Aflat faţă în faţă cu Maestrul, secretarul este tentat să-l asalteze cu întrebări, dar nu apucă. Acesta îl pune la curent cu noua direcţie pe care urma să se înscrie opera sa. Preluase de la Ieronim un material, o “Introducere la o artă şi tehnică dramatică potrivită timpului nostru”, care dacă ar fi apărut sub numele unui anonim, ar fi rămas necunoscută, dar prelucrată cum se cuvenea şi semnată de un Maestru ar avea impactul cuvenit mai ales pentru că explica foarte bine substanţa noului său volum de teatru, care ar urma să cuprindă patru sau cinci piese, aflate în lucru.
“ – Dragul meu, în zilele noastre, spectacolul este singura noastră şansă de a cunoaşte libertatea absolută (…) Precizez : libertatea absolută, pentru că nu are nimic de a face cu libertăţile de ordin social, economic sau politic”. Maestrul îi spune cum odată ajuns în Tabăra de Teatru, de la primul spectacol, a început să aibă alt mod de a vedea lucrurile. De a le conferi noi sensuri. Şi încet, încet, a început să înţeleagă că el, a suferit o traumă provocată de actriţa care o întruchipase pe Euridice. De ce uitase de ea ? Pentru că Euridice a sa, MURISE spre deosebire de Euridice a lui Orfeu. În acea actriţă el nu o văzuse pe Euridice. Văzuse pe altcineva. Da, dar pe cine?
În maşina care-l readucea la Bucureşti, secretarul rememorează cele trăite în Tabără. Iniţierea sa, eşuase. Adormind, pierduse ce era mai important în spectacol. Maestrul îi spusese că atunci cînd un actor îşi schimbă un costum, lasă în urmă un întreg mod de viaţă. Întreaga trupă învăţase de la Ieronim, arta de a-şi schimba permanent înfăţişarea, de aceea nci nu prea se distingeau bine unii de alţii. Serdaru îi spusese că autosugestia este o cale excelentă de creştere a performanţei. De exemplu dacă îţi închipui că eşti un peşte, vei înota la fel de bine, ca un peşte. Avea multe de limpezit.
Este momentul să reamintesc : acţiunea acestei cărţi este plasată pe un palier temporal care începe în 1966 în Bucureşti, plonjează în preajma Crăciunului din 1938 petrecut de Maestru la Sibiu, şi va continua cam pînă în anul 1978. Este momentul pentru că, îşi face apariţia un personaj care pînă acum fusese nelipsit, dar discret : Emanoil Albini, umbra tuturor, reprezentantul puterii din umbră, securistul nostru cel de toate zilele fie ele zile de ieri, fie ele zile de azi.
Foarte bine informat, acesta aduce vorba despre Maestru. Scria cumva urmarea la Roata Morii ? Nici vorbă de aşa ceva spune secretarul, mai ales după moartea Otiliei şi dispariţia lui Manole; Maestrul a reînceput să scrie teatru. “Un nou fel de teatru (…) prezenţa acelui grup al lui Ieronim îl stimulează (…) concepţia lor despre spectacol este extrem de îndrăzneaţă şi originală (…) – Dar nu despre asta este vorba. E vorba despre gruparea lui Thanase. Sunt printre ei, personaje curioase; ca să nu zic suspecte (…) elemente nesigure, tineri exaltaţi, victime uşoare ale oricărei ideologii primejdioase”.
Dar nu despre asta eate vorba ci, despre faptul că Maestru este prea familiar cu perechea aceea ciudată. Niculina nu este ce pare ci, o mare curvă. Sub pretextul că îşi caută tatăl, s-a culcat cu o groază de potentaţi. A distrus multe cămine şi a n ăruit multe cariere. Albini, spune că suferind de insomnie, a citit multe cărţi. Unele dintre ele, despre gnosticism. Un mare gînditor, Valentin, referinduse la originea universului şi la originea răului în lume, s-a referit la Sophia-înţelepciunea, care, în dorinţa de a-şi cunoaşte tatăl, perturbă grav universul pentru că tatăl, transcendent fiind, nu poate fi cunoscut.
Niculina se numea de fapt Elena Niculescu, era fata unei boieroaice cu convingeri socialiste şi a unui farmacist, care era adevărat cu nu murise în lagăr, dar o dată repatriat fiind, dispăruse. Secretarul ar face bine să-l informeze pe Maestru, că apropierea prea intimă de acei doi tineri, îl poate compromite grav. Serdaru ? Are şi el destule de ascuns. Printre altele, deşi este un înotător desăvîrşit, nu a cîştigat niciodată un concurs internaţional, parcă ar face expres aşa. Ieronim Thanase ? Poate, altădată.
În aceeaşi seară, mi-a telefonat Maestrul (…) – Azi am avut o vizită neaşteptată. I-am relatat convorbirea (…) – Prostii! M-a întrerupt iritat. Nu e nici-un risc. Copiii aceştia sunt amîndoi, excepţionali”. Maestrul este ferm convins că Albini se înşeală. Şi schimbă vorba. Este gata introducerea ? Este. Cîte pagini are ? 99. Asta este bine pentru că 99 este un număr enigmatic. Secretarul va primi a doua zi, primele două piese. Va trimite un motociclist cu ele. Să-i predea acestuia manuscrisul Introducerii. Iar pentru munca susţinută, va primi curînd, o recompensă.
Deocamdată, secretarul constată că nu mai poate adormi. Insomnie ? Dacă tot nu poate dormi, secretarul merge în birou şi începe lectura primei piese, La început a fost sfîrşitul. Textul, aparent incoerent, nu părea să fie tocmai revelaţia la care se aştepta să fie. Părea a fi un text curios, “care se transforma pe nesimţite într-o poveste, un fel de mit cosmogonic, evocînd apariţia luminii deasupra oceanului primordial şi apoi, în chiar ultima frază, proclamînd victoria Demiurgului şi exaltînd majestatea Creaţiei”.
Lucrînd febril, secretarul termină redactarea porimei piese şi o începe pe cea de a doua, care avea două titluri. Marşuri Eroice pentru cititori şi Războiul Troiei, pentru spectacol. Îmediat ce termină de redactat, uşa salonului se deschide şi, apare Maestrul în persoană. Jovial, cu un aer tineresc, Maestrul radiază fericire. Secretarul îi povesteşte simetria constatată de Albini despre Sophia şi Niculina. – Foarte interesant! A exclamat. Acest Albini are lecturi interesante dar, se înşeală. Tînărul acela care practica ritualul tăcerii, este fiul numărului Doi şi lucrează cu Ieronim. Dacă multă vreme s-a crezut despre el că este debil mintal, lucrul cu Ieronim a scos la lumină calităţi neştiute ale sale.
Maestrul îl îndeamnă să se concentreze pe celelalte două piese pe care le adusese cu el. “Erau aprope ilizibile; cu atîtea cuvinte prescurtate, reduse uneori la două litere, s-ar fi spus că A.D.P. le scrisese în transă”. Lucrînd aproape fără răgaz, secretarul termină redactarea ultimelor două piese, predă volumul la editură şi primeşte recompensa promisă : o vacanţă de două luni în India.
