Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 14 octombrie 2010

Alteritatea EU-lui

            Nu ştiu, dar nici nu cred că în fiecare dintre noi, nu sălăşluiesc mai multe şi felurite moduri de a fi. Bine, nu vorbesc despre non-dilematicii care ştiu întotdeauna ce au de făcut, de spus, de ricanat la adresa altora dar niciodată nu au dileme despre ei înşişi. Ferice de ei. Mă refer la cei care au îndoieli. La cei care iau decizii – proaste sau bune – comparînd diversele posibilităţi de conduită într-o situaţie sau alta, situaţie la limită, sau mai ales, nu!

            Toată viaţa noastră stă! sub imperiul deciziilor pe care trebuie să le luăm, dacă nu chiar clipă de clipă, atunci măcar în anumite momente definitorii pentru fiecare dintre noi. Cea mai grea decizie pe care trebuie să o luăm de la caz la caz, este chiar dacă decizia pe care tocmai suntem pe cale de a o lua, este corectă. Corectă în raport cu felul nostru de a fi şi de a interacţiona cu cei din preajma noastră, fie ei dintre cei care alcătuiesc mai mult sau mai puţin, universul – în sens restîns – în care lumea noastră are conţinut şi contur (familia, de exemplu), fie ei cuprinşi într-o arie mai largă (colegi, prieteni, cunoscuţi de circumstanţă).

            Fiecare dintre noi este silit să convieţuiască în forul propriu intim, atît cu deciziile care s-au dovedit a fi corecte în timp dar mai ales, cu deciziile care s-au dovedit în timp a fi nu tocmai faste. Nici nouă, nici altora. Singura noastră problemă, este că suntem prea adesea tentaţi să învăluim în uitare, propriile noastre greşeli. Propriile noastre eşecuri de poziţionare. Problema este că suntem prea adesea, tentaţi să trecem cu prea mare uşurinţă peste deciziile luate sub imperiul unor stări umorale.

            De aici şi problema : atîta vreme cît nu vom fi în stare să ne împăcăm cu propria noastră alteritate, nu vom fi în stare să acceptăm alteritatea în general. Cu atît mai puţin vom fi dispuşi la un dialog care să fie în stare să ne limpezească pe noi, toţi. Vom discuta paralel la nesfîrşit mînaţi de adevăruri proprii fiecăruia dintre noi, nedispuşi să ne depăşim cecitatea în care ne-am instalat. Cecitate care nu ne mai permite să vedem că nimeni nu deţine adevărul suprem. Nimeni. Viaţa noastră a tuturor, se desfăşoară pe coordonate aflate într-o permanentă fluctuaţie. Nimic nu este statuat definitiv şi ireproşabil. Suntem diferiţi. Dar nu suntem chiar atît de diferiţi încît măcar să nu încercam să ne concertăm într-un efort comun.

            Probabil că în momentul în care vom recunoaşte fiecare dintre noi propria alteritate, vom fi pregătiţi să acceptăm un adevărat dialog în care alteritatea în general, să fie acceptată. De noi, toţi. Credeţi că este posibil ? Eu cred că ar fi, benefic.

Read Full Post »

Borges şi eu / J.L.B.

            Lui Borges – celuilalt, nu mie – i se întîmplă tot felul de lucruri. Eu nu fac altceva decît să hoinăresc prin Buenos Aires, zăbovind uneori, în mod mecanic poate, să privesc arcada unui vestibul ori uşa unei marcvhize; ştirile despre Borges îmi vin prin poştă; din cînd în cînd, îi zăresc numele printre cele ale unor profesori sau într-un dicţionar biografic. Mie îmi plac ceasurile de nisip, hărţile, tipografia din veacul al XVIII-lea, etimologiile, aroma cafelei şi proza lui Stevenson; celălalt împărtăşeşte aceste preferinţe, dar într-o manieră plină de vanitate, care le preschimbă în atribute ale unui actor. Ar fi exagerat să afirm că relaţiile dintre noi sunt ostile; eu trăiesc, eu îmi îngădui să trăiesc, pentru ca Borges să-şi poată plăsmui literatura, şi literatura aceasta mă justifică. Trebuie să recunosc, totuşi, că a scris într-adevăr cîteva pagini izbutite, însă aceste pagini nu pot să mă salveze, poate din pricină că ceea ce e bun nu se mai află în stăpînirea nimănui, nici chiar a celuilalt, ci aparţine doar limbii sau tradiţiei. De altminteri, eu sînt sortit să pier, în mod definitiv, şi numai o frîntură din mine ar putea supravieţui în celălalt. Puţin cîte puţin, îi cedez locul, deşi cunosc prea bine perversa lui deprindere de a falsifica ori amplifica. Spinoza socotea că fiecare lucru are tendinţa de a-şi păstra propria condiţie; piatra voieşte să fie veşnic piatră, tigrul – să fie veşnic tigru. Eu trebuie să rămîn în  Borges, şi nu în mine însumi (asta presupunînd că eu însumi exist), dar adevărul e că mă recunosc mai puţin în cărţile lui decît în multe altele sau decît în stăruitorul vaiet al unei chitare. Cu ani în urmă, am încercat să mă eliberez de el şi am trecut de la mitologia mahalalei la jocul cu timpul sau cu infinitul, dar şi acest joc îi aparţine acum tot lui Borges, astfel încît voi fi silit să imaginez alte lucruri. Viaţa mea nu este, aşadar, decît o goană şi, puţin cîte puţin, pierd totul, şi totul trece în stăpînirea uitării sau a celuilalt.

            Nu ştiu care din noi aşterne aceste rînduri.

Fragment din Proză Completă 2 / Polirom

Read Full Post »