Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 11 octombrie 2010

            Aşadar. Borges este un mare povestaş. Llosa a punctat acest lucru excelent : nu contează povestea, ci povestaşul. Pe vremea poveştilor, în plin analfabetism, important era cel care transmitea prin viu grai experienţa predecesorilor. Nu are importanţă dacă povestea are accente de moralitate, de etică, de legalitate şi alte bla,bla,bla-uri, specifice vremurilor noastre avocăţeşti, dar, cu totul neconforme acelor vremuri în care faptele baladeşti s-au petrecut. În acele vremuri, eroul era cel care se lupta cu sistemul acelor vremi, pentru că acel erou, nu putea accepta jugul. Fie că era jugul unui şmecheraş de mahala, fie că era jugul unui potentat vremelnic; libertatea individuală de gîndire şi sau de simţire, trebuia să se manifeste fără oprelişti. Eroul acelor vremi, îşi asuma fie şi inconştient preţul suprem : moartea pentru felul său de a fi; pentru felul său de a se manifesta; pentru felul său de a interacţiona cu cei care voiau să “pună şaua pe el”. Pe el, eroul povestit. Erou care îşi găseşte invariabil, ispăşirea şi mîntuirea prin moarte. Moartea care aduce paradoxal, imortalizarea. Veşnicia. Recurgerea la legendă.

            Acum. Borges recreeză lumea din miturile legendelor care l-au populat. Începînd de la mitul poetului de mahala pe care îl descrie la începuturile sale literare, pînă la abordarea unor mituri care străbat mileniile în imaginarul tuturor celor care lecturează istoria lumii SCRISE. Şi descrise. De fapt, Borges este un revoltat refulat. Imaginează ceea ce el nu poate vedea. Si se substituie, cred eu, în mod subconştient, ca fiind purtătorul de cuvînt al tuturor celor care nu se pot revolta pentru că sunt orbi. Borges foloseşte un procedeu literar abscons, dictat NU scris, pentru a ne pune la îndemînă un procedeu de reinterpretare a legendelor, scrise, străvechi, dar poate, apocrife. Simple palimpseste.

            Nu despre Minotaur scrie Borges în această mică istorioară. El încearcă să lărgeasă acest orizont. Noi, cu toţii, încercăm să ne raportăm la o ascendenţă net superioară nouă. Numai că labirintul în care trăim vremelnic, are intrări şi ieşiri care scapă înţelegerii noastre. Nu există mîntuitori, pare a spune Borges, în finalul povestioarei sale. Ci, numai executori.

            Nu vi se pare interesant că Ariadna nu răspunde ?

Read Full Post »

            Şi regina născu un fiu care se numi Asterion. (Apolodor, Biblioteca, III, 1)

            Ştiu că sînt învinuit de trufie, şi, poate, de mizantropie, şi, poate, de sminteală. Asemenea învinuiri (pe care le voi pedepsi la timpul potrivit) sînt de-a dreptul ridicole. E adevărat că nu ies din casă, dar tot atît de adevărat e că uşile acestei case (al căror număr este infinit *) sunt zi şi noapte deschise oamenilor şi chiar animalelor. Să intre oricine doreşte. Nu va afla aici podoabe femeieşti şi nici splendidul fast al palatelor, dar va găsi, în schimb, liniştea şi singurătatea. Şi va găsi o casă cum nu e alta pe faţa pămîntului. (Mint cei care afirmă că în Egipt există una asemănătoare.) Pînă şi defăimătorii mei recunosc că nu se află în casă nici macar o mobilă. Altă minciună ridicolă este că eu, Asterion, sînt prizonier. E oare nevoie să mai repet că nu există nici o uşă închisă, sa adaug că nu există nici un zăvor ? De altminteri, într-o seară am ieşit pe stradă; dacă m-am întors înainte de lăsarea nopţii, a fost din pricina spaimei pe care mi-au stîrnit-o chipurile mulţimii, chipuri decolorate şi turtite, ca o mînă deschisă. Soarele apusese, dar neajutoratul plîns al unui copil şi grosolanele rugăciuni ale turmei îmi arătară că fusesem recunoscut. Oamenii se rugau, fugeau, se prosternau; unii se căţărau pe stilobatul**  templului Făcliilor, alţii adunau pietre. Unul, cred, s-a ascuns în mare. Nu în zadar am avut drept mamă o regină; nu pot fi confundat cu plebea, chiar dacă în modestia mea aş dori-o.

            Adevărul este că sînt unic. Nu mă interesează ceea ce un om poate transmite altor oameni; asemenea filosofului, socotesc că nimic nu poate fi transmis prin meşteşugul scrisului. Plictisitoarele şi vulgarele mărunţişuri nu-şi pot găsi loc în spiritul meu, care este făcut pe măsura lucrurilor mari; n-am reţinut niciodată diferenţa dintre o literă şi alta. O anume nerăbdare generoasă nu mi-a îngăduit să învăţ să citesc. Uneori regret, căci nopţile şi zilele sunt lungi.

            Fireşte că nu-mi lipsesc distracţiile. Precum berbecul care se repede cu fruntea înainte, alerg prin galeriile de piatră pînă mă prăbuşesc la pămînt, ameţit. Mă pitulez în umbra unei fîntîni sau la cotitura unui coridor şi mă joc de-a v-aţi ascunselea. Mai sunt nişte terase de pe care mă azvîrl pînă încep să sîngerez. La orice ora mă pot juca de-a adormitul, cu ochii închişi şi răsuflarea adîncă. (Uneori adorm de-a binelea, uneori, cînd deschid ochii, culoarea zilei s-a schimbat.) Dar, dintre atîtea jocuri, cel pe care-l prefer este jocul de-a celălat Asterion. Mă fac că vine să mă vadă şi că eu îi arăt casa. Cu reverenţe adînci, ăi spun : Acum ne întoarcem la prima răscruce, sau Acum ajungem în altă parte, sau Ştiam eu că o să-ţi placă acest canal, sau Acum ai să vezi o fîntînă astupată de nisip, sau Să vezi cum se bifurcă subsolul. Uneori mă păcălesc şi rîdem amîndoi în hohote.

            Dar nu m-am ocupat numai cu inventarea acestor jocuri; am şi meditat asupra casei. Toate părţile ei există de multe ori, fiecare loc este alt loc. Nu există o fîntînă, un patio, o adăpătoare, o iesle; există paisprezece (infinite) iesle, adăpători, patiouri, fîntîni. Casa este de mărimea lumii; mai bine zis, este lumea. Cu toate acestea, tot străbătînd curţile cu fîntîni şi prăfuitele galerii de piatră cenuşie, am ajuns în stradă şi am văzut templul Făcliilor şi am văzut şi marea. N-am înţeles asta pînă cînd o viziune nocturnă mi-a dezvăluit că tot paisprezece (tot infinite) sunt mările şi templele. Totul există de multe ori, de paisprezece ori, dar sunt două lucruri în lume care par să existe o singură dată : sus, complicatul soare; jos, Asterion. Poate că eu am creat stelele şi soarele şi casa enormă, dar nu-mi mai aduc aminte.

            La fiecare nouă ani intră în casă nouă oameni pentru ca eu să-i eliberez de orice rău. Le aud paşii sau glasurile la capătul galeriilor de piatră şi alerg vesel în căutarea lor. Ceremonia durează doar cîteva minute. Cad unul după altul, fără ca eu să-mi pătez mîinile de sînge. Unde cad, acolo rămîn, şi cadavrele mă ajută să deosebesc o galerie de celelalte. Nu ştiu cine sunt, dar ştiu că unul dintre ei a proorocit, în clipa morţii, că într-o bună zi va veni mîntuitorul meu. Din clipa aceea nu mă mai doare singurătatea, căci ştiu că mîntuitorul meu trăieşte şi că în cele din urmă se va ridica din ţărînă. Dacă auzul meu ar putea percepe toate zgomotele lumii, i-aş distinge paşii. De m-ar duce într-un loc cu cu mai puţine galerii şi mai puţine uşi! Cum va fi oare mîntuitorul meu ? mă întreb. Va fi oare un taur sau un om ? Sau, poate, un taur cu chip de om ? Sau va fi ca mine ?

            Soarele dimineţii se răsfrîngea în spada de bronz. Nu mai rămăsese nici urmă de sînge.

            – Îţi vine să crezi, Ariadna ? spuse Tezeu. Minotaurul nici măcar nu s-a apărat.

#

            *Originalul spune paisprezece, dar avem suficiente motive să conchidem că, pentru Asterion, acest numeral  echivalează cu infinit. (JLBorges)

            **Suport de zidărie sau de piatră care susţine un şir de coloane (DEX)

De revăzut şi http://ro.wikipedia.org/wiki/Minotaur

Read Full Post »