Condiţii : 1) un interlocutor (minţitul); 2) minţitorul cunoaşte adevărul; 3) minciuna are şanse să treacă drept adevăr; 4) minciuna implică intenţia. Minciuna se petrece în domeniul vorbirii (respectiv al scrisului), adică al logos-ului.
Revin : punctul (2) e fals; minţitorul poate născoci intr-un domeniu, de pildă cînd povestim copiilor basme. Aici, fiind vorba despre imaginativ, minţitorul ştie că ce spune nu e adevărat; dar pentru el nici nu se pune aşa problema. Însă pentru copilul-ascultător, basmul e adevărat. Deci : “2) minţitorul prezintă drept adevărat ceva fals”.
Intenţia nu este şi nu trebuie neapărat să fie malefică în anumite situaţii, de exemplu basmele spuse copiilor sau minciunile pioase (nu-i spun bolnavului că are cancer), dar creează un ne-adevăr, o inducere în eroare şi, printr-asta, o poziţie de superioritate a minţitorului.
Întenţia minţitorului se reduce la faptul că el ştie că minte, iar caracterul malefic / benefic constituie scopul minciunii. De aici o anumită ambiguitate a minciunii, fiindcă şi în cazul minciunii pioase, şi în cel al minciunii rele, minţitorul crede că ştie mai bine ce e bine. Minciuna simplu malefică are însă ca scop interesul personal al minţitorului.
Ca să prindă, minciuna trebuie să fie credibilă pentru minţit, adică, fireşte, să fie în domeniul adevăr-fals şi minţitul să fie ori ignorant, ori naiv. De altfel, se pot spune minciuni gogonate, aşa că domeniul minciunii e mult mai vast decît se crede. Apoi şi mincinosul, ca persoană, ca persoană, trebuie să aibă, dacă nu autoritate, măcar credibilitate.
Minciuna e implicată în toate formele de înşelătorie; or, înşelătorie vine de la in–sellare, a pune şaua, a înşeua. Prin minciună “pun şaua pe cineva”, îl situez în neadevăr, în fals, pun între el şi realitate o barieră, un paravan.
Întinderea minciunii variază de la minor şi punctual la maxim şi a-mai-tot-cuprinzător. Pot fi minţit că nu mai e (ceva) în frigider sau pot să trăiesc o viaţă întreagă în minciună. (Observaţie : pot să fiu minţit, dar pot şi să mă mint.)
Deci minciuna are cinci dimensiuni : 1) în întindere : cît s-a minţit; 2) în timp : cît a durat minciuna pînă a ieşit la iveală; 3) în importanţă; 4) (cantitativ) cîţi mint; 5) cîţi au fost minţiţi.
Oare se poate accepta regula că minţitorii trebuie să fie mai puţini sau cel mult egali cu minţiţii ? (paradoxul mincinosului).
De obicei minciuna se spulberă o dată cu dezvăluirea ei. Dar nu întotdeauna, şi atunci ia alte proporţii.
Fragment din volumul “Cinci plecări din prezent – exerciţii fenomenologice” / Humanitas.
paradoxul mincinosului:
-daca spun ca este adevarat ca eu mint cand mint , atunci eu nu mint, adica este fals ca mint, iar daca spun ca nu este adevarat ca eu mint atunci cand mint, atunci mint, adica este adevarat ca mint. Astfel rezulta ca este adevarat si totodata fals ca eu mint, adica eu mint si nu mint in acelasi timp
Un recidivist a fost prins şi reîncarcerat, fiindcă se sustrăgea de la executarea unei pedepse cu închisoarea, după o ultimă condamnare în lipsă. Şi-a propus să evadeze din noul penitenciar de maximă siguranţă şi a reuşit, dar mai avea de rezolvat o problemă de orientare: închisoarea era amplasată la capătul unui drum înfundat înspre sud- la baza unui „Y”- iar de la interscţie avea de ales între drumul corect înspre un sat şi cel inutil înspre mare. Ştia că în acea intersecţie va găsi o casă în care locuiesc doi fraţi: unul care spune numai minciuni, iar celălalt numai adevărul. Tocmai a ajuns în acest loc, în curte il zăreşte pe unul dintre fraţi şi intenţionează să-l întrebe în ce direcţie s-o ia spre sat.
Cum găseşte puşcăriaşul drumul corect în 3 ipoteze ale problemei?
1. (Pentru începători) Punând două întrebări.
Aici dau rezolvarea, fiindcă sunt începător:
– prima întrebare, pentru a-şi da seama cu care dintre fraţi vorbeşte: „În ce direcţie este puşcăria?”
– a doua, ştiind deja că întrebatul spune sau nu adevărul, „Satul este încolo?” şi arată o direcţie la întâmplare, din cele două. Dacă primeşte raspunsul „DA” , dar ştie că a fost minţit o ia pe celălalt drum. Evident, dacă ştie că i s-a spus adevărul o ia pe drumul indicat deja. Viceversa la primirea răspunsului „NU”.
2. (Pentru avansaţi) Punând o singură întrebare.
3. (Pentru Băşcăliosul). Fără să pună nicio întrebare.
Dacă era un penitenciar nou, recidivistul nu avea de unde să ştie de existenţa casei sau a celor doi fraţi, cu atât mai puţin faptul că unul minte şi unul ba.
A aflat de ceilalţi puşcăriaşi. Alţii învaţă şi dreptul în puşcărie, darămite să afle câteva indicii… de necontestat, din moment ce constituie ipoteza, doamnă profesoară.
Cred că trebuie să aşteptăm un „avansat”.
ps. Nu rezultă dacă „noul” penitenciar era nou la modul generic, sau nou pentru evadat.
Nu rezultă dacă el ştia care dintre cei doi fraţi este mincinos şi care nu.
Nu rezultă dacă el ştia deja calea cea bună deci nu ar mai fi fost nevoie să întrebe.
Aceasta pare să fie soluţia pentru că, nu-mi închipui că un om inteligent care poate să evadeze dintr-un penitenciar de maximă siguranţă nu şi-ar fi planificat evadarea pînă în cele mai mici amănunte.
Penitenciarul era nou pentru evadat, ca să se potrivească mai bine cu necunoaşterea „terenului” şi nevoia lui de orientare. Nu-i relevant la rezolvare.
Nu rezultă şi nici nu trebuie să rezulte dinainte dacă cel din curtea casei spune sau nu adevărul. Puşcăriaşuş ori află, ori nu.
Trebuie să-şi dea seama care e drumul corect, să-l identifice, nu să-l ştie dinainte. Altfel n-ar fi necesară orientarea.
Ai scris: „Aceasta pare să fie soluţia pentru că…”
Care aceasta ? 🙂 Nu mi s-a părut că ai spus vreuna.
„…el ştia deja calea cea bună deci nu ar mai fi fost nevoie să întrebe.
Aceasta pare să fie soluţia pentru că, nu-mi închipui că un om inteligent care poate să evadeze dintr-un penitenciar de maximă siguranţă nu şi-ar fi planificat evadarea pînă în cele mai mici amănunte.” 🙂
Tibi, sunt 3 probleme diferite în una. La prima am prezentat rezolvarea (pentru încălzire, înainte de atacarea celorlalte două… pe rând, cu ipoteze diferite).
Din start se impune orientarea şi implicit determinarea drumului corect, nu ştiut dinainte.
E posibil ca prin „avansaţi” să induc un fel de descurajare.
Mai bine rectific cele 3 grade de dificultate:
1. Neîncepători.
2. Începători.
3. Întârziaţi.
🙂
Băşcăliosul
OK! Aştept şi celelalte rezolvări.
Mă declar neîncepător. 🙂
Chiar dacă se subînţelege că cinstitul şi mincinosul ştiau unul despre celălalt cam ce-i poartă pielea, doar erau fraţi, adaug acest aspect, chiar dacă nu cred că ajută prea mult.
Un indiciu suplimentar ar putea fi acela că puşcăriaşul i-a spus unui coleg de celulă: „Bă, mânca-ţi-aş, dacă nu nimeresc drumul spre sat, mai degrabă mă înec, da’ eu aici nu mă întorc.”
În acest caz, evadatul poate foarte bine să nu mai întrebe nimic.
El îşi va obţine libertatea fără să mai conteze dacă va trăi, sau, nu. 🙂
Prioritară e găsirea drumului spre sat. Inecul în mare îl preferă puşcăriei, nu satului.
Bre! Nu pot gîndi ca un evadat. 🙂
Spune frate care este soluţia, că de-abia aştept să te contrazic. 😀
N-ai cum să mă contrazici. E problemă foarte serioasă, mai ales partea din mijloc.
Poate apare vreun inspirat.
La ultimul punct vei găsi câte ceva de obiectat, fiindcă are o rezolvare de băşcălie, cam ca la primul punct.
Pînă va apărea ins-piratul … aştept soluţia propusă de tine. 🙂
tibi,
si cati nu doresc sa fie mintiti ca sa le fie lor bine?
Indragostitul ,chiar cere sa fie mintit frumos!…..altfel intra in depresie si stie ce consecinte are negarea realitatii. 🙂
Servus dora ! 🙂
Am răspuns poetic la întrebarea ta :
POSTARE NOUĂ ! 🙂
Bascaliosul,
din punct de vedere al orientarii:puscariasul stia directia de unde vine,mai stia ca sudul e blocat si mai stia ca o directie e spre un sat si altul spre mare.
Pentru puscarias ,admitand ca vine dispre nord,ramane de gasit directia- est-vest -care o poate primi de la unul din frati.Care e acela?
Eu mi-am pierdut busola…..si numai intreb nimic,sunt in mana hazardului.O iau pe cont propriu ….:)
Dora,
Ai dovedit ceva orientare de puşcăriaş, dar cu hazardul ai exagerat. 🙂
tibi,
unde mi-ai raspuns? 😆
dora
https://tiberiuorasanu.wordpress.com/2010/09/19/totusi-minulescu/
Si cand era asa interesant ma trimiti sa cutreier alte meleaguri. 🙂
Tibi,
Poate ţi se pare paradoxal, dar soluţia vine dintr-o asemănare cu ce ai scris la început în „paradoxul mincinosului”.
Nu mă prind. Pliiiz fii mai explicit. 🙂
Mister B,
m-ai zapacit de tot!
Caut pe bloc ,fug de la o postare la alta.
Daca am orientare de puscarias,macar spune-mi de ce e exclus hazardul?
Cu lugu-lugu chiar m-ai derutat!
Sa ma opresc la-” Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi nu-ţi mai cer nimic!…
Tu n-ai ghicit
Că melodia întregirii noastre s-a sfârşit” ….. ?
Tibi e de vina!….ne inalta si ne coboara dupa dorurile lui. 🙂
Dora,
Între zăpăceala şi rezolvare există o legătură. Sper să o descoperi după ce voi spune rezolvările.
Hazardul e exclus fiindcă nu a fost inclus.
Lugu-lugu înseamnă „mai jos”. Întreabă de bancul cu Rashela şi „lugu-lugu” fiindcă în scris e mai greu de redat sunetul.
dora
Pentru că te-ai adresat domnului Băşcălios, îmi rezev dreptul de a nu răspunde la insinuarea că eu vă „înalţ şi vă cobor”. 😆
Repet : postarea aceasta încheie un ciclu de 10 postări despre ceva.
De mîine, mă voi reîntoarce la literatură.
Voi începe cu, „Întoarcerea din rai” de Eliade.
APOI, voi scrie despre ce a scris Borges. 🙂
Rezolvările problemei, inclusiv a puşcăriaşului. 🙂
II. La ipoteza 2 , unica întrebare a puşcăriaşului, adresată unuia dintre fraţi, fără să ştie dacă acesta ar fi cinstitul sau mincinosul, este următoarea:
-Dacă l-aş întreba pe fratele tău, mi-ar spune că satul e încolo? (arată la întâmplare una din cele 2 direcţii).
1. Să zicem că puşcăriaşul a nimerit corect direcţia spre sat.
a) Puşcăriaşul vorbeşte cu mincinosul.
Mincinosul ştie că fratele lui ar spune DA (într-adevăr, satul e încolo), dar , fiindcă minte, va răspunde NU.
b) Puşcăriaşul vorbeşte cu cinstitul.
Cinstitul ştie că mincinosul ar răspune NU ( satul e încolo, dar ar minţi) şi, fiindcă spune adevărul, va răspunde tot NU.
Surpriză ! Ambii fraţi dau acelaşi răspuns: NU.
2. Puşcăriaşul NU a nimerit direcţia spre sat.
a) Puşcăriaşul vorbeşte cu mincinosul.
Mincinosul ştie că fratele lui ar spune NU (satul nu e încolo), dar , fiindcă minte, va răspunde DA.
b) Puşcăriaşul vorbeşte cu cinstitul.
Cinstitul ştie că mincinosul ar răspune DA ( satul nu e încolo, dar ar minţi) şi, fiindcă spune adevărul, va răspunde tot DA.
Nu mai e surpriză. Ambii fraţi dau acelaşi răspuns: DA.
Concluzie: Indiferent cu care dintre fraţi discută şi indiferent dacă a nimerit sau nu direcţia spre sat, puşcăriaşul va mege în direcţia inversă faţă de cea indicată de răspunsul primit şi astfel ajunge în sat.
III. La ultima ipoteză, pucăriaşul nu mai întreabă nimic, e un supliument distractiv al problemei, pornind de la forma de „Y” , cu drumul înfundat – după cum am precizat- „în partea de sud”. Partea de băşcălie vine de la cetăţenia puşcăriaşului şi locul de baştină al detenţiei. Desigur, mai pentru neîncepători se putea introduce în enunţ prinderea fugarului de ex. în Gara d Nord, iar în câteva ore era după gratii, să nu lase plaseze acţiunea în altă ţară…cu sau fără ieşire la mare. Indiciului „Bă, mânca-ţi-aş” mai trebuie să i se asocieze plasarea puşcăriei in România, or, o singură mare avem şi aia e neagră. Drumul început de la capătul din sud nu avea sens decât spre nord, iar calea spre mare rămânea la dreapta (E şi NE)
Dora a fost foarte aproape de orientarea asta, dar s-a zăpăcit niţel şi a mers invers… cu capul în jos. Dacă inuiţiei feminine îi facem puţină curte şi o alintăm „hazard scump, ce eşti!”, e posibil ca până la urmă Dora să fi ieşit… la liman. Avem motive să privim cu înţelegere sensul în care (se) ţinea morţiş de hazard. Aluzia mea că a dovedit ceva „orientare de puşcăriaş” se referea la faptul că – în ciuda zăpăcelii- se apropia destul de mult de cea a personajului principal al problemei.
Cei care n-au încercat nicicum au fost cei mai aproape… de orientarea optimă. 🙂
Ca exerciţiu de logică îmi place dar ca exerciţiu de judecată raţională prefer răspunsul meu : un ins capabil să evadeze dintr-un penitenciar de maximă siguranţă şi-ar fi planificat fuga pînă în cele mai mici amănunte, deci ar fi ştiut inclusiv pe pe cale să o ia de la răspîntie, fără să mai fie nevoit să întrebe ceva.
Tibi,
Ce te faci cu „judecata raţională” dacă acelaşi exerciţiu ar fi transpus într-un alt scenariu? De ex. o persoană este răpită, dusă într-o casă amplasată similar, aude de la răpitori datele problemei, reuşeşte să evadeze şi ajunge în aceeaşi dilemă esenţială dintre minciună şi adevăr.
Situaţii diferite, tratament diferit.
În cazul detenţiei într-o închisoare posibilităţile de informare sunt mult mai mari decît în cazul detenţiei la nişte răpitori.
Apoi. Primul caz a fost un exerciţiu de logică şi atîta tot.
Nu văd cum ar putea avea corespondent în realitate.
Al doilea caz, practic exclude evadarea, iar dacă să spunem că în teorie ar fi totuşi posibilă, idem : numai un ţicnit ar pleca în necunoscut; şansele de supravieţuire ale celui răpit sunt sensibil mai mari aşteptînd ca răpitorii să primească ce vor, de la apropiaţii răpitului, în schimbul eliberării sale.
A distinge între fondul problemei şi formele de prezentare- colaterale, artistice, imaginare, diverse – însemnă a discerne, inclusiv apelând la „judecata raţională”, între partea esenţială şi anexele nerelevante pentru soluţionare. Dacă ne concentrăm atenţia pe ultimele riscăm să ajungem la un rezultat acceptabil… dar într-o altă problemă, radical diferită şi cu o traiectorie asemănătoare cu a bumerangului. 🙂
Pregătirea teoretică pentru situaţii limită presupune şi imaginarea unor situaţii practic imposibile dar accentul este pus cu precădere pe situaţiile care s-au petrecut deja şi din rezolvarea cărora s-au putut trage învăţăminte bune.
Dar atunci cînd ai de rezolvat o problemă din domeniul realului, laşi literatura de amuzament logic la o parte şi acţionezi raţional, nu logic.