Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 19 august 2010

             Cine are naivitatea să creadă că îşi poate face o părere despre universul construit de Doina în proza sa afurisită, citind numai frînturile publicate de ea pe blog, sau citind postări despre cărţile sale, se înşeală . Am mai scris în cîteva rînduri despre cărţile sale; am citit pînă acum Comisia Zurich şi Dumnezeu era-n Vacanţă – în formatul clasic pe suport de hîrtie, şi încă o carte în curs de apariţie despre care încă nu am publicat nimic.  Apoi, ca toţi cei care îi vizitează blogul, am citit şi uneori comentat excelentele povestioare cu Niţică, Manole, Cleopatra, Toderaş şi nu numai. Voi creiona totuşi în cîteva postări, două personaje foarte interesante din lumea Doinei, maleficul Dobritza şi luminosul Corvin.      

            Primele sale două cărţi care au fost tipărite, Comisia Zurich şi Dumnezeu era-n vacanţă, au o diversitate de personaje care pe un cititor mai puţin versat, îl pot deconcerta. Dar, asta numai în aparenţă, pentru că la o lectură atentă, între aceste personaje există nenumărate legături vizibile sau mai puţin vizibile, mergînd desigur pînă la legături oculte, adică exact aşa cum se întîmplă şi în viaţa noastră de toate zilele, legături care facilitează lectura, o îmbogăţesc şi-i conferă o savoare aparte.  

            Comisia Zurich, este de fapt povestea înfruntării dintre un personaj cinstit, corect şi devotat atît oamenilor cît şi adevărului –  sergentul Corvin – ordonanţa bravului căpitan Vlaicu, şi un personaj pur şi simplu sinistru – Ştefan Dobritza -, “plotoner la intendenţă”, care fura ca în codru din bunurile şi efectele militare pe care le avea în grijă, acţiunea petrecîndu-se undeva de la sfîrşitul WW 2, pînă la perioada imediat premergătoare anului 1989, cu o promisiune subînţeleasă de “va urma”. Cred !

            Confruntare care se petrece de fapt între felul onest de a fi al bravului sergent şi felul de a se căpătui cu orice preţ, incluzînd crima multiplă, al mizerabilului Dobritza. Acesta, simţind că se apropie sfîrşitul războiului cu înfrîngerea evidentă a Germaniei, dar mai ales  simţind că era pe cale de a fi descoperit ca prădător, nu ezită să-i ucidă bestial pe cei care îl dibuiseră, inclusiv pe căpitanul Vlaicu. Apoi, împreună cu o mînă de ofiţeri superiori SS daţi în urmărire ca criminali de război, dispare luînd drumul Elveţiei neutre  unde sperau să-şi piardă urmele graţie inclusiv, chirurgiei plastice. Desigur că Dobritza era organizatorul acestei expediţii, el procurînd pentru cei mai bogaţi dintre aceşti ofiţeri acte false, uniforme şi haine civile, contra unor sume ameţitoare, desigur.

            Tot el, nu ezită să-i lase de izbelişte pe alţi doritori de fugă dar care, mai săraci fiind, plătiseră ceva mai puţin. Dobritza, nu ezitase în timpul războiului nici măcar ca sub masca unui ajutor dat unor evrei ca şi el, căzuţi în ghearele Gestapoului, de fapt să-i spolieze de toate averile pe cale le expediase în Elveţia, la un prieten bancher la fel de ticălos ca şi el, Borin Alois. Cel mai păgubit dintre toţi fusese tot un bancher, Rudy Blum.

            Deşi nu exista nici-o probă că Dobritza era ucigaşul, dispariţia sa dă de gîndit sergentului Corvin. Care sfîşiat între dorinţa de a se întoarce acasă unde-l aştepta focoasa Mihaica logodnica sa, şi datoria de a lua calea Elveţiei pentru a o anunţa pe soţia căpitanului despre uciderea acestuia, porneşte la drum cu moartea în suflet, dar şi mînat de un sentiment încă nelămurit că va putea să-l dovedească pe Dobritza ca ucigaş. De fapt, părerea mea este că această splendidă carte, reinterpretează Mioriţa. Reinterpretare fericită, unde resemnarea filosofică nu mai are loc fiind înlocuită de acţiune şi de dorinţa de a face dreptate, chiar cu preţul fericirii personale.

            Planurile de relatare a acţiunii romanului, se succed alternativ între acţiunile nemernicului Dobritza şi a grupului său de fugari pe de o parte, şi căutările, frămîntările reuşitele şi nereuşitele bravului şi dîrzului OM, sergentul Corvin, pe de altă parte. (va urma)

BLOGUL ZILEI  http://doinapopescu.wordpress.com/

Read Full Post »

             Graţie programului turistic care cuprinde trasee ecumenice, se poate ajunge la cîteva dintre zonele de agrement şi la cîteva dintre mănăstirile cu încărcătură istorică din jurul Bucureştiului. Spre Căldăruşani de exemplu, se poate porni fie de la P-ţa Sf. Vineri la ora 8:40, fie de la terminalul Ghencea (capăt tramvai 41) la ora 8:30, traseul mergînd spre nordul Capitalei, şoseaua Bucureşti – Ploieşti cu o scurtă oprire în P/ţa Presei Libere. Legitimaţia de călătorie se poate achiziţiona fie în cursul săptămînii, fie chiar în ziua plecării, respectiv sîmbăta, duminica şi în zilele cu sărbători religioase.  

            Mănăstirea Căldăruşani a fost ctitorită de Matei Basarab între anii 1637 – 1638, pe locul unui schit de lemn, locuit. Locul a fost remarcat de Matei Basarab cu prilejul unui conflict militar cu Domnul Moldovei, Vasile Lupu, în 1637. Denumirea mănăstirii potrivit lui Nicolae Iorga, ar proveni de la forma terenului, în care cîmpia pare a se prăvăli spre Lacul Ciocovaliştea, care şi înconjoară mănăstirea pe trei laturi. La început, domnitorul a construit pe trei laturi chilii sub forma unui zid de apărare, iar pe latura a patra construind un foişor de observaţie şi o poartă de acces. Biserica centrală, a fost construită în 1638, într-o sută de zile ! şi a fost sfinţită pe 26 Octombrie, ziua Sfîntului Mucenic Dimitrie izvorîtorul de mir.

            La mică distanţă de Biserică se află o capelă, în jurul căreia un cimitir umbrit de copaci falnici, ohihneşte osemintele călugărilor şi a unor mireni care au optat să-şi petreacă veşnicia, aici. Un frumos cîine husky, vigilent dar prietenos, pare să fie paznicul acestor locuri. De la Pangar, se pot cumpăra obiecte bisericeşti, cărţi, suveniruri.

            Cel de-al doilea ctitor al acestei frumoase mănăstiri, este socotit Arhimandritul Filaret, care a adăugat cetăţii un etaj între anii 1775 – 1778. Pe o latură interioară a mănăstirii, o placă comemorativă de piatră glăsuieşte către noi, cu slove săpate cu o daltă, de un meşter neştiut : “În sala Mitropolit Filaret al II-lea a funcţionat între 1778 – 1860 şcoala de zugravi de subţire a mitropoliei ungrovlahiei în care s-au teologhisit în culoare nemuritoare opere de artă iconografică. În perioada 1854 – 1856 şi-a făcut aici ucenicia sub îndrumarea ieromonahului Evghenie Lazăr, vestitul pictor Nicolae Grigorescu 1834 – 1907 desăvîrşindu-se aici în meşteşugul pictării icoanelor”.

            În prezent, mănăstirea are  trei valoroase colecţii muzeale : icoane pictate pe lemn, dintre care şase sunt semnate de Grigorescu, Pinacoteca cu tablouri pictate (şi) de Tătărăscu, şi o colecţie tezaur cu numeroase obiecte de metal preţioase. Tot aici, în 1825 a fost înfiinţată o tipografie.

            Celor care apreciază odihna la un astfel de lăcaş le pot divulga că, dacă stareţul este de acord, se poate rămîne cu aprobarea sa peste noapte şi se poate ospăta la cuhnia mănăstirii bucate specifice. Banii nu au trecere aici, metoda aleasă pentru o aşa-zisă plată, este vetustul TROC ! Aduci produse cum ar fi pîine, ouă, lapte, făină, etcaetera şi primeşti în schimb pace sufletească şi reculegere.

            Nu în ultimul rînd este de semnalat faptul că, pe Valea Cociovaliştea se organizează partide de pescuit sportiv ! şi se mai poate adăuga faptul că, de la şoseaua  principală pînă la mănăstire, cale de un km, drumul este umbrit, răcorit şi înfrumuseţat de nuci care domolesc arşiţa soarelui .

Read Full Post »