Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 15 iulie 2010

            Cunoscut mai ales ca autor de piese de teatru, fiind recunoscut drept unul dintre creatorii teatrului modern, Luigi Pirandello s-a născut pe 28 iunie 1867 în localitatea siciliană Caos. Studiază iniţial Dreptul şi Filologia, dar se axează în cele din urmă numai pe filologie, la Roma şi la Bonn; absolvă în 1891 cu o lucrare despre dialectul din zona sa natală. Este apoi profesor de estetică şi stilistică, dedicîndu-se în final carierei literare. În 1925 devine director la Teatro d/Arte din Roma. A publicat în afară de teatru, volume de poezie şi romane. Pentru arta sa dramatică a fost recompensat în 1934 cu Premiul Nobel Pentru Literatură. S-a stins din viaţă la 10 decembrie 1936, lăsînd dispoziţii testamentare de un simplism uluitor :” …să nu mă îmbrăcaţi; înfăşuraţi-mă într-un cearşaf. Fără flori, fără lumînări la căpătîi. Un dric sărăcăcios. Gol. Şi nimeni să nu mă însoţească, nici rude, nici prieteni. Dricul, calul, birjarul, asta-i tot”.

            Avînd titlul iniţial, Marta Ajala, primul său roman, Exclusa , a fost publicat în fascicole în cotidianul Tribuna (1901), apoi în volum la Milano în 1908. Subiectul, vechi de cînd lumea, surprinde închistarea în care se găsea (şi probabil că încă se mai găseşte) societatea tradiţionalistă siciliană (şi nu numai, din păcate).  Adică, “o femeie măritată poartă o corespondenţă inocentă cu cel mai popular intelectual şi politician al momentului. Soţul o surprinde şi, acuzînd-o de adulter, o alungă din casă; propriul său tată o reneagă şi temîndu-se de oprobriul public se încuie într-o încăpere pe care refuză să o părăsească altfel decît cu picioarele înainte”.

            Citind această carte, ai senzaţia plonjonului în timp. Par nefireşti atît gîndirea primitivă a bărbaţilor cît şi uşurinţa cu care societatea exclude din rîndurile sale pe cineva bănuit, chiar dacă nedovedit. Nimeni nu vrea să citească acele scrisori în definitiv, banale. Însăşi existenţa acelor scrisori, este suficientă pentru ostracizarea femeii. Care în disperare de cauză, este obligată să lucreze pentru a-şi ajuta atît mama cît şi sora căzute în dizgraţie odată cu ea. Obţine după lungi insistenţe un post de institutoare şi luptă cu toată energia sa pentru a-şi recompune viaţa distrusă.

            Dar, pînă la urmă, inevitabilul se produce. După ce soţul său înţelege că a greşit şi decide să o ierte şi să o recheme acasă, ea este nevoită să-i destainuie :” – Nu! Urlă Maria, iritată şi cu dispreţ. Nu înţelegi că tu, şi toţi împreună cu tine, m-aţi adus pînă în punctul de a accepta ajutorul său, aţi făcut în aşa fel încît numai de la el să vină în viaţa mea, printre amărăciuni şi nedreptăţi, o vorbă de încurajare, un act de dreptate ?”. Pentru că, da! Într-o clipă de slăbiciune, Maria cedase acelui om, şi-i purta în pîntec, pruncul. Ar fi putut să tacă şi să se reîntoarcă acasă la timp, înainte ca soţul său să îşi deie musai, seama. Dar Maria este prea cinstită ca să poată comite la rîndul său, o nedreptate şi o înşelătorie.

            Rămas pînă la urmă singur, pentru că tatăl să care îi tot băgase aceste prostii în cap murise, iar scena de împăcare dintre el şi Maria se desfăşoară la capătîiul mamei sale, moartă şi ea, Rocco “ învinge repulsia pe care i-o transmitea corpul soţiei, pe care şi-l dorea totuşi atît de mult, o strînse din nou tare la piept şi, cu ochii fixaţi asupra cadavrului, bîigui înfricoşat : – Priveşte … Iertare, iertare … Rămîi aici. O vom veghea împreună”.

            Happy End? Pirandello nu mai scrie nicio literă în plus. Fiecare să înţeleagă ce vrea. Sau, ce poate. Problema este încă din păcate, de strictă actualitate.

Blogul Zilei  http://miss-adia.ro/

Read Full Post »