Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 23 iulie 2010

             Misticul renan Eckhart(1260-1327) spunea că un călugăr creştin trebuie să se poarte în chilia sa ca şi cum s-ar afla în mijlocul unei gloate, iar în mulţime ca şi cum s-ar afla în chilia sa.

            N-am văzut nici un călugăr purtîndu-se astfel. Singurul om întîlnit de mine care se apropia de acest barem greu de atins a fost Mircea Eliade.

            Şi-a rostit de multe ori “secretul” în opera sa literară, care, în mare măsură, a fost o destăinuire în faţa lumii. Dacă mulţi nu l-au înţeles, este pentru că n-au ştiut să dezlege adevărul de ficţiune, fiindcă nu i-au descoperit jocul, care consta tocmai în a crea reţele ficţionale în jurul unui nucleu istoric. De aceea, tot ce s-a scris vreodată despre Eliade va trebui rescris atunci cînd instrumentele criticii literare vor deveni mai subtile decît sunt astăzi în acest sector.

            Mircea Eliade a dorit să iubească egal de adînc toate fiinţele umane aglomerate în lume, ştiute de el şi neştiute. Se purta la fel, vorbea la fel şi invita la aceleaşi restaurante pe un mare scriitor sau pe un student universitar care nici măcar nu-şi dovedise calităţile. După unii, îl trata chiar mai bine pe student decît pe marele scriitor ori profesor universitar : potenţialităţile primului erau mai importante pentru el decît realizările celui de-al doilea. Cu toate acestea, l-am văzut foarte arareori decepţionat de cineva : avea un umor ascuţit cu care-şi îmboldea discipolii ori de cîte ori i se părea că-i pîndeşte vreuna din nenumăratele capcane ale vieţii solitare de istoric – repetiţia, îngîmfarea, dorinţa de putere universitară, patima polemicii, micimea în faţa adversarilor etc. “Ghimpele” îţi era atît de delicat înfipt în carne, încît, după ce-l descopereai, îl admirai şi mai tare pe Mircea Eliade. Spre deosebire de alţi maeştri, care pun la cale psihodrame pentru a-şi “trezi” discipolii, Mircea Eliade era nesfîrşit de atent să nu jignească şi să nu provoace crize. Preţuit la Universitatea din Chicago drept unul dintre cei mai mari profesori care au onorat instituţia(şi nu e vorba despre o instituţie oarecare : cea mai bună universitate din  Statele Unite are criterii foarte înalte), era deopotrivă considerat de colegi şi studenţi drept un om neobişnuit de simplu şi de bun. “That Nice Man” – şi-a intitulat teologul Martin Marty, necrologul său apărut după moartea lui Mircea Eliade la 22 aprilie 1986.

            Vechi admirator al Americii, îi asociam totuşi prejudecata unei anumite răceli în raporturile umane, datorate ritmului foarte rapid de viaţă şi randamentului foarte înalt al intelectualului american. (vorbesc numai de intelectual, întrucît locul unde Mircea şi Christinel Eliade şi-au trăit treizeci de ani de viaţă este un splendid sat intelectual, aflat la şaisprezece kilometri de centru oraşului dominat de marile buildings.) Nimic n-avea să se dovedească mai puţin adevărat decît această impresie din trecut. Dar, dacă ar fi fost ceva adevărat în ea, miracolul operat de Eliade printre oamenii din jur era  cu atît mai mare. În spitalul Bernard Mitchell, unde a fost internat vreme de opt zile, s-au perindat din zori pînă la miezul nopţii zeci de oameni ca să-şi aducă ultimul omagiu acelui care fusese, pentru ei, în primul rînd, “a nice man”, şi abia în al doilea rînd marele, renumitul savant, autor a peste cincizeci de volume traduse în toate limbile lumii.

            Am avut nenumărate convorbiri cu foşti colegi, studenţi, sau cu oameni care-l cunoscuseră numai de la distanţă. Nu e greu de înţeles că-i admirau geniul; dar fuseseră cu toţii cuceriţi de marea lui bunătate şi simplitate, de acel zîmbet imposibil de descris cu care privea florile răsărite primăvara pe peluzele din jurul casei sale şi care-i lumina faţa de îndată ce-i vorbeai despre oameni. Întotdeauna el era acela care avea înţelegere pentru toţi şi n-avea rezerve faţă de nimeni, astfel încît te obliga să te gîndeşti de zece ori şi în cele din urmă să renunţi la răutatea pe care ţi-o pregătiseşi despre X sau despre Y.

            La Eliade, simţul prieteniei atingea dimensiuni de neconceput nu numai în lumea modernă, ci în orice timp şi spaţiu. Profesorul Jerald Brauer, decan al Facultăţii de Teologie în vremea în care Mircea şi Christinel Eliade s-ai stabilit la Chicago, povesteşte într-un articol că Eliade a refuzat fără să se gîndească o catedră Albert Schweizer care i se oferise la New York. Printre avantaje : un salariu de două ori mai mare ca la Chicago şi doi cercetători permanenţi. Mircea Eliade i-a dat decanului de atunci o motivaţie încîlcită a refuzului (ceva privind datoria pe care şi-o asumase de a transforma Chicago într-un centru de iradiere a istoriei religiilor în universităţile americane). A consemnat, în jurnalul publicat, o motivaţie mult mai simplă şi mai consistentă : nu-l putea dezamăgi atît de teribil pe Jerry Brauer ŞI se simţea foarte bine la Chicago!

            Voi relua altădată, pe îndelete, toate acele povestiri privindu-l pe Eliade care au structura a ceea ce în budismul zen se numeşte koan : să-i zicem exemplum, sau istorie cu tîlc privindu-i pe sfinţi, mistici, iluminaţi sau pur şi simplu pe oameni excepţionali ca acel Castruccio Casstrasane de care vorbeşte Machiavelli. Mircea Eliade făcea parte din rasa deosebită şi întotdeauna foarte rară a celor care nu se supun prejudecăţilor sociale sau morale dominante, care nu se călăuzesc după “înţelepciunea” lumii, ci după înţelepciunea tainică a propriei lor inimi. (nu toaste inimile sunt înţelepte : mi-a spus de atîtea ori să-mi “ascult inima” şi deseori abia de-am ştiut să evit dezastre. Cred că în acest caz, Mircea Eliade ar fi mers mult mai departe – iar în cazuri concrete, a şi făcut-o : ascultă-ţi inima şi acceptă şi dezastrul). Nu ştia ca inima sa să fi greşit vreodată. “Închipuieşte-ţi”, îmi spunea într-o seară, “că, în 1938 l-aş fi abandonat pe Nae Ionescu, cu ale cărui poziţii de mult nu mai eram de acord. Nu aş fi fost antrenat în represaliile împotriva Cuvîntului şi în tot ceea ce a urmat. În 1945 m-aş fi întors la Bucureşti, acolo unde Mircea Vulcănescu a fost omorît, Constantin Noica închis, Cioculescu interzis. Ce s-ar fi întîmplat ? tot ce a adus exilul ar fi fost imposibil. Şi totul a pornit de la solidarizarea cu Nae Ionescu”. Motiv pentru care, cu toată probabilitatea, Mircea Eliade a evitat – şi în volumul al doilea al Amintirilor, să condamne oamenii şi împrejurările în care, fără voia sa, dintr-o datorie a inimii, a fost implicat prin 1938-1939. Ca şi alţi prieteni, aşteptam din partea lui o lepădare deschisă, cu atît mai mult cu cît ştiam că nu le împărtăşise niciodată poziţiile, ba chiar intrase în polemică deschisă cu Nae Ionescu, susţinînd că vagul antisemitism religios al acestuia este, din orice punct de vedere l-ai privi, o simplificare grosolană şi o eroare. Şi de data aceasta Eliade a ales calea cea mai grea, calea inimii : nu s-a dezis de nimeni, nu a dat nici o explicaţie. Poate că al doilea volum al autobiografiei sale va lămuri cititorului secretul acestei atitudini.

I.P.Culianu ,Contrapunct, Koln, 1 , 1986.

Read Full Post »