După plecarea celor doi tineri, Maestrul este cuprins de o stare stranie. Prea multele coincidenţe, îi dau de gîndit. Îl roagă pe secretar să rămînă în seara aceea la masă şi la un pahar de vorbă. Bucătăreasa, le va pregăti ceva, cum ar fi de exemplu, minunata sa omletă. – Dar Ecaterina a dispărut iar, Maestre! A lăsat un bilet în care spune că de data asta ştie unde să-l găsească pe iubitul său şi a plecat!. – A, da ? nu-i nimic; ne descurcăm noi cumva.
Maestrul este tulburat. I se pare cum nu se poate mai straniu că, acel tînăr care se pretindea a fi fiul său, venise să vorbească despre Orfeu şi Euridice cam în acelaşi timp în care Maestrul evoca în faţa secretarului, “aniversarea aceea cu Mihail Sebastian, Camil Petresc şi alţii … cînd am discutat despre teatru … mai ales posibilităţile de a reinterpreta miturile clasice…” Este rîndul secretarului să fie încurcat. Stenograma sa nu consemna decît parţial ce spunea Maestrul acum. Mare parte rămăsese doar în gîndul Maestrului care privea pierdut în visare, pe fereastră.
Chiar şi scena jucată de Niculina şi de Laurian suscită discuţii. Cei doi, văzuseră cam acelaşi lucru dar, şi-l aminteau în mod diferit. Niculina dansase în faţa Maestrului, acompaniată de Laurian, un dans care îi evoca acestuia “dansul Salomeei din piesa lui Oscar Wilde”. Mai persistau ceva neclarităţi. Cum ceruse Niculina consimţămîntul pentru căsătorie ? îngenunchease în faţa Maestrului atunci sau la plecare ? cum reuşea să-şi tot schimbe veşmintele atît de repede în diversele ipostaze ale scenetei jucate ? Cum intuise ea că Laurian ar putea fi chiar fiul Maestrului ?
La ultima întrebare, secretarul are un răspuns dar deocamdată, îl ţine pentru sine; pe un exemplar al celui mai popular roman al Maestrului, Roata Morii, acesta scrisese : “Sibiu, Crăciun 1938, Orfeu, Steaua sus răsare” iar mama lui Laurian, adăogase în 1945 : “Pentru Laurian, cînd va fi mare, ca să ne înţeleagă şi să ne ierte”.
A doua zi, Maestrul îi telefonează secretarului şi-l însărcinează să le ducă mirilor la primărie, un buchet cu 19 trandafiri. Aici, nici urmă de cei doi. Funcţionara de la informaţii ridică din umeri. Nimeni dintre cei programaţi nu figura cu numele celor doi. Consternat, secretarul porneşte către locuinţa Maestrului. În pragul uşii, bucătăreasa îl aştepta :” – A plecat exclamă. Şi-a făcut singur valiza şi a plecat!…”
N-ar fi fost prima dată cînd Maestrul dispărea, ori cuprins de inspiraţie pentru a putea să scrie în linişte vreo nouă carte, ori cu cîte vreo nouă cucerire. Nu ar fi fost nimic prea ieşit din comun dar, de ce căsătoria tinerilor se contramandase ? de ce Maestrul plecase precipitat ? nu cumva în faţa primăriei, în acea camionetă ponosită care demarase brusc, o văzuse chiar pe Niculina ? de ce se apucase maestrul IAR de fumat ? Bucătăreasa mai pune şi ea, ceva paie pe foc : aseară, mai fusese cineva la Maestru după ce plecaseră ceilalţi, iar dimineaţă primise un telefon misterios. Apoi, la întrebarea secretarului, lămureşte o parte de mister, de fapt mai mult adîncindu-l : “ – Nici maşină, nici taxi şi nici limuzina Societăţii. Era un fel de camionetă, veche şi hodorogită … Mi-era ruşine că ne văd vecinii şi am intrat repede în casă”.
Îngîndurat, secretarul se aşează la birou. Care va să zică, Niculina ghicise : mama lui Serdaru era artista care trebuia să joace rolul Euridicei în piesa lui Pandele. Atunci cînd se năpustiseră în viaţa Maestrului, cei doi tineri au jucat o pantomimă după o legendă indiană. Legenda lui Matsyendranath, creatorul şcolii de Hatha-Yoga, venerat atît de hinduşi cît şi de budişti, cel despre care superstiţia populară spune că a fost creat dintr-un peşte şi nu născut din pîntec de femeie, pentru că Domnul Shiva a vrut să-l creeze din puritate absolută, iar puritatatea absolută nu poate fi găsită decît în cele cinci elemente ale vieţii : foc, apă, cer, pămînt şi aer.
Se aude telefonul. Ce instrucţiuni lăsase Maestrul, întreabă directorul editurii ? Nu, nu despre Memorii era vorba ci, Maestrul îi telefonase să-l anunţe că va scrie un volum de piese de teatru. Secretarul rămîne iar pe gînduri. Cum reuşeau cei doi să-şi modifice înfăţişarea atît de rapid ? Erau prestidigitatori ? Că învăţaseră arta dramatică amîndoi era limpede deşi ea trăia din lecţii particulare iar el, era instructor de înot. Îşi aminteşte cum la un moment dat, sînii Niculinei se dezgoliseră. Să se fi îndrăgostit Maestrul de Niculina ?
Maestrului îi cam umblau ochii. De vigilent ce era, nici o goliciune nu-i scăpa de sub observaţie. Cu ochii minţii recunoştea imediat o relaţie de interdependenţă. Neastâmpărata goliciune îl punea pe gânduri şi se trezea într-o dilemă: să se îndrăgostească sau nu?
„Mai bine nu!”, îi şoptea instinctul de conservare.
„S-o crezi tu! Nu-i după mintea ta.”, îl descurajă ferm imaginea goliciunii, adăpostită provocator şi confortabil în mintea maestrului.
Maestrul ca Maestrul, dar de Niculina se îndrăgosteau iremediabil absolut toţi cei care o cunoşteau.
De data asta, Maestrul nu a fost vrăjit decît de arta dramatică a Niculinei.
Cu mişcări şerpuitoare, goliciunea începu ademenitor să se întindă, într-un dans lasciv , între lobii frontal şi temporal. Occipitalul privea relaxat, iar parietalul dădea semne de iritare, cât pe ce să-i stârnească cerebelul.
În timp ce goliciunea îi juca feste, maestrul simţi în locul relaxării activităţii cerebrale câteva reflexe necondiţionate, simultane cu provocarea sistemului nervos vegetativ: respiraţia dădea semne de coordonare alertă cu îndemnul cardiac la un puls accelerat, până când setea necontrolată puse subit stăpânire pe pe toate simţurile maestrului. Deodată, un cutremur devastator îi cuprinde tot trupul, pe după umăr se încolăcea o mână tandră, însoţită de o voce senzuală care îi şoptea insistent, dar din ce în ce mai strident:
-Maestre, maestre! Mi-aţi spus să vă trezesc, să nu pierdeţi rezervarea la cină.
Deocamdată Maestrul trăieşte drama amneziei, nefiind capabil să-şi amintească amănunte despre cum şi-a petrecut Crăciunul anului 1938.
Vom ajunge şi acolo. Nu pot preciza însă, cînd.
Procedeul artistic al trupei coordonate de Ieronim Thanase tocmai asta urmărea : provocarea anamnezei dar, riscul era enorm : în caz de imperfecţiune a jocului actoricesc sau a indicaţiilor regizorale, putea surveni paralizia.
Dar, în cazul în care anamneza reuşea, prin tehnici yoga, se putea produce „ieşirea din timp”.
Anamneza = o trecere memorabilă de la vis la realitate sau de la client la şarlatan. 🙂
Amnezie = stare naturală prin care trece oricine mai ales cînd anamneza ar putea să-i provoace disconfortul de a recunoaşte că realitatea este greu de acceptat mai ales atunci cînd vinovăţia chiar neasumată poate produce regrete uneori tardive.
Mereu uit cum este corect : uit dar nu iert, iert dar nu uit, uit dacă am ceva de iertat, sau iert pentru că uit.
Ultima… e cea memorabilă. 🙂
Din atîtea încercări trebuia să nimeresc măcar o formulă memorabilă.
Problema e : ce înseamnă memorabil ? Am uitat.
Este fantastic dialogul vostru cu intrare directa in pielea personajelor aduse la viata de autor.
Eu raman in espectativa si admiratie pentru atmosfera creata . 🙂
tibi,
sigur ca ierti, cand uiti! Dar cand ajungi la amnezie,mai conteaza restul? 🙂
servus dora
Pentru ceilalţi, DA.
dora
Tu cînd intri pe blogul meu, pagina se încarcă greu, normal, sau în aceeaşi zi toate blogurile pe care intri se încarcă la fel.?
Pot răspunde şi alţii la această întrebare, dacă vor.
Salut, Dora!
Eu intru mai pe lângă pielea personajelor. 🙂
Tibi,
Mie mi se încarcă greu numai la Nora şi mult mai greu când creşte numărul comentariilor la aceeaşi postare a ei.
În ultimele zile nu s-a mai întâmplat asta, poate a remediat ceva între timp sau e tot începutul sfârşitului.
Băşcăliosul
Problema este mult mai simplă decît pare.
Respectiv, o platformă gratuită aşa cum este WP, alocă fiecărui utilizator, un spaţiu pe HD.
Pe măsură ce traficul acelui blogger creşte, îi alocă un spaţiu corespunzător mai mare dar, pentru că sunt totuşi destul de mulţi, algoritmul de repartizare a spaţiului alocat fiecăruia, mai are uneori, defazări.
WP este primul interesat să remedieze problema pentru că, utilizatorii care folosesc platforma în mod gratuit le aduce LOR cîştiguri în bani reali, funcţie de traficul realizat de fiecare utilizator, în parte.
Simplu, nu ?
Tibi,
Bineînţeles, am priceput… şi are înţeles. 🙂
tibi,
la tine si la Doina am constatat de ieri ca e ceva in neregula.
(ma refer la blogurile voastre , oooopaaa !, nu te inflama ! 😆 )
La Nora, dupa ce a plecat in Frantza , s-au adunat foarte multe embeduri intr-o postare care a stationat vreo doua saptamani si mi s-a parut normal sa nu mai mearga bine pagina.
De aceea nici n-am mai intrat la ea in perioada respectiva.
Imi era frica de virusi , ca si acum de altfel, pt ca fiul meu nu a fost de acord sa instaleze un antivirus sustinand ca ii mananca memoria si asa mica a hardului.
Lumi-Lumi, salut!
Schimbă memoria fiului! 🙂
PS. La memorie se spune Erinnerung… sau das RAM. 🙂
lumi
Nu mă inflamez
Am răspuns mai sus Băşcăliosului, răspunsul este valabil pentru oricine.
Chestia cu danutrolul este reală şi am remediat-o.
Stii de ce, nu ?
Ca sef declarat al gerenatiei sale, adica cei care aveau in jur de 20 de ani in 1927,Eliade este cel car considera ca cel mai mare pericol care paste respectiva generatie este sa se lase prinsi in roata istoriei. Nu degeaba isi intituleaza Florin Turcanu excelenta sa carte depre Mircea Eliade, Prizonierul istoriei. Ca sa iesi din istorie trebuie sa iesi din timp. o iesire se poate face prin uitare si in Jurnalul sau Mircea Eliade spune ca inca de la varsta adolescentei s/a straduit sa uite tot ce insemna trecut al sau sau al familiei sale. Exact ce face si perosnajul sau principal. Dar tot el spune ca daca uiti te ratacesti. Pentru orice forma a gandirii indiene existenta umana inseamna suferinta pentru simplu fapt ca se deruleaza in timp. Ca sa scapi d esuferinta trebuie sa iesi din timp si asta s epoate face urmand sfaturile lui Platon sa renunti a cunoaste doar cu simturile si sa te reculegi in tine insuti. Tot Eliade scrie ca in societatile primitive pastrarea unui secret aducea pericole pentru intreaga comunitate. Si profesorul ADP era in posesia unui secret pe care il uitase ca sa scape de suferinta si sa poata ramane creator. Aparitia celor doi tineri va declansa aducerea aminte si teatrul ii va da forta magica a eliberarii. Si cate nu se pot spune pe marginea cartii unui scriitor de geniu! Imi place cum comenteaza bascaliosul!
Muţumesc, Dana!
Eşti prima persoană care face o asemenea afirmaţie, cu adevărat curajoasă. Unii ţin totul în ei, nu vor să rupă tăcerea, iar eu risc să mă pierd în anonimat. 🙂
ha,ha,ha,
in anonimat zici,
al naibii anonimatul asta dar sa stim si noi cu cine vorbim, nu ?
Vorba cantecului :
dana
E limpede acum cred, de ce insist eu pe anistoricismul acestei cărţi.
Următoarea mea postare, va sublinia acest lucru, sper.
Aşa este : Maestrul – ADP – aşa cum estre denumit în continuare în carte de Eliade, trăise o revelaţie pe care tînăr fiind, nu a înţeles-o.
Va fi nevoie de un arc în timp, ca alţi tineri să o repună pe tapet, respectiv cuplul de ORFANI, Niculina şi Serdaru.
Foarte importantă este, simbolistica reprezentzată de Ieronim Thanase, personaj care este conclusiv la finalul acestei cărţi superbe.
Da, în comunism nu se poate spune că am fost prizonieri ai istoriei fiindcă am fost în afara ei. După comunism am rămas tot în afara istoriei, într-o nesfârşită tranziţie a incompetenţei şi hoţiei.
Şi uitarea este singura care ne poate vindeca…
tibi, pana in seara asta pagina se incarca imediat dar acum se incarca mai greu. Nu stiu despre ce vorbiti si nu cunosc motivul evidentei tale iritari dar mi/ar parea rau sa/ti pierzi seninatatea. Chiar nu merita sa te superi mai ales cand totul este intr/o lume virtuala practic necontrolabila dar perfecta pentru a evada din timp.
dana
Nu am comentat nimic la modul în care ţi-ai exprimat mirarea despre cum trec eu de la trandafirii lui Eliade la frunza Elenei.
Nu pot să spun decît că, iubesc lumea magică a cărţilor dar, complet rupt de realitate, nu sînt.
Logo-ul acestui blog, este :
lecturi, păreri, atitudini.
tibi,
” In numele trandafirului ” , „Nouasprezece trandafiri” ,
„Trei trandafiri” , „Doi trandafiri” , o trandafira ….
gata,
te conjur sa treci pe Caragiale.
Vezi ca pana si Theophyle o face din cand in cand.
Hait,
ca am comis-o ! 😳
Am adus embedul la tibi pe blog .
tibi,
daca nu sunt prea insistoasa,
ce inseamna „anistoricismul” ? 😯
Habar nu am luminiţa ce e aia anistoricism.
Mi-a plăcut cum sună acest cuvînt, şi l-am lăsat să zboare.
Am zis şi io.
ps. după ce voi reuşi să termin povestea aceasta, voi face o postare cu concluziile mele. Pînă acum, nu am făcut decît să relatez cartea, bolduind simboluri eliadiene.
Concluzii şi interpretare, la final.
Caragiale ? Fie! Dar mai întîi, va fi povestea caprei cu trei iezi.
Capra cu trei iezi e mătusa mea! 😛
Tibi,
Memorabil = ceea ce pretindem a fi de neuitat când, de fapt, ne amintim din când în când; de regulă, ne amintesc alţii şi reuşesc astfel să ne facă memoria însăşi una din cele mai memorabile. 🙂
Lumi-Lumi!
Nu-i deloc exclus să ne cunoaştem din vedere.
Bascaliosul,
aha,
o sa fiu mai atenta de acum incolo cand ma duc la tribunal.
😆
Probabil te-ai gândit (sau s-ar potrivi) să spui că ai ajuns la nivelul Curtii de Apel, în recurs.
Da, Băşcăliosul
Ai dreptate. Bine zici.
Dar, problema mea rămîne INTACT.ă.
Ce soi de anamneză ar trebui inventată de aşa natură ca, amnezia colectivă să se poată diferenţia la nivel individual încît, să nu mai spunem la modul colectiv că, „cele rele să se spele”, măcar atîta vreme cît, „cele bune – întîrzie să se ADUNE”
Maestrul, a imaginat ieşirea din timp.
Noi, nu mai avem inagi.NAŢIE.
Eu am imaginaţie cât să-mi doresc să mai scap o parte din ea; mă stimulează mai mult la prostii. 🙂
Anistoricism = împotriva imbecilităţilor emanate de Nistorescu. 🙂
Ahistoricism = indiferent faţă de tradiţii sau evoluţii istorice.
ei, tibi,
nu de imaginatie ducem lipsa,
ba chiar ne prisoseste de cele mai multe ori,
iar ca NATIE , n-ai grija, existam si vom mai exista.
Doar ca niste amatori , neprofesionisti adica, ne sufoca cu habarnismul lor , conducandu-ne destinul din niste fotolii gonflate .
Se va duce si vremea lor.
… şi hoţi, ai uitat să spui…
Lumi-Lumi!
N-avem nevoie de multă imginaţie ca să realizăm cine sunt şi vor fi urmaşii lor. Nici cu urmaşii urmaşilor lor nu mi-e ruşine… mai puţin.
Datorita deficitul de imagina externa a Romaniei nici un fel de campanie nu poate fi eficientea daca este difuzata pe baza de spoturi pe suporturi media sau la targuri internationale de turism si in campanie outdoor deoarece orice specialist in Branding si comunicare stie foarte bine ca atunci cand o perceptie negativa si care pune in pericol viata unor oameni este asa de bine consolidata nici o informatie indiferent de cit de bine este ilustrata si pusa pe un suport media nu va reusi sa invinga o astfel de perceptie si tocmai de aceea in astfel de situatie modul de a promova turismul este cu totul alta http://www.partyboom.net