Adelina – Paradoxul s-ar traduce într-o reflecţie bivalentă a celor două pietre purtate de alchimistul lui Coelho : Urim şi Tumim, reprezentînd răspunsuri de “da” şi “nu” date probabil destinului.
Dincolo de ficţiunea “alchimistă”, eterogenitatea nu devine altceva decât îndemn la anarhie, lucru care se întâmplă constant şi în ţara noastră. Trăim o degringoladă austeră care nu ne situează tocmai într-un paradox interesant, al antagonismelor inedite, ci mai degrabă într-un joc sinistru al carenţelor ontologice şi al damnărilor de soartă.
Parcă am fi inseraţi într-o logică demenţială a lui Ares, de tip da/nu, unde numai cantitatea contează.
Ostaşii pot muri, dar să se conserve oastea….
tibi – Presupun că un paradox, reprezintă cu succes tocmai ilustrarea vie că bunul simţ, ca logică elementară a unor truisme imposibil şi non-necesar demonstrabile, poate fi contrazis de realităţile care ne înconjoară şi cărora nu ne vine prea uşor să le dăm crezare, decît în starea de incredulitate vehement contrazisă de imposibilul devenit „real” manifestat plenar, în pofida oricărui raţionament logic.
Şi mai presupun că spaţiul public este invadat de indivizi care nu îşi pun probleme existenţiale, ci încearcă din răsputeri să îşi conserve cu consecvenţă damnabilă avantajele pe care le-au obţinut şuntînd egalitatea de şanse. Nu cred că aceştia, ştiu ce este “ontologia” şi tocmai de aceea provoacă acest “joc sinistru al carenţelor … de soartă.”
Şi, DA ! Ai dreptate cînd afirmi că noi cu toţii, suntem prinşi intr-un joc demenţial al dihotomiei : NU (mai) avem puterea de a percepe nenumăratele stări de “gri” dintre “alb” şi “negru”.
Am adoptat ca principiu, cecitatea.
BLOGUL ZILEI : http://adela91.wordpress.com/