Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 18 iulie 2010

Ţadic

             În cartea sa  “Ascensiuni la cer în mistica evreiască”, Moshe Idel a selectat printre altele şi un fragment din Cartea Bahir.

            “Există un stîlp de la pămînt la cer şi numele său este Ţadic, după numele celor drepţi. Iar atunci cînd există oameni drepţi în lume, stîlpul se întăreşte, iar dacă nu, devine slab. Iar pe el se sprijină întreaga lume, după cum stă scris : >> cei drepţi sunt temelia lumii<<. Dar dacă slăbeşte, nu mai poate susţine lumea. Iată de ce, chiar dacă nu există decît un singur om [drept] pe lume, el este cel care susţine lumea”

            Excepţional spus ! Deci binele ca valoare absolută învinge răul chiar dacă este hiper-minoritar. Sau cum zicea Noica :” dacă salvezi un singur tînăr, salvezi întreaga lume!” Probabil că pe aici pe undeva se găseşte explicaţia faptului că lumea încă nu a sucombat definitiv în urma nesfîrşitelor atacuri ale cohortelor de răufăcători (ai lumii) din toate timpurile şi de pretutindeni. Iar Rabbi Ezra din Genova, întăreşte : …” numai de dragul unui singur om drept a fost creată lumea şi se menţine “ … 

            Ştiu că această imagine este stilizată pînă la extrem dar, mie ideea mi se pare deosebit de interesantă. Şi plină de înţelepciune. Că nu prea poate fi şi perfect adevărată, nu văd cum am putea stabili, nu ?

Read Full Post »

              În secolul trecut şi într-o bună parte a secolului nostru (XX nm, tibi) a primat ideea că tribunalul Inchizişiei a fost cel mai odios din istorie. Opera celebră a savantului american Henry Charles Lea a imortalizat această teorie într-o serie de neuitate invective. După el, Inchiziţia spaniolă ar fi acţionat cu duritate împotriva evreilor şi musulmanilor rămaşi în Peninsula Iberică după căderea emiratului de Granada în 1492. De asemeni, tot Inchiziţia ar fi fost responsabilă pentru uciderea unui număr incalculabil de aşa-zise vrăjitoare, în marea vînătoare de vrăjitoare care a avut loc în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.

            Pe la sfîrşitul anilor 60, Inchiziţia spaniolă a început să ridice valul secretului de pe dosarele vechi de peste 300 de ani, iar mai tîrziu întreaga arhivă inchizitorială a devenit accesibilă. Surpriza a fost enormă.

            În primul rînd, s-a dovedit că Inchiziţia spaniolă nu vînase niciodată vrăjitoare. Dimpotrivă, într-un proces rămas celebru de la începutul secolului al XVII-lea, autorităţile locale arestaseră 1800 de persoane acuzate de vrăjitorie. Documentele Inchiziţiei arată că inchizitorii inşişi nu credeau deloc în vrăjitorie. Credeau că în cele mai multe cazuri vrăjitoria era o halucinaţie provocată de consumul de droguri extrase din plante. În situaţia mai sus amintită, Inchiziţia a trimis un comisar care, cu multa prudenţă, reuşeşte în 2 ani să aplaneze situaţia în aşa fel, încît aproape toţi cei 1800 de copii şi femei sunt trimişi acasă, şi numai vreo 4-5 primesc pedepse uşoare.

            De curînd, Gustav Henningsen şi John Tedeschi au publicat rezultatele unei anchete şi mai interesante. Inchiziţia spaniolă nu era crudă, dar era extraordinar de organizată. A lăsat o arhivă aproape computerizată privind 40 000 de cazuri de autodafeuri, procesele de tristă amintire intentate persoanelor bănuite de erezie sau conversiune formală la catolicism. Marea surpriză care a urmat studiului acestor procese a fost că numai relativ puţine dintre ele se soldau cu moartea acuzatului: mai precis, 1,8 %. Teza lui Lea, după care mii de victime inocente ar fi fost ucise an după an, apare ridicolă.

            Dar dacă Inchiziţia nu vîna vrăjitoare în Spania, o făcea poate în alte părţi ale Europei?

            Deja de peste 20 de ani savanţii au constatat că marea vînătoare de vrăjitoare a avut loc nu în Spania, şi aproape deloc în Italia, ci în primul rînd în Germania, Ţările de Jos şi Franţa (incluzînd nordul Italiei, sub stăpînire franceză). În afară de Franţa, e vorba de teritorii în mare parte protestante. Mai mult, din partea catolică a Germaniei, Inchiziţia se retrăsese de mult la începerea proceselor (1589), iar în Franţa nu a jucat absolut nici un rol. Dar dacă Inchiziţia nu putea nicidecum să ardă vrajitoare pe rug, cine le ardea?

            În toate cazurile, autorităţile locale, la cererea populatiei. De-a lungul întregului secol al XVII-lea, Parlamentul din Paris, adică Tribunalul Suprem al Regatului, trimite emisari în provincii nu ca să acuze, ci ca să le apere pe aşa-zisele vrăjitoare de populaţia dezlănţuită. În cele din urmă, Ludovic al XIV-lea decide să-i ardă pe judecătorii locali în loc de a arde vrăjitoarele, aşa cum doreau, şi apele se calmează. Mai mult, în 1682 Ludovic dă o celebră ordonanţă prin care declara că vrăjitoria nu există. Ca urmare, vrăjitoarele nu mai pot fi acuzate de… vrăjitorie, întrucît crima aceasta nu e recunoscută de justiţie. Procesele iau sfîrşit după această dată.

            În ţările protestante, vînătoarea a produs cele mai numeroase victime. Recordul e fără îndoială deţinut de Ţările de Jos, dar nici Germania nu s-a lăsat cu mult întrecută. Protestanţii erau catolici fundamentalişti şi ţineau foarte mult ca femeia să aibă o morală nepătată. De aceea ardeau pe rug femei pînă şi dacă soţul le descoperea noaptea cu nasturii descheiaţi la cămaşa de noapte. Presupunerea era că, fiind vrăjitoare, avuseseră contact sexual cu un demon, şi numai aşa se explica de ce veşmintele nu le erau în ordine.

            De aici înainte va trebui să ne ferim (ca de foc!) să mai comparăm tribunalele comuniste şi teroarea serviciilor secrete din Est cu Inchiziţia. Unul dintre ultimele numere ale revistei Church History, pe care l-am pus anume lîngă colecţia completă a operelor lui Henry Charles Lea ca să se bată între ele noaptea, cînd nu-mi supraveghez biblioteca, afirmă nici mai mult nici mai puţin decît că Inchiziţia a fost cel mai bun şi echitabil tribunal pe care omenirea l-a avut vreodată.

            Aceasta, fără nici-o îndoială, nu se poate spune despre tribunalele comuniste. Nu se va putea spune niciodată.

Ioan Petru Culianu, Lumea Libera, nr. 109, 3 noiembrie 1990

            Cînd bătrînul bolşevic ilicescu, tună şi fulgeră împotriva celor care condamnă comunismul, spune că aceştia organizează o „vînătoare de vrăjitoare”. Adică, fie comuniştii au fost nişte îngeraşi, fie comuniştii nici măcar nu au existat. A mai văzut cineva vreodată, un răufăcător să-şi recunoască fărădelegile comise ?

Blogul zilei   http://bibliophyle.wordpress.com/tag/romanul-istoric/

Read Full Post »