“Nu este greu de înţeles de ce îndatorirea de a ierta a devenit astăzi problema noastră. Pentru o anumită categorie de oameni umiliţi sau ofensaţi, a acorda iertare ofensatorului sau persecutorului lor este extrem de greu : a ierta este un efort ce trebuie într-una reînceput, şi nimeni nu trebuie să se mire dacă vom spune că această încercare este, în unele cazuri, la limita puterilor noastre.
Şi asta deoarece iertarea, în sensul strict al termenului, este efectiv un caz-limită, aşa cum sunt, la o adică, remuşcarea, sacrificiul şi gestul de caritate. Se prea poate ca o iertare total străină de orice gînd ascuns să nu fi fost niciodată acordată pe pămînt, se prea poate ca o doză infinitezimală de ranchiună să dăinuiască totuşi în remisiunea oricărei insulte : orice dezinteres ascunde undeva, în străfundurile sale, un calcul imponderabil, un motiv microscopic de interes propriu, o mică speculaţie imperceptibilă, care face ca disperarea să fie un disperato teatral şi care este conştiinţa impură a conştiinţei vinovate.
Din acest punct de vedere, iertarea este un eveniment care nu s-a produs niciodată în istorie, un act care nu are loc nicăieri în spaţiu, o pornire sufletească ce nu există în psihologia curentă… Şi totuşi, chiar dacă, să zicem, gestul iertării n-ar fi o trăsătură a experienţei psihologice, el ar trebui să rămînă o îndatorire. Mai mult, el nu este la imperativ decît tocmai pentru că nu este la indicativ!”
Am selectat acest fragment de la începutul aceste lucrări apărută la Polirom în 1998. Iubeşte-ţi aproapele, sau dinte pentru dinte ? aceasta este întrebarea.
În cazurile minore nu mi-am bătut capul să mă încarc cu energii negative, dar în cazurile cu adevărat importante i-am lăsat lui Dumnezeu sarcina iertării fiindcă pe mine m-a depăşit.
Bun. Ierţi. Şi când cel iertat profită de omenia ta şi persistă în a-ţi face rău? Se ajunge la o spirală a fărădelegilor de care ajungi să fii vinovat chiar tu care-ai iertat prea uşor!
Eu să fiu victima şi tot eu să am datoria să iert? Nu, mersi!
Iertarea este apanajul lui Dumnezeu.
Ce pot să fac eu? Să pun un hohot de râs între mine şi ticălos sau să-l fac erou de roman şi să mă uit în altă parte când un ticălos şi mai mare îi zdrobeşte capul! 😛
Exact asta spun şi eu !
Iertînd prea uşor, victima devine părtaşă la fărădelegea următoare, deci este adevărată sintagma „vinovăţia victimei”, cred.
Chiar dacă nu am întreprins nimic împotriva celor care mi-au făcut rău, de uitat nu i-am uitat prea uşor.
Şi vorba ta : tre’ să-i mai lăsăm şi lui Doamne, Doamne ceva de făcut, doar n-o să-i facem noi toată treaba sa. 😀
Da io’ tot aş abroga legea aia care a abrogat pedeapsa capitală.
Nu prea mai este de glumit cu nenorociţii din ţara asta. 👿
Depinde despre ce fel de iertare vorbim, să-i zicem: „de redresare”(în cazul încercării de restabilire a situaţiei anterioare) sau „după sfârşit” (situaţie ireconciliabilă, dar fără resentimente ulterioare)
Prima este posibilă doar direct proporţională cu încrederea iertătorului că iertatul i-a transmis suficiente mustrări de conştiinţă, regrete evaluate drept sincere, indicii sau argumente, menite să spulbere gândul repetării greşelii care face obiectul iertării. Dacă nu redă în măsură consistentă încrederea pierdută, o astfel de iertare nu are cum să subziste. (ar fi aparentă, înşelătoare, provizorie, îndoielnică, perdantă)
A doua este mai probabilă, ca o încheiere de conturi în condiţii amiabile. Nu implică prea multe investiţii; poate fi suficientă disponibilitatea de a ierta, din considerente mai uşor de identificat şi acceptat.
Parcă ai ghicit ce urmează, mîine : un mic fragment din „Omul resentimentului – Max Scheler”.
Apoi, voi scrie despre o carte în care o femeie este achitată de intenţia de omucidere tocmai prin mărturia soţului, cel pe care ea chiar intenţionase să-l ucidă !
Iertarea fiecăruia dintre noi faţă de persoane străine nouă sau vecinătăţii imediate, tinde să nu-şi găsească semnificaţia sau rostul.
Pentru fapte reprobabile care nu ne privesc direct ci preocupă societatea în ansamblul ei, cei abilitaţi să aplice legea trebuie să ţină cont de gravitatea faptelor în stabilirea pedepselor sau achitărilor , dar iertarea noastră individuală e cel puţin bizară, ca să nu zic neavenită.
Cu „iertarea societăţii”, faţă de o diversitate de personaje, ne ducem spre o zonă cu prea multe nuanţe necunoscute, greu de definit şi mai mult legată de criterii de apreciere a unor situaţii de fapt şi mai puţin despre iertare. Ce, pe cine, de ce, să iertăm? Ce are de-a face puterea noastră de a ierta cu mulţimile de evenimente şi subiecţi asupra cărora iertarea nu se răsfrânge şi nici nu oferă posibilitatea de a-i determina efectele.
Ştiind că pedeapsa e de doi lei sau că totul se poate negocia mutând procesul la Craiova, infractorii devin mai agresivi şi mai periculoşi.
Şi eu susţin abolirea acestei legi pentru toţi cei ce fac rău copiilor şi pentru crimele executate cu sânge rece şi cruzime. Balamalele omeniei sunt fărâmate pentru aceşti indivizi.
Problema este că judecătorii sunt parte a sistemului infracţional. Aici este buba !
Judecătorii, poliţiştii şi uneori avocaţii.
Dar când guvernul dă Sidexul pe un ciur de mălai, distribuţia de gaze o palmează şi o trece francezilor, telefoanele le scapă pe doi lei la greci, toate având drept consecinţă îmbogăţirea excesivă a acestora şi sărăcirea statului şi a populaţiei ?
Atunci guvernul respectiv nu este parte a sistemului infracţional?
Dar când km de autostradă este 2 milioane de euro la croaţi şi spanioli şi 90 de milioane de euro la noi, cum este?
De ce nu ia guvernul măsuri acolo unde se fură bani?
Pentru că e mai lesne să ia de la fraierii de actori şi scriitori şi de la profesori ca să dea la hoţi. Fiindcă nu poate să împartă milioane de euro cu profesorul dar cu Bechtelul, da!
Băşcăliosul
Iertarea fiecăruia dintre noi faţă de persoane care nu ne-au afectat direct este un gest de indiferenţă vinovată.
Ne obişnuim cu ideea că dacă un infractor nu ne-a atacat direct, fapta sa impersonală fiind în raport cu (oricare dintre) noi, are mai mică relevanţă.
Exact pe acest lucru mizează infractorii : pe indiferenţa noastră.
De-asta se petrec agresiuni în locuri publice, furturi din buzunare în mijloace de transport în comun, nesimţiţii aruncă gunoaie pe jos, etc.
Problema este că „societatea pe ansamblul ei” este grav viciată de tare vechi, grefate pe o făţărnicie care ne-a permis dedublarea, dublul limbaj şi la rigoare, chiar laşitatea asumată.
Probabil că de-aia am cam şi ajuns unde am ajuns.
„Şi la pod la Brăiliţa
Mi-au furat hoţii căruţa!
Hoţii! hoţii, măi!
Las’ s-o fure cine-o vrea,
E căruţa altuia!
Hoţii! Hoţii! Măăăi!”
Mihu Dragomir, Triptic brăilean
Aici nu cred că-i vorba de iertare ci de legi proaste, concepute de idioţi care n-au în vedere funcţionarea eficientă a instituţiilor statutului şi nici responsabilizarea celor plătiţi degeaba, dar mai ales e vorba de lipsa cadrului judiciar de aplicare a legilor, chiar dacă prin absurd ar fi bine întocmite. Fără justiţie reală şi legi mai severe aplicabile împotriva celor care trâmbiţează sau pretind merite, responsabilităţi şi remuneraţii de excepţie, nu vom înregistra nicio evoluţie socială, economică, politică, iar totul se întoarce împotriva noastră. Vrei funcţie şi bani de excepţie? Trebuie să accepţi repercusiunile mai grave ca urmare aplicării legii tot de excepţie! La noi e pe dos şi foarte periculos. Pe măsură ce urci în teoria răspunderii, devii din ce în ce mai sigur că legea e mai superficială şi incapabilă să te atingă.
Băşcăliosul
Mare dreptate ai !
La momentul potrivit – ales de mine – voi promova articolele bărbierilor de pe Politeia, şi pe FAIN.
Doina dragă,
Marele jaf naţional a început în decembrie ’89.
În timp ce lumea murea în stradă, ilicescu semna decret după decret : desfiinţarea legii 18, desfiinţarea legii care proteja patrimoniul naţional, dezincriminarea infracţiunilor din avutul obştesc şi multe altele, adică tocmai acele decrete care au permis spolierea a ceea ce era cît de cît valoros în ţară, în beneficiul direct al celor care controlau pe atunci, TOT – securiştii şi politrucii.
Marea prăduială a fost făcută între ’92 şi ’96.
Atunci s-a pus la cale demolarea sistemului bancar, jocurile piramidale, contractele oneroase cu statul al celor privatizaţi prin MEBO, etc, etc.
Brăila a fost demolată puternic în perioada 1996-2000.
Promex-ul, Pal-ul, Combinatul, toate au fost făcute harce-parcea! Ţine cont! Nu erau firme falimentare ci firme care mergeau foarte bine. Pal-ul a fost vândut pe nimic unui samsar, Promex-ul a fost închis pe motiv că avea ceva mărunţiş datorii la stat în condiţiile în care statul era dator vândut Promex-ului datorită garanţiilor de la combinatul de la Krivoirog. Era suficient să facă o compensare între datoriile reciproce şi Statul să deblocheze restul sumelor.
Combinatul a fost tăiat la fier vechi şi exportat în India.
Doina
N-am nici-un motiv să te contrazic. Şi „Convenţia” a fost la fel de pusă pe jaf ca şi „Patrulaterul roşu” anterior.
Postare nouă.
Desi o sa trezesc , sigur, controverse, nu ma pot impiedica sa nu-mi spun si eu parerea, nu neaparat corecta, dar izvorata din convingeri profunde.
Actul de a ierta este complex:
1 „Pagubitul” trebuie sa treaca de la sentimentul de frustare si furie la sentimente mai calme, pentru a putea alunga energiile negative emise intotdeauna , atit de el insusi, cit si de cel ce i-a gresit. Pentru ca greselile sunt mai mici sau mai mari, asa si procesul acesta de limpezire este diferit si mai mult sau mai putin indelungat.
Ma conduc dupa ideea ca un gind sau un gest rau astazi, aici, la mine, se va „intoarce”, facind un traseu in timp si spatiu, cu putere negativa marita. Si atunci, din „egoism”, pentru binele meu, incerc sa rezolv tema cit mai rapid posibil: la relele mici raspund cu izolarea de spatiul meu al celui „pacatos”, la cele mari, recurg chiar si la lege, pentru ca asa este normal, dar caut s-o fac cit mai detasat posibil.Ma limitez aici, pentru a nu epuiza subiectul, care ofera material bogat de altfel.
2 Ce te faci insa cu aspectul iertarii de sine?
Eu, am gresit de multe ori in viata, si , de citeva ori, destul de grav, fata de mine si fata de altii.
Sentimentul acesta de vinovatie si iertarea-impacarea cu greseala mea mi s-a parut mult mai greu de suportat si depasit , decit iertarea aproapelui meu ce mi-a gresit.La o greseala, chiar, mi-a luat ani sa depasesc tristetea provocata zilnic de remuscari.Eiriniile antice exista deci-am „probat ” si cred ca nu sunt singurul om ce a trait asta.Este un aspect ce merita dezbatut mai amplu.
3. Nu m-am referit la cazurile penale, pentru ca e un domeniu clar: pedeapsa lor face parte din procesul de iertare din partea societatii.
Angel
Ai spus de fapt esenţialul :
„Deşi o să trezesc , sigur, controverse, nu mă pot împiedica să nu-mi spun şi eu părerea, nu neapărat corectă, dar izvorîtă din convingeri profunde.”
Exact despre asta este vorba : tocmai pentru că nu există o unitate de măsură universal valabilă, important este ca ceea ce facem să fie motivat de trăiri interioare şi pe convingeri profunde.
Apoi. La pct 2. Iertarea de sine, pare ceva mai facilă dar, de fapt, NU este !
O vorbă înţeleaptă spune că atunci cînd faci o faptă rea şi nu te vede nimeni, degeaba crezi că nu ştie NIMENI ce ai făcut! TU ŞTII !
Am pus în discuţie consecutiv, trei teme
– naşterea sentimentului de vină şi necesitatea pedepsei
– iertarea
– resentimentul.
Apoi, am prezentat cartea care m-a determinat să pun aceste teme în discuţie : Therese Desqueyroux. 🙂
Cu vremea, ierți, dar nu uiți.
Sunt momente când viața ți se schimbă total , din cauza unora. Nu prea ai cum să ierți, nu? Asta , în plan personal.
Sunt apoi situații care li se întâmplă altora, la elevi mă refer, provocate de adulți, care ar trebui să le fie aproape, să-i înțeleagă, să-i ajute.
Când lucrurile se petrec altfel decât este normal sau și mai rău, chiar nu pot ierta.
Doar că nu pot schimba, din nefericire, prea multe.
Experienţa mea personală îmi permite să afirm fără ezitare că dacă trece suficient de multă vreme, nu numai că uiţi chiar şi cele mai mari nedreptăţi/neplăceri suferite dar, poate paradoxal dar, ierţi.
Am citit nu mai ştiu pe unde şi cînd că de fapt, acest lucru este firesc, în sensul că este o metodă de autoapărare a intelectului, pentru că se ştie că ura acumulată în exces poate să conducă la fapte imprevizibile şi deci, perfect regretabile, etcaetera…
[…] este, în unele cazuri, la limita puterilor noastre. Poţi citi restul acestui fragment, AICI . Mai ales comentariile sunt […]
Poate ca nimic in lume nu e pur si ca totul are un gand ascuns, ca binele de dragul binelui nu exista; si dragostea este un interes caci te face sa-ti fie bine, nu!
Intrebarea este in ce masura „dinte pentru dinte” ne face bine!
Poate ca a-ti iubi aproapele este greu, daca nu imposibil pentru unii, dar e foarte trist sa constati ca dupa ce ai urat o viata un om, cand dispare nu esti deloc mai fericit!
Daca cineva si-a pierdut familia in accident de masina si il pune pe soferul ucigas la zid sa fie strivit de o masina, ii trece durerea pierderii celor dragi? NU Asa ca dinte pentru dinte e de fapt ceva care nu rezolva nimic!E doar razbunare de dragul razbunarii.
Cita
Complicat sens dai termenului de iertare. Problema este foarte complexă şi de fapt, cred că este vorba despre interpretarea în cheie creştină, a VT.