate sunt înşiruite logic şi explicate in limbile greacă, engleză şi franceză. Unde este cazul, lămpile din tavan pun în valoare exponatele pe care poţi să le admiri aşezat pe bănci puse la îndemâna din loc în loc. Fotografiatul este permis, dar dacă mai aveţi aparate cu bliţ, este vremea să le schimbaţi, pentru că peste tot în Grecia, eşti avetizat : NO FLASH! Aici, în muzeu, este destul de civilizat şi în cazul acesta, preţul plătit nu prea mai contează. Revin la părerea că afară, dacă nu chiar gratuit, accesul ar trebui permis contra unei sume ceva mai rezonabile.

            Lângă muzeu, un bar oferă câteva feluri de suc la 3,50 euro paharul nu prea încăpător şi dacă vă convine, apă minerală Perrier. Precis că barul acesta este în stăpânirea ligii anti-alcoolice din Grecia, trăzni-iar Zeus de drăgălaşi, să-i trăznească.

            Plecăm. Coborâm pe acelaşi tip de serpentine în ac de păr. Din nou, peisajul este de o sălbăticie rar întreruptă de câte o livadă de măslini. Nu se recomandă nicicum viteza pentru că din loc în loc, la câte o curbă mai strânsă, mai apare câte o cruce. Este 15,30, până în urmatoarea localitate Lamia, mai sunt 45 de kilometri şi foamea a început iar să ne dea târcoale. Ieşim dintre munţi şi ne căţărăm pe autostrada către Lamia. Oprim la un self-service unde fiecare îşi împinge în tava proprie câte ceva mai pe sponci şi la drum, că până la Kalambaka mai avem trei, patru ore.

            Şi mai părăsim şi autostrada şi păşim pe şosele mai simpluţe. De o bună bucată de vreme, privesc pe geamul autocarului la nişte formaţiuni granitice care par că ţâşnesc din pamânt către cer, cu forme care desfid orice fel de clasificare; forme care mă nedumeresc până la derută. De-abia acum, instalat la hotel scriu chestia de mai sus. Până acum, am privit pietroaiele astea şi nu prea ştiu ce să spun despre ele. Am citit nu mai ştiu pe unde, că nici geologii nu sunt prea siguri de natura acestor roci.  Sunt unii îndrăzneţi care afirmă chiar că ar fi vorba despre meteoriţi. De aici, numele de Meteora, dat muntelui la poalele căruia este orăşelul Kalambaka. În limba greacă, meteora pare a însemna şi căţărat, de unde numele mănăstirilor construite în vârful unora dintre stâncile acestea uluitoare.  Orice or fi , stâncile acestea sunt în numar uriaş, şi nu seamănă una cu alta, pentru nimic în lume. Pare un imens joc de conuri, cilindri, cuburi, aşezate în joacă de un TITAN cât se poate imagina de titanic. Uriaşul uriaşilor din univers.  Nici vegetaţia nu se prea încumetă să se avânte pe versantul acestor stânci mai mult golaşe. Oricât ar părea de incredibil, sus de tot, pe culme, se disting nişte construcţii. Bineânţeles sunt mănăstiri, multe dintre ele abandonate, dar şase dintre ele încă locuite, dintre care una de maici. Deocamdată le privesc respectuos de la distanţă. Mâine o să las respectul la o parte şi o să calc măcar una in picioare.

            Acum, sunt nevoit să mă grizonez şi eu niţel, ca să nu  spun şi eu ca ţăranul acela când a văzut girafa : aşa ceva nu există! Există, le văd, mă grizonez, le visez, mâine le vizitez şi spun io po’ormă ce cred că sunt dumnealor, pietroaiele astea. Deocamdată, după un duş scurt şi după o raită şi mai scurtă prin târguşor, savurăm la o terasă o mousaka de la ea de acasa. Văd ca este complet diferită de ceea ce ştiam eu din bucătăria de acasă.. Are şi vinete şi cartofi şi  brânză, chiar şi câteva firicele de carne. E gustoasă şi garnisită cu cartofi prăjiţi şi cu nelipsitele roşii. Vinul casei alb, bine răcit, merge tocmai bine. Orăşelul, după tipic : magazin, terasă, butic, hotel şi de la capăt, magazin, hotel, etcetera. Mai pe străzile laterale, sunt şi ceva case de locuit.

            Evident, japonezii sunt prezenţi la datorie şi aici,  fotografiaza tot, tot, tot şi râd fără încetare şi chiar fără motiv. Sunt chiar simpatici!

Blugul zilei   http://ioanaconstantin.wordpress.com/

Read Full Post »