Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for septembrie 2010

Pe o insulă uitată din Oceanul PacifícS-a-ntâmplat un naufragiu, nici prea mare, nici prea mic.Nu ştiu care-a fost motivul: ceaţă, valuri, terorişti,Cert e c-au scăpat cu viaţă o mulţime de turişti.Dar să vezi ce întâmplare, iaca, pe cuvântul meu,Cum se joacă cu destine Bunul nostru Dumnezeu.Că din marea încleştare, din a valurilor sevă,Au scăpat ca prin minune doi Adami cu câte-o Evă:Doi broscani şi cu-o broscancă, doi franţuji şi-o franţuzoaicăDoi englezi şi-o englezoaică, doi rusneci şi cu-o rusoaică,Doi nemţoci cu o nemţoaică, doi arabi şi-o arăboaică, Şi doi greci cu o grecoaică cu mustaţă de tigroaică.Başca au iesit din valuri, cu noroc, doi mexicaniŞi cu-o mexicancă trăznet, la vreo optsprezece ani.Şi-ncă doi yanchei pur-sânge au scăpat şi ei uşorEvident că împreună cu americanca lor.
Şi-n final, să vezi necazu’: cocoţaţi frumos pe-o stâncă,Uite c-au scăpat ai dracu’ doi români şi cu-o româncă!
Şi-a trecut vreo săptămână de când au naufragiatŞapte zile-n care-a naibii, multe s-au mai întâmplat.
Că broscanul cel mai tare, celuilalt îi sparse faţaSă rămană numai unul pe felie cu ragazza.
Cât despre franţuji, aceştia, cum îi ştim noi plini de zelFac de-o săptămană-ntreagă sex în grup cu mademoiselle.
Englezoii înc-aşteptă, poate pică tam-nesamCineva să-i introducă, s-o cunoască pe madam.Ruşii-ncearcă în echipă să o schimbe pe rusoaicăPe vreun kilogram de votcă chiar făcută din pufoaică.
Nemţii s-au uitat la valuri, pe-urmă la nemţoaica lorŞi-au plecat în largul zării înotând cu mare zor.Beduinii, vai de dânşii, cum nu au prea multe-n bilăNegociază arăboaica, cum s-o schimbe pe-o cămilă.
Grecii se iubesc pe rupte, iar grecoaica mică, grasă,Blestemându-şi a ei soartă îi priveşte pofticioasă.Mexicanii se-apucară cu bărbaţii să tratezeCum să vândă mexicanca sau măcar s-o-nchirieze.
Pe yankei, a lor femeie, de cinci zile îi disperăPovestindu-le de drepturi, liberate, carieră…Iar românii cei uniţi în cultură şi ideiAu format fix trei partide şi se ceartă între ei.

 Sorin Olariu

BLOGUL ZILEI  :  http://olariusorin.blogspot.com/

Read Full Post »

Arghezi …

 De ce-aş fi trist, că toamna tîrzie mi-e frumoasă ?
Pridvoarele-mi sînt coşuri cu flori, ca de mireasă.
Fereastra mi-este plină
De iederi împletite cu vine de glicină.
Beteala şi-o desface la mine si mi-o lasă,
Cînd soarele rămîne să-l gazduiesc în casă.
O prospeţime nouă surîde şi învie
Ca de botez, de nuntă şi ca de feciorie.

 De ce-aş fi trist ? Că pacea duioasă şi blajină
Mă duce ca o luntre prin linişti de lumină ?
E un surîs şi-n vraful de carţi, să mă alinte.
Vieţi noi tresar vioaie din foste oseminte.
Văd frunza că scoboară din ramuri cîte una.
Le ruginise bruma, le argintase luna.
Aud şi grînguritul de dragoste cu jele,
Oprit cu porumbeii pe coama casei mele.

Luceferii de noapte, scăpărători, i-adun
Din cerul ca o coadă deschisă de păun.
Singurătatea-mi doarme, culcată-n somn alături,
De-a lungul, între pături.
Mă-ntrebă cîteodată, trezită dintr-un vis :
-,,Eşti tot aici cu mine si tot cu mine-nchis?,,
Nu mă sfiiesc de dînsa, nici ei nu-i e ruşine
Că fuge să se-ascundă de lume lînga mine.

De ce-aş fi trist ? Că nu ştiu mai bine să frămînt
Cu sunet de vioară urciorul de pămînt ?

 Nu mi-e clădită casa de şiţa peste Trotuş,
În pajiştea cu crînguri ? De ce-aş fi trist ? Şi totuş…

Read Full Post »

Borges despre literatură

            „Nu există ateism literar fundamental. Eu credeam că nu cred în literatură, dar am căzut pradă ispitei de a aduna între coperţile acestei cărţi fărîme de literatură. Sînt absolvit de două raţiuni. Una este democratica superstiţie care postulează merite ascunse în orice operă anonimă, de parcă am şti toţi împreună ceea ce nu ştie nimeni, de parcă inteligenţa ar fi nervoasă şi ar fi mai ageră atunci cînd nu e supravegheată. Cealaltă este uşurinţa de a judeca texte scurte. Ne vine greu să admitem că opinia noastră despre un singur rînd ar putea să nu fie definitivă. Ne încredem într-un rînd, nu într-un capitol. Este inevitabil să-l pomenim aici pe Erasm : necredincios şi iscoditor de proverbe.

            După ce se vor scurge multe zile, această pagină va începe să fie erudită. Nu pot furniza nici o referinţă bibliografică, în afară de acest paragraf întîmplător al unui predecesor de-al meu în astfel de slăbiciuni. Aparţine ciornelor neînsufleţite de vers clasic care acum se cheamă versuri libere. Mi-l amintesc astfel : Căruţele cu loitre sentenţioase / îţi ies mereu în cale; /  dughenele din colţ zîmbesc duioase, / parcă-aşteptînd o binecuvîntare…”

            „Uneori cred că bunii cititori sunt lebede mai tenebroase şi mai rare decît autorii buni … A citi, de altminteri, este o activitate posterioară aceleia de a scrie : mai resemnată, mai cuviincioasă, mai intelectuală. ”

             Fragment/e din Proză Completă vol 1 / Polirom

BLOGUL ZILEI : http://blogary.ro/2010/09/cu-josul-in-suflet/

Read Full Post »

Borges despre MILONGA

            Cît priveşte muzica, tangoul nu este, cum se crede, sunetul natural al mahalalelor; a fost numai al bordelurilor. Creaţia cu adevărat reprezentativă este milonga. Versiunea ei curentă este un nesfîrşit salut, o ceremonioasă zămislire de vorbe goale, dar pline de plecăciuni, însoţite de sunetul grav al chitarei. Cîteodată povesteşte fără grabă întîmplări sîngeroase, încăierări desfăşurate portivit ritualului, morţi survenite după cutezătoare şi nesfîrşite provocări; alteori simulează tema destinului. Atmosfera şi subiectele sunt foarte variate; ceea ce nu variază este intonaţia cîntăreţului, ascuţită ca un scopit, tărăgănată, cu precipitări de iritare, niciodată cu strigături, ceva între conversaţie şi cîntec. Tangoul se află în timp, în ofensele şi adversităţile timpului; monotonia aparentă a milongei aparţine eternităţii. Milonga este una dintre marile modalităţi de conversaţie ale Buenos Aires-ului…

            Fragment din Evaristo Carriego (proză completă vol 1 / Polirom / 2006)

Read Full Post »

 “De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceste sus si economiceste jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice.

Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos.

Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucuresti; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, si că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cumcă o seamă de judecători si de administratori în România sunt tovarăsi de câstig ca bandiţii de codru. Daca cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul si totusi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat si se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.

Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă si fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.

Mita e-n stare să pătrunză orisiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele si averea unei generaţii. Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-si petrece viaţa la puscărie.

Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoresti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheseftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.
Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune.

Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însusi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţis a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor si trec, totusi, drept reprezentanţi ai voinţei legale si sincere a ţării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia si Camorra, care miroase de departe a puscărie.”

Sursa :   http://cugiralba.wordpress.com/2010/09/09/un-articol-scris-de-mihai-eminescu-in-presa-anilor-1870-1889/

Read Full Post »

Poveste cu tîlc

Se spune că un mare profesor de chirurgie, Ion Juvara pre numele său, l-a operat cândva pe un ins cam amărât care era bolnav foarte  – practic, pacientul a ajuns lat la spital şi nimeni nu-i mai dădea nici o şansă. O intervenţie practicată la timp şi cu mare talent, însă, l-a salvat pe individul cu pricina. Suntem prin anii ’50, la Bucureşti, în plină campanie contra burjuilor, a numelor româneşti de tradiţie, a intelectualilor etc.

Văzându-se salvat, gata de plecare acasă, pacientul îl întreabă pe profesorul Juvara:

– Cum pot să vă răsplătesc, domnule profesor? Mi-aţi salvat viaţa.

– Tu ce lucrezi? – se pare că l-ar fi întrebat profesorul, care, provenind dintr-o familie macedoneană din cele ce se bătuseră cu mult nesaţ cu turcii, era familiarizat cu labilitatea balcanică, în toată splendoarea ei labirintică.

– Sunt dulgher, dar mă pricep cam la toate.

– Bine. Uite cum o să facem. Vino la mine acasă peste două săptămâni, după ce te întremezi.

Zis şi făcut. Vine dulgherul la profesor acasă, iar acesta îl roagă să-i facă o nişă într-un perete, dar să i-o facă astfel încât să nu se vadă şi să nu fie bănuită de nimeni.

– Şi, vezi, adaugă profesorul, nu trebuie să mai spui nimănui de nişa asta. Nici chiar eu n-o să zic nimănui, nimic – nici chiar familiei mele.

– Se poate, domn profesor…? Cum o să spun?

Face dulgherul nişa, iese aşa cum şi-a dorit profesorul, după care consideră amândoi, profesor şi dulgher, că datoria vieţii salvate era spălată.

Şi trec lunile. Să fi trecut chiar şi un an până când, la un moment dat, la uşa profesorului bate Securitatea.

– Am auzit că aveţi o ascunzătoare plină cu cocoşei, zic cei de la Securitate.

– Ascunzătoare?! Cocoşei?! – face profesorul pe niznaiul.

– Da, tovarăşe, ascunzătoare şi cocoşei, ia mai lăsaţi-ne în pace cu figurile astea că ce, credeţi că noi nu ştim ce şi cum? Ia, se înforţoşează securistul, poruncindu-le subordonaţilor, ia treceţi băh, la percheziţie că ăştia chiar cred că suntem proşti!

Şi se apucă ei de treabă. Se duc aţă la locul unde fusese săpată nişa, se apucă de dat în pereţi cu secera şi ciocanul, sparg nişa şi găsesc în fundul ei o casetă frumoasă, din lemn.

– Credeai că ne fraiereşti, ‘ai? Cu noi ţi-ai găsit să te joci, mă, banditule?

Profesorul rămâne impasibil, securiştii scot caseta din nişă. Li se pare cam prea uşoară, dar nu comentează, o deschid deîndată, pentru a certifica flagrantul.

Ei, şi imediat după ce au deschis caseta, iată că le cade faţa tuturor. După aia li se lungesc mutrele. După aia se înfurie, dar nu mai aveau nimic de făcut.

Mda. În caseta cu pricina nu găsiseră decât o biată coală de hârtie pe care erau scrise, extrem de caligrafic, următoarele cuvinte:

ACEASTA ESTE RECUNOŞTINŢA OMENEASCĂ. ÎI MULŢUMESC DIN SUFLET PACIENTULUI MEU CĂRUIA I-AM SALVAT VIAŢA.

Sursa :  http://sebastian-corn.tapirul.net/1044/onorariul-profesorului-juvara-legenda-urbana/

Read Full Post »

            În lumea asta în care convieţuim obligaţi prin contemporaneitate, o lume plină de grosolănii, de miştocărie ieftină, de grobianism agresiv şi de manipulare insidioasa dar  mult prea eficace, Doina Popescu ne propune un remediu : un sănătos şi benefic hohot de rîs, în stare să ne panseze prea multele întrebări dureroase fără răspuns, sau cu răspuns ştiut de toată lumea dar nici-o dată asumat de cei vinovaţi.

            Doina Popescu – Brăila, ne propune NU un refugiu literar prin cărţile sale ci, ne propune un binemeritat mijloc de rezistenţă : umorul de cea mai bună calitate, dublat şi de fapt bazat pe cutumele sănătoase care încă rezidă cu îndîrjire în sufletele noastre, ale oamenilor neîntinaţi de ticăloşia în mijlocul căreia trăim, ticăloşie cu care în străfundul sufletului nostru nu ne împăcăm, nici în numele strămoşilor noştri sacrificaţi sau crucificaţi dar veneraţi, nici în numele durerilor noastre poate asumate însă trăite cu sau fără voie, dar mai ales, în numele copiilor noştri, care vor trebui să populeze lumea viitoare cu idealuri în care noi am crezut, idealuri pe care ei vor trebui să le ducă în sfîrşit, la împlinire.

            Ardei iuţi NU este o carte eminamente poliţistă. Nu este o carte poliţistă în sensul ştiut de cititorii versaţi, în genul romanelor scrise de Chandler sau de nemuritoarea Agatha Christie sau de draga şi autohtona noastră  Rodica Ojog Braşoveanu. Nu este o carte care să ne propună mistere de nedezlegat pentru mintea unui om obişnuit. Este o carte care devoalează tarele lumii în care trăim, tare care ne fac viaţa mult mai grea decît credem noi că merităm, cu toţii.

            Dar este o carte cu un format complet nou, care promovează un nou gen literar, PROZA AFURISITĂ. Fostă jurnalistă, de formaţie matematiciană cu valenţe vădit dar nemărturisit filosofice, antropologice şi istorice, pe deplin stăpînă pe mijloacele de investigare specifice acestor nobile profesii, ea a abandonat jurnalismul în momentul în care prostituţia intelectuală a devenit principala calitate promovată de noii moguli de presă. Şi s-a dedicat unei profesii de maximă dificultate : promovarea lumii în ipostaza sa cea mai apropiată de adevăr, adică nobila profesie de scriitor onest.

            În fond, Doina Popescu este o excepţională POVESTAŞĂ. Posesoare a unei experinţe de viaţă excepţionale, o viaţă extrem de bogată în întîmplări care mai de care mai semnificative, Doina Popescu rezistă tentaţiei de a-şi relata viaţa sa şi ne propune cu generozitate, poveşti în care fiecare se poate regăsi la un moment dat. Poveşti culese din realitatea trăită de ea, de familia sa, de prietenii săi, de cunoscuţii cunoscuţilor săi. Poveşti din care Doina extrage esentialul, îl generalizează şi ni-l restituie nouă, tuturor celor care credem că “ viata mea e un roman” cu precizia unei femei care ştie ce este zborul deasupra visurilor şi care ştie ca o veritabilă aviatoare licenţiată ,( este şi aşa ceva) să regăsească întotdeauna fără greş punctul de aterizare pe tărîmul realismului veritabil.        

            Cu greu reuşesti să nu descoperi în personajele descrise de Doina Popescu în cărţile sale un apropiat; fie că eşti chiar tu, fie că este un prieten de-al tău, sau măcar un cunoscut sau o rudă de a ta. Numărul personajelor descrise de Doina Popescu este extrem de mare şi tipologia lor este atît de diversă că practic, nu rămîne nimic în afara lumii în care trăim noi cu toţii, lume care ne înconjoară atît pe plaiurile noastre autohtone cît şi pe alte meleaguri.

            Ardei iuţi este numai cea de a treia sa carte care vede lumina tiparului. Vor urma  sînt sigur, multe altele. Este Ardei iuţi un roman poliţist ? Este şi nu este. Este pentru că are o intrigă specifică romanului politist, cu crime, mistere, întorsături de situaţie care îşi asteaptă deznodămîntul dar, în acelaşi timp nu este, pentru că pe parcursul cărţii, Doina Popescu găseşte răgazul de a ne spune povestea fiecărui personaj în parte. Amănunţind cu talent, numai esenţialul fiecărei vieţi descrise. Punctînd decisiv, momentele definitorii ale fiecărei existenţe. Şi îmbinînd cu măiestrie, punctele de conjunctură în care existenţele personajelor sale în care nu avem cum să nu recunoaştem chiar curgerea vieţii noastre, într-un concert care ne reuneşte : însăşi viaţa noastră, aşa cum e acum, pornind de la visurile învestite în noi de părinţii noştri,  visuri sublimate în speranţele pe care ni le facem noi, pentru urmaşii noştri.

            Intriga acestei cărţi nu este nouă.  Este veche de cînd lumea, dar modul în care intriga din această carte este rezolvată, aduce o nouă perspectivă : rezistenţa prin inteligenţa umorului în faţa vicisitudinilor vieţii imaginate de cei mai malefici dintre semenii nostri cu chip uman, dar fără substanţă umană, ticăloşii.

            Pe scurt, despre filonul principal al acestei cărţi : un ziarist extrem de bine cotat Gabriel Bar, este găsit ucis pe stradă, criminalul încercînd să însceneze un accident de circulaţie. Căpitanul însărcinat cu ancheta, are o misiune grea, pentru că ziaristul se învîrtea în lumea ameţitoare a înălţimilor zilei, de la oameni de afaceri cu alură de respectabilitate pînă la interlopi şi desigur oameni politici sau avocaţi importanţi. Toată această faună provine din lumea predecembristă a lichelelor ceauşiste de stat şi de partid şi din potentaţii serviciilor secrete securiste, care acaparaseră întreaga economie şi întreaga viaţă politică a ţării, sfidînd restul societăţii cu o deviză sinistră : “amnezia este de preferat glonţului”, proferată ameninţător oricui îşi băga nasul cu aere de justitiar, în treburile lor murdare. Ori tăceai participind la fraudele din ce în ce mai consistente, primind o mică parte din pradă, pentru o tăcere vinovată, ori neamurile tale pot să cheme preoţii şi dricarii, că de doctor nu mai ai nevoie. Nici măcar legiştii nu îşi mai fac meseria cu gîndul la adevăr. Nu toţi desigur, pentru că unii dintre ei, încă nu au fost înghiţiţi de uriaşa caracatiţă care sufocă întreaga societate spoliată prin metoda Mebo. Cu aceştia trebuie să lupte căpitanul Sultanu şi ajutorul său, locotenentul Barbu, mare fustangiu, care pentru actualele sau viitoarele cuceriri se numea Sorin, iar pentru fostele iubiri consumate şi pentru prietenele sale, căpătase porecla de Bubuici. Celelalte personaje care populează cartea, sunt aidoma cu personajele care ne populează nouă viaţa, oameni obişnuiţi, aduşi la exasperare de foştii şefi comunişti, metamorfozaţi în actualii patroni a tot ce mişcă în ţara asta : afaceri, politică, media, hălci întregi de cultură şi de sport, mare parte din religie şi desigur, patroni chiar şi pe lumea umbrelor, pentru că fără o pilă potrivită la locul potrivit, nici odihna de veci nu mai este chiar atît de sigură pentru fiecare dintre noi. Toate personajele ţes intrigi, se acuză reciproc, vina pare să fie greu de atribuit cu precizie cuiva anume, pentru că tînărul şi talentatul ziarist deranjase pe toată lumea cu anchetele sale, inclusiv pe poliţişti. Va reuşi căpitanul ajutat de locotenent să descîlcească acest viespar ?

            Puteţi să descoperiţi acest lucru citind cu maximă atenţie această carte scrisă cu plăcere, cu dragoste şi cu talent. Nu încercaţi să ghiciţi criminalul pentru că nu veţi reuşi. Doina Popescu pregăteşte pe parcusul acţiunii diverse situaţii ambigui, în care pică rînd pe rînd, aproape toţi protagoniştii pe post de cap de listă a suspecţilor, iar desele schimbări de situaţie fac deliciul şi uimirea cititorului. Să nu săriţi direct la sfîrşitul cărţii pentru a-l afla pe criminal, pentru că veţi fi în posesia unui adevăr incomplet.

            În plus de asta, cartea este foarte instructivă fără să aibă aerul de morgă academică şi greu îţi vine să te desparţi de dozele uriaşe de umor sănătos cuprinse în fiecare situaţie descrisă, în parte. De ce se numeşte această carte, ARDEI  IUŢI ? Asta va trebui să descoperiţi singuri, citind-o. Veţi afla totul, rîzînd în hohotele benefice ale unui rîs eliberator.

BLOGUL ZILEI : http://doinapopescu.wordpress.com/

Read Full Post »

Older Posts »