Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 10 septembrie 2010

Gambit

            Mai ştie cineva jocul de şah ? HM? Poate! Mai întîi, am să vă spun o mică povestioară. Iată.

            “Trăia odată un negustor oarecare ce ţinea un papagal într-o colivie. Trebuind să plece în Hindustan cu afaceri, l-a întrebat pe papagal dacă are vreun mesaj pentru papagalii din acel ţinut, iar papagalul i-a răspuns că şi-ar dori să le spună semenilor săi că el se află închis într-o colivie. Neguţătorul i-a făgăduit că va face întocmai şi ajungînd în Hindustan, a transmis de îndată mesajul primului stol de papagali pe care l-a zărit. Auzind vorbele sale, unul dintre papagali a căzut mort pe loc. Neguţătorul s-a necăjit nespus pe papagalul său pentru că-l rugase să transmită o veste atît de ucigătoare.

            Reîntors acasă, el şi-a mustrat papagalul. Dar nici n-a auzit bine papagalul istorisirea stăpînului său, că a şi căzut mort în colivie. Neguţătorul, după ce i-a jelit moartea, a aruncat trupul papagalului din colivie; dar, spre uimirea sa, trupul pe care îl credea neînsufleţit a prins îndată viaţă şi şi-a luat zborul, arătîndu-i astfel că papagalul din Hindustan s-a prefăcut doar a fi mort pentru a-l sfătui în acest chip cum să scape din colivie.”

            Las la latitudinea dumneavoastră să interpretaţi această povestioară şi legătura sa cu jocul de şah. Fiecare dintre voi, va stabili cine este neguţătorul, cine este papagalul din colivie, cine sau ce reprezintă stolul de papagali liberi şi mai ales, cine sunt pionii sacrificaţi în jocul de şah prin metoda GAMBIT.

            Vă urez o nouă zi frumoasă şi luminoasă, TUTUROR !

Read Full Post »

             Pare evident că bibliofilul strînge cărţi pentru a-şi face o biblioteca; însă  biblioteca nu este o sumă de cărţi, ci un organism viu, cu o existenţă autonomă. O biblioteca particulară nu este numai un loc unde se adună cărţi; este un loc care le citeşte pentru noi. Vă lămuresc îndată. Cred că tuturor celor care au în casă destul de multe cărţi li s-a întîmplat să trăiască ani de-a rîndul cu remuşcarea că nu le-au citi pe toate, şi cărţile necitite ne privesc ţintă de pe rafturi în toţi aceşti ani, ca o amintire a păcatului nostru pricinuit de neglijenţă. …

            Uneori se întîmplă să punem mîna pe una dintre aceste cărţi neglijate, începem să citim şi ne dăm seama că ştim deja ceea ce e scris în ea. Acest fenomen ciudat, pe care mulţi ar putea să-l confirme, are numai trei explicaţii raţionale. Prima este că, atingînd de mai multe ori cartea în decursul anilor, fie pentru a-i schimba locul, fie pentru a o şterge de praf şi a o da deoparte pentru a putea lua altă carte, ni s-a transmis ceva din conţinutul său, prin intermediul degetelor, pînă la creier. Deci am citit cartea tactil, ca şi cum ar fi fost scrisă în alfabetul Braiile. … Eu nu cred în fenomenele paranormale; însă în această explicaţie cred, şi pentru că nu mi se pare c-ar ţine de paranormal. Din contră, fenomenul este cît se poate de normal şi este confirmat de experienţa de zi cu zi.

            Cea de-a doua explicaţie este că, de fapt, noi am citit acea carte. De fiecare dată cînd îi schimbăm locul sau o ştergem de praf, aruncăm o privire, cartea se deschidea la întîmplare, iar ceva din grafică, din consistenţa hîrtiei, din culori, vorbea despre o epocă şi despre o situaţie. Astfel, puţin cîte puţin, am asimilat mare parte din acea carte.

            Cea de-a treia explicaţie este că, de-a lungul anilor, am citit alte cărţi în care se vorbea şi despre aceea necitită, astfel încît, fără să ne dăm seama, am aflat ceea ce spune (fie că este vorba despre o carte bine-cunoscută, des amintită, fie despre o carte banală, cu idei atît de comune, încît se întîlnesc mereu şi pretutindeni).

            De fapt, cred că toate cele trei explicaţii sunt valabile. Toate aceste elemente puse laolaltă se contopesc ca prin vrajă şi îşi dau concursul în a ne lăsa impresia de familiaritate la lectura acelor pagini pe care, rezumîndu-ne strict la fapte, nu le-am citit niciodată.

            Desigur, bibliofilul, mai ales cel care colecţionează cărţi contemporane, este expus pericolului întruchipat de imbecilul care-ţi intră în casă, vede toate acele rafturi pline şi exclamă : “Ce de cărţi! Le-aţi citit pe toate?” Experienţa de zi cu zi ne arată că această întrebare este pusă de persoane cu un coeficient de inteligenţă mai mult decît satisfăcător. La acest afront există, din cîte ştiu, trei răspunsuri standard. Primul îl lasă perplex pe vizitator şi întrerupe orice fel de relaţie; acesta este : “N-am citit nici una, altfel de ce le-aş ţine aici?” Însă acest răspuns îl măguleşte pe indiscret, gîdilîndu-i simţul superiorităţii, şi nu văd de ce ar trebui să-i acordăm acest privilegiu.

            Din contră, cel de-al doilea răspuns îl face să se prăbuşească într-o stare de inferioritate şi sună cam aşa : “Am citit mai multe, domnule, mult mai multe!”

            Cel de-al treilea este o variantă a celui de-al doilea şi îl folosesc atunci cînd vreau ca vizitatorul să cadă pradă unei dureroase uimiri. “Nu, spun eu, cele pe care le-am citit sunt la universitate; pe acestea trebuie să le citesc săptămîna viitoare.” …

            Ceea ce nu ştie nefericitul este că biblioteca nu este numai spaţiul memoriei tale, unde păstrezi tot ce ai citit, ci şi spaţiul memoriei universale, unde, într-o zi, în momentul fatal, îi vei putea găsi pe toţi cei care au citit înaintea ta.

            Fragment din volumul “Memoria Vegetală”

BLOGUL ZILEI : http://zamfirpop.wordpress.com/

Read Full Post »