Corvin versus Dobriţa

           “Căpitanul Mihai Vlaicu intră mohorît în căsuţa în care erau încartiruiţi. Îi era grozav de dor de Maia – tînăra şi frumoasa lui nevastă – şi de Paul, care avea să împlinească cinci ani în curînd … Peste silnicia războiului, primise o însărcinare nouă şi ingrată. Să depisteze … calea prin care aprovizionarea frontului era sabotată eficient şi sistematic … Întărise paza, dar parcă hoţii erau duhuri! …Se uitase toată seara la popotă în ochii soldaţilor lui. Văzuse suferinţă, durere, dor de casă, … dar nu vulpea ticăloasă, nu un chip de dihor. – Şi atunci cine ?”

            Întrebare adresată sergentului Corvin, ordonanţa sa, “băiat de ispravă, din părţile Brăilei … (în care ) simţea că îşi poate pune toată nădejdea … Atîta păcat avea : că-l furau gîndurile la mîndruţă … la Mihaica cea zvăpăiată … – Să nu zic cu păcat, dom’ căpitan … părere de ţăran … – Zi fecior, zi … -Io, n-aş căta mai departe de mîna hrăpăreaţă a lu’ Fănică, plotoneru’ de la intendenţă … – Măi, Corvine, le fură, le fură! … Da’ unde le depozitează mă, băiete, că atîtea căruţe de medicamente, bocanci şi conserve … nu le doseşti în pălărie, nu ? … – Dom căpitan, Ilie zice că, Fănică doseşte numa’ la socoteală … la ce a mirosit Ilie, efectele ajung numai la catastif … la un convoi de trei căruţe, două ajung în corturile intendenţei, una ajunge la loc umbrit”.

            Ilie, care “s-a … băgat la hamalîc la Fănică, să-i pice şi lui o pită albă” cam prinsese şpilul afacerilor lui Dobritza. Cum îl mulsese pe fostul bancher – tot un prădător – Rudy Blum, de tot ce avea acesta prin băncile din Elveţia, ameninţîndu-l cu moartea, cam care era şpilul cu căruţele de la intendenţă, apoi, îi povestise lui Corvin, iar acesta îi spunea acum, căpitanului. “ – Care Dobritza, mă, Corvine, că pe plutonierul nostru îl cheamă Dobrescu Ştefan. – Asta în catastife de cătănie, dom’ căpitan … da’ la el în sat, toţi îl ştiu de Ştefan Dobritza”.

            Simţind la timp că vine urgia războiului, şi auzind de prigoana suferită de evrei, Dobritza îşi românizase numele, că de, nu mai era de bon ton să fii un ovrei prăpădit. Înainte de război, Ştefan lucrase la o bancă. Priceput şi norocos, înţelesese foarte bine cum merg afacerile bancare, bursa şi alte daraveli unde se învîrt banii cei mulţi. Primise şi o veritabilă lecţie de viaţă de la o altă lichea ca şi el, un bancher care venise cu treburi în România, Borin Alois : “am învăţat germana şi engleza impecabil gramatical, mersul afacerilor, rostul operaţiunilor bancare şi de bursă, ca să rămîn după război un amărît, un coate goale?”

            Nici vorbă de aşa ceva ! Dobritza era hotărît să intre în grupa mare a bogătaşilor lumii. De asta fura, spolia şi îşi trimetea agoniseala în băncile elveţiene, la fereală. Ca un veritabil prădător ce era, Dobritza simte din comportamentul lui Ilie că i se pregătea ceva. Simte că dacă nu acţiona repede şi hotărît, toată strădania sa avea să se ducă pe apa sîmbetei. Fără ezitare îl ucide pe Ilie, apoi profitînd de un atac firav al nemţilor îl ucisese mişeleşte şi pe căpitanul Vlaicu. Sergentul Corvin, îl bănuie imediat pe Dobritza, dar la vreme de război, cine mai stă să-l asculte ? În nici-un caz căpitanul Lepădatu, care îl duşmănea pe Vlaicu şi era în bune relaţii de amiciţie cu Dobritza. Atît Ilie cît şi Vlaicu, aveau să fie daţi dispăruţi în luptă, decoraţi post-mortem şi gata !

            Corvin, mai are o rană dureroasă : Mihaica “cea mai frumoasă din sat. Şi sprintenă la minte mai ceva ca un sobor de popi. O plăceau toţi flăcăii, că era prima la horă şi, mai ales, veselă fără pereche”. Şi harnică pe deasupra. “Lui Corvin îi spunea inima că-l aştepta cu dor aprins şi gînd de măritiş. Doar de ţaţa Catrina, mă-sa, avea o grijă că o tot mîna pe biata Mihaica să se mărite. – Mărită-te, arză-te-ar focu’ să te arză, să nu-mi faci vreun pocinog! … că …la ochii tăi alunecoşi şi fire de lipici … de n-am ajunge batjocura satului, cu prunc slobozit dintre flori, arză-te-ar para focului să te arză!”

            “Ştefan Dobritza socoti că alt folos însemnat e greu de tras de pe urma frontului românesc … şi, ca un negustor care-şi cunoştea precis rosturile, îşi zise că e timpul pentru alt soi de afacere”.

            Povestea poveştilor povestite de Doina, va continua repovestită, curînd.

BLOGUL ZILEI   http://doinapopescu.wordpress.com/