Legat de postările anterioare, mi se pare potrivit să reproduc aici părerea autorului despre cartea sa, Ascensiuni la Cer în Mistica Evreiască – stîlpi, linii, scări. Deci, am să reproduc prefaţa scrisă de MOSHE IDEL, savant evreu, expert în Cabala, născut în 1947 la Tg. Neamţ.
Cînd Sorin Antohi a avut amabilitatea de a mă invita să ţin prelegerile “Ioan Petru Culianu” (septembrie 2004) la Central European University din Budapesta, nu mi-am pus nici o clipă întrebarea dacă să accept sau nu, ci m-am întrebat imediat care ar fi fost cea mai potrivită temă despre care să vorbesc. Psihanodia mi s-a impus în mod natural, datorită poziţiei centrale pe care această temă a avut-o în opera lui Culianu, dar şi pentru că rămîne între limitele studiilor de Cabala şi hasidism. De fapt, am întîlnit prima oară numele lui Culianu cînd, scriind o carte, ajunsesem la secţiunea în care mă refeream la ascensiunea sufletului şi, chiar în ultimul moment, am citit Psihanodia sa din 1983 şi am citat-o; în una dintre ultimele sale cărţi, Călătorii în lumea de dincolo (1991), el a fost cel care s-a referit apoi la acea secţiune a mea : or, tocmai acest caz de citare reciprocă a pregătit terenul pentru alegerea subiectului de faţă ca temă a seriei de prelegeri. Capitolul al patrulea al acestei cărţi a constituit, pe de o parte, o prelegere ţinută iniţial la un congres din Paris, în 1993, în memoria lui Culianu.
Mai există în aceste prelegeri o dimensiune implicită care depăşeşte şi fundalul nostru moldovenesc comun, şi interesul nostru comun pentru problemele referitoare la experienţele de extaz şi psihanodie, despre care am scris în paralel, amîndoi, la sfîrşitul anilor “70 şi “80, şi interesul pe care l-am manifestat amîndoi pentru teoriile lui Mircea Eliade, un savant care a avut contribuţii importante la unele subiecte discutate în paginile ce vor urma. Prelegerile pe care le-am ţinut au reprezentat pentru mine un omagiu adus memoriei unui bun prieten şi cuiva care a visat să studieze Cabala. Îmi imaginez că ar fi scris el însuşi despre aceste teme, dacă teroarea istoriei şi răutatea omenească nu l-ar fi forţat să urmeze o altă direcţie de cercetare şi o altă direcţie geografică. Am încercat să gîndesc în concordanţă cu categoriile gîndirii sale şi să aduc în centrul atenţiei potenţialele contribuţii ale distincţiilor operate de el pentru o mai bună înţelegere a unor aspecte ale misticii iudaice. Sper că, regîndind unele probleme aşa cum le-ar fi privit sau gîndit el, îl voi putea face cunoscut mai bine unor cercetători de azi, care nu i-ar cunoaşte altfel vederile.
După tragica moarte a lui Culianu, i-am întilnit în multe rînduri familia, la Bucureşti : pe mama sa Elena, pe sora sa Tereza (care îngrijeşte “biblioteca I.P.Culianu la editura Polirom, nm, tibi) şi pe cumnatul său Dan Petrescu (cunoscutul dizident ieşean, nm, tibi). Pentru ei Nene era mult mai mult decît starul academic de peste hotare, admirat acum de atît de mulţi colegi din România şi din întreaga lume; pentru ei pierderea lui a fost în primul rînd o imensă pierdere personală. Mi-au fost extrem de dragi discuţiile nocturne din apartamentul lor, în care amintirile despre Ioan se amestecau cu iniţierea mea în intricaţiile României postceauşiste şi cu ultimele evenimente culturale din ţară. Ospitalitatea şi prietenia lor au însemnat foarte mult pentru mine.
Doresc să-i mulţumesc lui Sorin Antohi pentru că a avut iniţiativa de a organiza această serie de prelegeri (cinci la număr, nm, tibi), pentru că s-a ocupat de publicarea lor şi pentru calda prietenie şi ospitalitate de care au dat dovadă şi el şi Mona (Antohi) în timpul sejurului meu în Budapesta pentru prelegeri. Fără invitaţia lui, cartea aceasta poate că n-ar fi fost niciodată scrisă sau, dimpotrivă, ar fi fost mult mai lungă şi chiar mai puţin accesibilă decît acum.
Sper, ca măcar această postare, să dea măsura adevărată a prieteniei şi a afinităţii în gîndire.
Dacă un savant de talia lui Moshe Idel, a scris o carte în spiritul prietenului său Culianu, alt savant de talie mondială, tot român ca şi el , dar de altă etnie, poate că nu ar fi tocmai inutil să lăsam stupidităţile în derizoriu. NU ?
Salutare!
Un prieten din copilărie, acum medic psihiatru, îmi spunea cu ceva ani în urmă că toţi oamnii sunt parnoici; diferă doar gravitatea bolii. Nu neapărat de atunci, dar am impresia că ulterior i-am privit altfel pe cei din jurul meu; poate mai cu suspiciune, ca şi cum mi-aş spune „cine ştie ce zace în capul lui?” sau , mai bine zis, „ştiu să-mi imaginez altfel decât i-ar conveni să înţeleg”.
Cred că percepţia sensului şi dimensiunilor prieteniei diferă de la o persoană la alta, după cum le-a cunoscut din viaţa altora (citită, văzută şi riguros apreciată), i s-au transmis prin educaţie sau s-a confruntat direct. Mi-e teamă că încercarea de a discuta despre prietenie porneşte de la „simptomele” diferite ale subiecţilor, ca şi cum am vorbi în acelaşi timp despre lucruri diferite. Cele două gânduri „paranoice” amintite nu-şi exclud prezenţa, ba chiar aş avansa o altă suspiciune: nu m-aş mira dacă s-ar demonstra că puterea fiecăruia de a dărui prietenie este mai redusă când gradul paranoiei din dotare este mai ridicat şi este direct proporţională cu nivelul prieteniei percepute în timp… cu încântare şi convingere.
Salut !
Soţia mea, mi-a spus mai demult că, este foarte bine să ne ţinem cît putem mai departe de psihiatri pt. că, se pare că la ei „defectul profesional” capătă proporţii nebănuit de accentuate. Normal că ei văd în fiecare interlocutor un posibil „client”, tocmai pentru exact ei sunt cei mai paranoici dintre toţi.
Nu pot să neg că fiecare dintre noi are un grad de neîncredere în ceilalţi, dar îl controlăm în limite rezonabile pentru că altfel lumea ar deveni un imens balamuc.
Sigur că există extremele, credulii şi suspicioşii, iar noi ne mişcăm pe diverse grade între aceste două stări.
Acum. Concret, am ales acest exemplu pt. că, Moshe Idel chiar a fost un prieten foarte bun cu Nene (Culianu) şi a scris această carte integral în memoria şi în spiritul savantului.
Iar ideea că fiecare dintre noi dăruieşte prietenie în funcţie de gradul de paranoia personal, pare cumva rezonabilă dar, prefer să folosesc termenul de paranoia cu mai multă parcimonie.
Prefer termenul de neîncredere, sau prudenţa, sau distanţă, sau cam aşa ceva.
Dar, prietenia este un dar minunat. Păcat că mult prea mulţi vorbesc despre prietenie ca fiind la îndemîna tuturor cînd de fapt, prietenia adevărată este extrem de rară, nu ?
Exact la raritatea ei m-am gândit, Tibi. Cu cât e mai adevărată, cu atât poate părea mai incredibilă. Depinde de cum o înţelegem şi cât de intens se justifică biunivocitatea ei , întrucât mai avem de reţinut esenţialul: a dărui prietenie nu-i decât (cel mult) jumătatea drumului spre prietenia adevărată.
PS. Latura paranoică am introdus-o ca un aspect tangenţial, mai mult pentru a-mi susţine similitudinea cu percepţia şi „simptomele” prieteniei.
Începînd din copilărie şi pînă acum, am avut tot felul de colegi sau de cunoştinţe pe care i-am ridicat la rangul de prieteni.
Rang din care au demisionat urgent, fie dacă a intervenit între noi o distanţă temporală sau geografică, fie dacă aşa cum am spus, am trecut printr-o încercare grea.
Singura care mi-a rămas alături, a fost tiberiuşa. Nici fraţii mei nu au fost la înălţimea ei. Asta e. Fapt nu vorbe.
ps. se pare că atîta vreme cît suntem conştienţi că putem deveni paranoici, încă nu am devenit.
Culianu însuşi a trăit aproape toată viaţa cu convingerea că va muri de tînăr. Încă de cînd mai era la Milano, cînd se hotărîse să „rămînă”, trăia permanent cu senzaţia că este urmărit de secu. Prietenii săi îl considerau paranoic. Ei bine, s-a dovedit ulterior că nu fusese paranoic cîtuşi de puţin : fusese urmărit în permanenţă şi a fost asasinat tînăr fiind, la 41 de ani !
Este incredibil câte lucruri şi situaţii adevărate par incredibile în timp ce minciuna şi manipularea iau cu uşurinţă locul adevărului.
Se întâmplă des să aleg să tac fiindcă rostirea adevărului poate stârni zâmbetele ignoranţilor.
Pentru mulţi adevărul rămâne plauzibil doar la nivelul propriei experienţe limitate.
Şi da, de multe ori prietenia este o pistă cu sens unic dar înţelegi asta numai după ce eşti trădat, minţit sau pur şi simplu dezamăgit.
Cum nu se poate mai exact. Din păcate.
Uite ce repede s-a confirmat spusa mea legată de adevăr! Nici n-au trecut trei zile!
Să ştii că primul meu impuls a fost să scriu ceva despre evreii din preajma mea, din copilărie şi pănă azi, semnificaţia şi amprentele lor în viaţa mea. Am renunţat pe considerentul neîncrederii mele că voi justifica şi reflecta astfel darul prietenesc al lui Moshe Idel. Reciprocitatea într-o prietenie nu e o condiţie ci… vine de la sine şi o împlineşte.
Ne place sau nu ne place, la baza civilizaţiei actuale stă Cartea, două dintre cele trei mari monoteisme au luat naştere în cultura lor, iar cel de-al treilea este masiv inspirat din VT.
Moshe Idel este un om adevărat, şi a fost prieten şi cu Eliade, în general este un foarte bun prieten al poporului român.
Vorbeşte extrem de frumos despre meleagurile natale, el copilărind chiar în locurile pe unde încă mai stăruia umbra lui Creangă şi povestea de iubire dintre Veronică şi Eminescu …
Mai spun ce cred, pe scurt:
Ion Iliescu > Mihai Caraman > Ioan Petru Culianu.
EXACT !
Şi ne-am trezit discipoli pe o cale,
De unde tras-am câte-o sevă grea,
Apoi de-o cronică-ndoită-n şale
Şi-am râs prosteşte, fără voia mea…
Apropo de discipoli. La reeditarea unei istorii a religiilor la care Culianu lucrase alături de Eliade, rezultatul a fost foarte surprinzător pentru lumea academică. Nu mai ştiu cine a făcut remarca :
: Eliade ar fi foarte surprins să vadă la ce concluzii a ajuns post-mortem !
Tacit, Culianu a intervenit pe text, acolo unde i se părea că teoriile avansate de Maestru, nu sunt suficient susţinute de dovezi. Dar, asta e altă poveste …
Da, nici nemţii n-au reuşit să-şi dea seama care era Parker-ul lor şi care era contrafăcut de chinezi.
Iar Chaplin a participat la un concurs de imitatori ai lui Chaplin şi-a ieşit pe locul opt… 😀
Prietenia este un lucru simplu dar extrem de complicat pentru a fi pus sub lupa cuantificarii .
Intr-o prietenie adevarata exista intotdeauna cel putin doi oameni care isi pun sufletul pe tava , unul asteptandu-l pe celalalt sa se serveasca primul.
Va salut dupa o absenta cam lunga si acum citindu-va pe fuga asta mi-a venit in minte sa va spun cu privire la prietenie .
Asa ca sa nu ma cautati pe google ca-s vorbele mele , bre ,. 😆
Servus lumi şi bine ai revenit !
Sigur că sunt vorbele tale, doar eşti inconfundabilă ! 🙂