Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for octombrie 2010

Român nume de ocară

Am mai cetit cate ceva din “cele sfinte” aduse de putoarea vântului.
Rar mi-a fost dat să-mi fie atat de ruşine.
Scârbă.
Greaţă.

Şi de ei.
Dar ceea ce e mai neplăcut e că mi-e scârba şi de mine că am ce am comun cu un asemenea animal primitiv. Şi mai ales cu Marea Neagră de limacşi băloşi pe undele căreia pluteşte exemplarul.
N-am nici o vină ca m-am născut în aceeaşi ţară cu jigodia şchioapă fizic ce mutilează psihic o naţie de momâi.
N-am vină că am aceeaşi naţionalitate, aceeaşi limbă de vorbit şi aceiaşi nefericiţi strămoşi cu flegmele aliniate ordonat în slujba unui asemenea exemplar mutant bun doar de muzeu.
Şi totuşi nu mă pot opri să-mi fie scârbă.
Pentru că e doar un sentiment, n-are legătură cu raţionalul. Î-mi vine să vărs şi gata.

Vouă nu vă e ruşine, românilor care sunteţi ?????

Vorbim de profesori şi performanţele învăţământului ????
De integrare europeană ?????
De etică şi morală profesonală în mass-media ?????
De performanţe economice, de intelectuali, de evoluţie socială, de civilizaţie….

Radu divinzează un demagog ce stă la coadă la pupat măciulia “sceptrului” mogul. Loda îşi pune speranţele într-o întreagă adunătură de sugaci ce i-au luat faţa lui Crin, rămas trist undeva la coadă. Iar Waszlaw văd că l-a luat pe Søren în braţe şi-o taie pe daneză. Probabil pentru ca e aproape de “Sorin”.
În vreme ce noi ăştia mai portocalii, lătrăm trist la un executiv ce se zbate ca musca în ţesătura păianjenilor mai sus menţionaţi şi ne legăm în disperare speranţele de un om care ar trebui să facă pasă-mi-te, minunea.

Oameni buni, suntem într-o realitate paralelă ???
Suntem în altă lume, trăim o ficţiune ?

În planul real, românesc, onestitatea pare o vorbă goală !
Imperiul lui Sorin Ovidiu Vântu pare realitatea fizică, nu bazaconiile din capul nostru cu conexiunile neuronale limitate de zidurile corectitudinii, echilibrului social, eticii, umanităţii.

Desigur, oriunde în lume sunt rebuturi sociale a căror nivel intelectual şi moral este de-a dreptul mizerabil. În România însă asemenea rebuturi sunt instalate în funcţii importante din administraţie, în mass-media, în justiţie, în politică. Si-s multe cat frunza si iarba !

Ceea ce poate declanşa cunoaşterea/constientizarea acestor realităţi este greu de evaluat acum.

Cu ani în urmă, am alergat cu Toto în braţe la veterinar. Kilometri.
Era otrăvit nefericitul, de chiftelele municipale.
Mâinile nu mă mai ascultau şi aproape îl târam în ultima parte. Dar nu mă puteam opri să mă odihnesc. Viteza cu care îi puteam adminisra antidotul era vitală. Fiecare secunda putea face diferenta dintre viata si moarte.

Acum am senzaţia că dacă unul din nemernicii ăştia ar vrea să ia o chiftea de acelaşi tip aş fi incapabil să-l avertizez. Cred că n-aş face nimic să-l opresc. Şi nici să-l ajut ulterior. Aş privi probabil cum s-ar zbate, stând complet imobil, trist şi vinovat că am o asemenea lipsă de reacţie.

Asemenea nivel de nemernicie josnică ca cel ce reiese din discuţiile jigodiei are darul de a distruge partea bună din orice om de bună credinţă.

Adăugând la asta şi lipsurile ce vor urma,şi iresponsabilitaea politică a opoziţiei, şi bâlbâielile economice ale portocaliilor, e greu sa evaluezi acum stadiul în care se găseşte societatea românească.
Pe o asemenea atmosfera, un descreierat ca Vadim ar fi foarte greu de învins electoral.

Ce şanse mai poate avea naţia română să se îndrepte către lumea civilizată ?

Greu de spus.
Pentru că şansele nu sunt date de Vântu.
Şansele sunt date în complex de comportamentul politicienilor, de cel al justiţiei, al oamenilor din media (în măsura în care acolo mai sunt şi oameni) si mai cu seama de capacitatea oamenilor obisnuiti de a intelege ce se intampla.

De buna seama ca vom afla cat de curand care e directia pe care merge poporul asta pedepsit de Dumnezeu parca cu prea mare duritate pentru gafele anterioare.

Varianta 1.
Vantu la puscarie, jigodiile platite de el sa prosteasca poporul – la canal, demagogii politruci platiti tot de el – la sapa….
sau
Varianta 2.
Basescu suspendat, guvernul reformist – demis, Nastase – presedinte, Vanghelie ministrul invatamantului, Vantu – Ministru de Interne si Norica la Justitie.

Vedem cat de curand.

Viq

Articol preluat de pe acest blog :  http://copaculdinpadure.wordpress.com/2010/10/20/roman-nume-de-ocara/

 

Read Full Post »

            M-am uitat la ceasul din acea gară micuţă şi am văzut că era trecut de unsprezece noaptea. Am luat-o spre hotel. Am simţit, ca de atîtea ori, resemnarea şi uşurarea pe care ni le trezesc în suflet locurile cunoscute. Impunătoarea uşă de la intrare era deschisă : casa era cufundată în întuneric. Am intrat în vestibul; oglinzile palide repetau plantele ornamentale din salon. Ciudat, patronul nu m-a recunoscut şi mi-a întins registrul. Am luat tocul care era legat de pupitru, l-am muiat în călimara de bronz şi, cînd m-am aplecat spre cartea deschisă, s-a petrecut prima surpriză din lunga serie pe care avea să mi-o rezerve noaptea aceea. Numele meu, Jose Luis Borges, era scris acolo dinainte, iar cerneala încă nu se uscase.

            Patronul mi-a spus :

            – Credeam că aţi urcat.

            Apoi s-a uitat cu atenţie la mine şi s-a corectat :

            – Scuzaţi-mă domnule. Celălalt vă seamănă foarte mult, dar dumneavoastră sînteţi mai tînăr.

            L-am întrebat :

            – Ce cameră are ?

            – A cerut camera 19, mi-a răspuns el.

            Tocmai de aceea mă temusem.

            Am lăsat să-mi scape tocul din mînă şi am urcat în fugă scările. Camera 19 era la etajul al doilea şi dădea spre o micuţă  curte interioară lăsată în paragină, cu balustradă şi, îmi aduc bine aminte, o bancă adusă din parc. Era încăperea cea mai de sus a hotelului. Am deschis uşa şi am intrat. Lustra era încă aprinsă. În lumina aceea nemiloasă m-am recunoscut. Întors cu spatele, pe patul îngust de fier, mai bătrîn, slăbit şi foarte palid, stăteam eu, cu ochii înălţaţi spre ciubucurile din partea de sus a peretelui. Glasul a ajuns la mine. Nu era chiar glasul meu : era glasul pe care îl aud de obicei la imprimări, ingrat şi fără nuanţe.

            – Ce ciudat, spunea, sîntem doi şi sîntem unul şi acelaşi. Dar nimic nu e ciudat în vis.

            Am întrebat speriat :

            – Atunci totul se petrece în vis ?

            – Da, sînt sigur, e ultimul meu vis.

            A arătat cu mîna clondirul gol pe marmura măsuţei de noapte.

            – Vei mai avea mult de visat, totuşi, pînă să ajungi la această noapte. Ce zi e azi ?

            – Nu ştiu prea bine, i-am răspuns zăpăcit, dar ieri am împlinit şaizeci şi unu de ani.

            – Cînd veghea ta va ajunge la această noapte, vei şti că ai împlinit, ieri, optzeci şi patru. Astăzi este 25 august 1983.

            – Va trebui să aştept atîţia ani ? am murmurat.

            – Mie nu-mi mai rămîne vreme de aşteptat, a zis el cu asprime. În orice clipă pot să mor, pot să mă pierd în necunoscut, şi continuu să visez la tema dublului. Istovitoarea temă pe care mi-au dat-o oglinzile şi Stevenson.

            Am simţit că evocarea lui Stevenson era un fel de a-şi lua rămas bun, nu un semn de pedanterie. Eu eram el şi înţelegeam. Nu este de ajuns să trăieşti momentele cele mai dramatice pentru a fi Shakespeare şi a găsi fraze memorabile. Pentru a-l face să uite acest gînd, i-am spus :

            – Ştiam că o să ţi se întîmple asta. Chiar aici, cu ani în urmă, într-una din încăperile de jos, am început să scriem povestea acestei sinucideri.

            – Da, mi-a răspuns domol, de parcă şi-ar fi adunat amintirile, dar nu văd legătura. În ciorna aceea eu cumpărasem un bilet pînă la Adrogue şi, odată ajuns la hotelul Las Delicias, urcasem în camera 19, cea mai izolată dintre toate. Acolo îmi pusesem capăt zilelor.

            – De asta sînt aici, i-am zis.

            – Aici ? Întotdeauna sîntem aici. Aici te visez în casa de pe strada Maipu. Aici mă duc mereu în camera care a fost a mamei.

            – Care a fost a mamei, am repetat, fără a voi să înţeleg. Eu te visez în camera 19, cea dinspre curte, de la etaj.

            – Care pe care visează ? Eu ştiu că te visez, dar nu ştiu dacă şi tu mă visezi. Hotelul din Adrogue a fost demolat cu mulţi ani în urmă, douăzeci, poate chiar treizeci. Cine ştie ?

            – Visătorul sînt eu, am replicat pe un ton provocator.

            – Văd că nu-ţi dai seama că în primul rînd trebuie să stabilim dacă există un singur om care visează sau doi oameni care se visează unul pe celălalt.

            – Eu sînt Borges, eu, care am văzut numele tău în registru şi am urcat.

            – Borges sînt eu, care mă sting încet pe strada Maipu.

            După un răgaz de tăcere, celălalt mi-a spus :

            – Hai să ne supunem la o probă. Care a fost clipa cea mai îngrozitoare din viaţa noastră ?

            M-am aplecat asupra lui şi am vorbit amîndoi deodată. Ştiu că amîndoi am minţit.

            Un zîmbet uşor i-a luminat chipul. Am simţit că zîmbetul acela reflecta, într-un fel sau altul, zîmbetul meu.

            – Ne-am minţit, mi-a zis, fiindcă ne simţim doi, nu unul.

            Conversaţia aceea mă irita. I-am spus-o.

            Apoi am adăugat :

            – Dar pe tine, în 1983, te rabdă inima să nu-mi spui nimic despre anii care-mi rămîn de trăit ?

            – Ce-aş putea să-ţi spun, sărmane Borges ? Se vor repeta nefericirile cu care te-ai obişnuit de mult. Vei rămîne singur în casa asta. Vei atinge cărţile fără litere şi medalionul lui Swedenborg şi tava de lemn cu Crucea Federală. Orbirea nu este beznă; este o formă a singurătăţii. Te vei întoarce în Islanda.

            – Islanda! Islanda mărilor!

            – La Roma, vei repeta versurile lui Keats, al cărui nume, ca al tuturor, a fost scris pe apă.

            – Nu am fost niciodată la Roma.

            – Mai sînt şi alte lucruri. Vei scrie cel mai bun poem al nostru, care va fi o elegie.

            – La moartea…, am spus eu. N-am îndrăznit să pronunţ numele.

            – Nu. Eu voi trăi mai mult decît tine.

            Am rămas tăcuţi. Apoi a urmat :

            – Vei scrie cartea la care am visat atîta amar de vreme. În 1979 vei înţelege că presupusa ta operă nu este altceva decît o serie de ciorne amestecate şi vei cădea în zadarnica şi superstiţioasa ispită de a scrie marea ta carte. Superstiţie pe care ne-au sădit-o în suflet Faust– ul lui Goethe, Salammbo, Ulysses. Am umplut, incredibil, multe pagini.

            – Şi pînă la urmă ai înţeles că ai eşuat.

            – Ba chiar mai rău. Am înţeles că era o capodoperă în sensul cel mai covîrşitor al cuvîntului. Bunele mele intenţii nu trecuseră de primele pagini; în celelalte erau labirinturile, cuţitele, omul care se crede o imagine, reflexul care se crede adevărat, tigrul nopţilor, bătăliile care ne răscolesc sîngele, Juan Murafia orb şi fatal, glasul lui Macedonio, corabia făcută din unghiile morţilor, engleza veche repetată pe înserat.

            – Muzeul acesta îmi este familiar, am observat ironic.

            – La care se adaugă falsele amintiri, jocul dublu al simbolurilor, enumerările lungi, buna mînuire a prozei obişnuite, criteriile imperfecte pe care le descoperă cu entuziasm criticii, citatele nu întotdeauna apocrife.

            – Ai publicat cartea asta ?

            – M-am jucat, fără convingere, cu melodramatica intenţie de a o distruge, poate azvîrlind-o în foc. Pînă la urmă am publicat-o la Madrid, sub pseudonim. S-a vorbit despre un stîngaci imitator al lui Borges, care avea defectul de a nu fi Borges şi de a fi repetat trăsăturile exterioare ale modelului.

            – Nu mă surprinde, am spus eu. Orice scriitor ajunge pînă la urmă cel mai puţin inteligent discipol al lui însuşi.

            – Cartea aceasta a fost unul din drumurile care m-au condus la noaptea de acum. Cît despre celelalte… Umilinţa bătrîneţii, convingerea că ai mai trăit cîndva fiecare zi…

            – Nu voi scrie această carte, am spus.

            – O vei scrie. Cuvintele mele, care acum sînt prezentul, vor fi doar amintirea unui vis.

            M-a deranjat tonul lui dogmatic, fără îndoială cel pe care-l folosesc la orele mele. M-a deranjat faptul că semănam atît de mult şi că profita de impunitatea pe care i-o dădea apropierea morţii. Pentru a mă revanşa, i-am spus : 

            – Eşti atît de sigur că vei muri ?

            – Da, mi-a răspuns. Simt un soi de dulceaţă şi de uşurare, cum n-am mai simţit niciodată. Nu pot să-ţi comunic ce simt. Toate cuvintele au nevoie de o experienţă împărtăşită. De ce te deranjează atît de mult, după cît se pare, ceea ce-ţi spun ?

            – Fiindcă semănăm prea mult. Urăsc chipul tău care e caricatura mea, urăsc glasul tău, care e o imitaţie nereuşită, urăsc sintaxa ta cu accente patetice, care este a mea.

            – Şi eu, a zis celălalt.

            Mi-a  făcut semn să mă apropii de el. Mîna lui s-a întins ca să-mi strîngă mîna. M-am ferit; îmi era frică să nu ne confundăm definitiv.

            Mi-a zis :

            – Stoicii ne învaţă că nu trebuie să ne plîngem în viaţă; uşa închisorii este deschisă. Întotdeauna am înţeles acest lucru, dar lenea şi laşitatea m-au întîrziat. Acum vreo două săptămîni, ţineam o conferinţă în La Plata despre cartea VI din Eneida. Deodată, în timp ce scandam un hexametru, am aflat care mi-e drumul. Am luat această decizie. Din acea clipă m-am simţit invulnerabil. Soarta mea va fi aceeaşi cu a ta, vei avea brusca revelaţie rostind latina lui Vergiliu şi vei uita complet acest straniu dialog profetic, care se desfăşoară în două timpuri şi în două locuri. Cînd îl vei visa din nou, vei fi cel care sînt eu, tu vei fi visul meu.

            – Nu-l voi uita şi îl voi scrie mîine.

            – Va rămîne în străfundul memoriei tale, sub fluxul şi refluxul viselor. Cînd îl vei scrie, vei crede că urzeşti o povestire fantastică. Nu va fi mîine, vor mai trece mulţi ani pînă atunci.

            Glasul i s-a frînt; atunci am înţeles că murise. Într-un anume fel, eu muream împreună cu el; m-am aplecat îndurerat asupra pernei, dar nu mai era nimeni.

            Am ieşit în fugă din cameră. Afară nu mai erau nici curtea, nici scările de marmură, nici casa aceea mare şi tăcută, nici eucalipţii, nici statuile, nici umbrarul, nici havuzurile, nici poarta cea mare cu grilaj de la intrarea hotelului din Adrogue.

            Afară mă aşteptau alte vise.

#

            “Dialogul cu alter ego-ul are loc în 1983, cu numai trei ani  înaintea morţii, din perspectiva uitării înventive. Emoţionantul şi straniul dialog cu sine este un bilanţ şi, în acelaşi timp, ultimul său vis.” Andrei Ionescu.

Read Full Post »

            Habar nu mai am ce mare admirator al domnei Herta Muller l-a încadrat pe scriitorul Petru Popescu (n. 1944 şi emigrat în 1974) în categoria scriitorilor cu mare succes comercial; nici nu contează, de fapt. Petru Popescu este autorul a mai multor cărţi de mare anvergură şi de mare succes dar, din păcate pentru cultura românească, Petru Popescu este încă unul dintre exemplele prea multe în care un om de valoare, dacă este român, trebuie fie să emigreze, fie să moară pentru a-i fi recunoscute meritele. Petru Popescu a emigrat, dar din păcate pentru denigratorii săi, încă nu a murit.

            “Fata din Nazaret” este o carte îndrăzneaţă. O carte în care Petru Popescu statuează cu mijloacele scritorului, nu ale istoricului, un punct de referinţă pentru istoria în care trăim şi la care ne raportăm : momentul în care istoria omenirii, este definitoriu separată între momentul premergător apariţiei lui Iisus pe această lume, şi eventual tot ceea ce a fost ulterior acestui moment. De fapt, Petru Popescu descrie magistral, personajul istoric care chiar a făcut posibil acest moment : conceperea Mîntuitorului. Cartea sa, este de fapt o foarte frumoasă poveste, despre MARIA cea născătoare de Dumnezeu. O carte care se opreşte înainte ca Mîntuitorul să se nască. Carte care prefigurează năzuinţele oamenilor de atunci, în mîntuirea promisă de Vechiul Testament,  idee şi promisiune de mîntuire, preluată şi în versetele Noului Testament.

            Pe această idee se bazează cred eu, cartea lui Petru Popescu : cît de tare putem noi să credem că promisiunile de mîntuire se pot înfăptui ?

            Sigur, cartea lui Petru Popescu, este bazată limpede pe ample documentări atît din VT cît şi din NT. Cu trimiteri exacte la pasajele biblice care exemplifică multe dintre episoadele cărţii sale. În fine.

            Alt personaj important al acestei cărţi este desigur, Pilatius Pontius. Personajul care provine ghiciţi de unde ? personaj care ulterior, va face şi va impune – în mentalul unora – , conceptul de “spălarea pe mîini”. Derogarea. Derobarea. Spălarea pe mîini. Neimplicarea. Apoi.

            Fata din Nazaret avea puterea de a se încontra cu însuşi Dumnezeu înainte de a fi “Născătoare de Dumnezeu”. Era o biată copilă. Dar o copilă DEMNĂ. Mariamne – pentru că aşa este denumită în acestă carte MARIA,  s-a tîrguit cu Dumnezeu înainte de a da naştere speranţei de mîntuire. Ea, fata unui rabin al unui trib izgonit în deşert de un rege vremelnic, are puterea de a-l întreba frecvent pe însuşi Dumnezeu : este drept asta Adonai ? Este drept ca femeia să fie supusă, sclavă sau la îndemîna aproape oricui ? Dumnezeu nu îi răspunde Mariei – în această carte. Probabil că nici nu avea ce să îi spună. Probabil că, pogorîrea Duhului Său Sfînt asupra Mariei, a fost răspunsul Său.

            Cartea lui Petru Popescu, se încheie înainte ca Mariamne să dea naştere fiului său.Va fi fiind fiul Mariamnei, Fiul Mîntuitor ?

            Ps. Titlul acestei cărţi mie mi se pare a fi o parabolă : nu este vorba despre Iisus Nazarineanul ci, este vorba despre “Fata din Nazaret”, născătoarea speranţei. Este cu totul altceva decît “Regele se-nclină şi ucide”. Chestie de timp şi de mental-actualitate. NU ?

Read Full Post »

Cartea formării

         Autorul acestei cărţi ( Sepher Yethzirah – în traducere Cartea Formării) intenţionează (printre altele) să ne arate cum ajung la existenţă fiinţele. Cînd înţelepţii au pătruns această cunoaştere au descoperit cele zece şi numai zece categorii pe care gîndirea le poate folosi pentru a ordona toate lucrurile simple : substanţă, cantitate, calitate, relaţie, spaţiu, timp, posesiune, poziţie, acţiune şi pasivitate. Cînd înţelepţii au stabilit aceste zece categorii cu precizie, nici o concepţie nu a rămas fără legătură cu acestea, cu excepţia ideii de creator, căci El se află dincolo de orice intuiţie şi înţelegere.

– comentariu de Saadia ben Iosif din Fayyum

Exemplificare

Mai departe nu e nimic.

Read Full Post »

            Sătul de pămînturile Spaniei, un bătrîn oştean al regelui încearcă să-şi găsească desfătarea în vastele geografii ale lui Ariosto, în acea vale a lunii unde sălăşluieşte timpul care-a fost risipit de vise şi în idolul de aur al lui Mahomed răpit de Montalban.

            Într-o blajină ironie faţă de sine imaginează un cavaler naiv care, cu mintea tulburată de lectura acelor miracole, porneşte să caute aventuri şi vrăji în locuri prozaice numite El Toboso ori Montiel.

            Înfrînt de realitate, de Spania, Don Quijote se stinge din viaţă în satul său natal, către 1614. şi prea puţin va izbuti să-i supravieţuiască Miguel de Cervantes.

            Pentru amîndoi, pentru visător şi visat, toată această urzeală a fost întemeiată pe opoziţia a două lumi : lumea ireală a romanelor cavalereşti, lumea cotidiană şi comună a veacului al XVII-lea.

            n-au bănuit că anii vor sfîrşi prin a şlefui discordia, n-au bănuit că şi la Mancha, şi Montiel, şi uscatul chip al cavalerului vor fi, pentru viitorime, nu mai puţin poetice decît călătoriile lui Sindbad sau vastele geografii ale lui Ariosto.

            Pentru că la începutul literaturii se află mitul, şi tot astfel şi la sfîrşitul ei.

Fragment din Cartea de Nisip.

BLOGUL ZILEI : http://viatadeboem.blogspot.com/

Read Full Post »

            Pe data de 16 octombrie 1978, cardinalul Karol Józef Wojtyła, (n. 18 mai 1920) devenea cel de-al doilea Papă cu altă origine decît cea italiană, întrerupînd o tradiţie care dura din 1522, cînd Papă a fost ales Adriaan Florisz d’Edel sau Adrian von Utrecht, sub numele de Papa Adrian al VI-lea.

            Născut într-o modestă familie poloneză, Wojtyla avea să fie consacrat încă de mic copil – la dorinţa expresă a mamei sale – , unei cariere ecleziastice. A urmat  mai întîi,  cursurile Facultății de Litere și Filozofie a Universității Jagielloniene din Cracovia, începînd cu anul 1938. În 1942, a  urmat studii universitare de teologie la Cracovia , iar în 1946 a fost hirotonit ca preot catolic. A urmat apoi, un stagiu la Vatican, unde a absolvit Universitatea Papală Angelicum, obţinînd un doctorat în teologie cu o teză despre „Credința în gândirea Sfântului Ioan al Crucii”. Reîntors în Polonia, deţine mai multe parohii şi obţine un doctorat în filosofie cu o teză despre gîndirea filosofului german Max Scheler. „În 1953 i se încredințează catedra de Teologie morală și etică socială la Facultatea de Teologie din Cracovia. Când aceasta a fost desfințată, în 1954, este numit profesor de Etică la Universitatea Catolică din Lublin. În acest oraș fondează un Institut de Morală creștină, a cărui direcție o va deține până în 1978”. (Wikipedia). În 1958 este hirotonit episcop. Deviza sa a fost : „Totus tuus” („Al tău întru totul”), în semn de devoțiune față de Fecioara Maria. În iunie 1968 a fost făcut cardinal. Apoi, după 10 ani a fost ales drept cel de-al 264-lea urmaș al Sfântului Petru sub numele de Papa Ioan Paul al II-lea, succedîndu-i lui Papa Ioan  Paul I. Pontificatul său a fost cel de al treilea ca durată, după pontificatul Sfîntului Petru ( estimat între 34 şi 37 de ani), şi pontificatul lui Pius al IX-lea (31 de ani). A decedat la 2 aprilie 2005, cînd anturajul său laic şi bisericesc a fost rugat cu umilinţă : „Lăsaţi-mă să merg la Domnul”.

            Sub pontificatul său, Biserica Catolică a cunoscut o notorietate uriaşă, Papa Ioan Paul al II-lea fiind unul dintre cei mai vizibili Papi ai tuturor timpurilor. A întreprins nenumărate călătorii de mesaj apostolic, pe toate continentele şi în aproape toate ţările, inclusiv în România. A făcut paşi importanţi întru ecumenism şi nu a pregetat să susţină un dialog viu, cu reprezentanţii cei mai de seamă ai tuturor religiilor, cu precădere a celor trei mari religii monoteiste. A jucat un rol important pe scena laică a lumii, contribuind decisiv la căderea comunismului. A fost ţinta unor atentate, din fericire ratate. Cred că ar trebui să ne amintim că Papa Ioan Paul al II-lea se adresa mulţimii cu celebrele sale cuvinte :”NU VĂ FIE  TEAMĂ!”.

            Profesiunea sa de credinţă a fost extraordinar de concisă :”Un laic ce primeşte cu generozitate iubirea dumnezeiască în inima şi viaţa lui, este mai sfînt decît un preot sau un episcop care o primesc în mod mediocru”. Şi : „Într-o lume în care adevărul este atît de impopular, să cauţi popularitatea este aproape o crimă!”. Nu vă fie teamă.

Am consultat în afară de Wikipedia, „Karol cel mare” scrisă de biograful său Domenico Del Rio, „Planul lui Dumnezeu” – Ioan Paul al II-lea, „Papalitatea în Evul Mediu” – Harald Zimmerman, „Inventarea autonomiei” – J.B. Scheneewind.

Read Full Post »

            Închid ochii şi văd un stol de păsări. Viziunea ţine o clipă sau chiar mai puţin; nu ştiu cîte păsări am văzut. Numărul lor era definit sau nedefinit ? Problema implică existenţa lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, numărul este definit, fiindcă Dumnezeu ştie cîte păsări am văzut. Dacă Dumnezeu nu există, numărul este nedefinit, fiindcă nimeni n-a putut ţine socoteala. În acest caz, am văzut mai puţin de zece păsări (să spunem) şi mai mult de una, dar nu am văzut nouă, opt, şapte, şase, cinci, patru, trei sau două păsări. Am văzut un număr între zece şi unu, care nu este de neconceput; ergo, Dumnezeu există.

#

            Ce simplu E!

#

            “Nu trebuie să cerem o revelaţie directă, nici să nu aşteptăm un semn special pentru noi, nici ca Domnul nostru să ne vorbească în taină. Uneori îi cerem cu tulburare Domnului să ne vorbească, să ne reveleze adevărul Său, să ne dea nemijlocit învăţătura Sa, în loc de a-i cere credinţă. Credinţa este proba adevărului celor crezute. Doar adevărul se poate impune cu asemenea evidenţă.” Miguel de Unamuno / Jurnal intim.

Read Full Post »

Octave

Sora mea, draga de ea, mi se vaită – pe bună dreptate – că ochii săi au început să fie cuprinşi de o boală cumplită – cataracta – dar eu nu ştiu ce să îi spun, sau ce să îi recomand. Mă gîndesc involuntar la Borges care deşi suferea de o boală genetică  a ochilor săi, boală pe care a contractat-o de la taticul său – orbirea la propriu – , a  estompat-o suveran prin bunăvoinţa mamei sale, căreia i-a dictat imensitatea şi splendoarea operei sale.

            Nici tăticul meu şi prin urmare nici tăticul sorei mele, nu suferea de o boală de ochi cum ar fi de exemplu, cataracta. A suferit el de alte cecităţi dar nu este acum vremea să le discutăm. Aşadar, dragă soră, cred că va trebui să te împaci cu suveranitatea vrerii divine în ceea ce priveşte privirea ta : ştiu că ochiul tău cel stîng este atins de cecitatea cataractei tale dar, probabil că nu este prea tîrziu să laşi ochiul tău cel bun, ochiul tău drept, să direcţioneze întreaga ta privire binoculară, NU ?

            Sora mea, draga mea, vom privi şi vom avea. Ce vom avea ? vom vedea. Noi vom vedea dintre umbrele mormintelor noastre iar copiii noştri se vor întreba de ce nu am reuşit noi să îi păstrăm printre noi, în timpul vieţii noastre pentru viitorul lor…

            E simplu draga mea soră, e simplu :

Read Full Post »

Alteritatea EU-lui

            Nu ştiu, dar nici nu cred că în fiecare dintre noi, nu sălăşluiesc mai multe şi felurite moduri de a fi. Bine, nu vorbesc despre non-dilematicii care ştiu întotdeauna ce au de făcut, de spus, de ricanat la adresa altora dar niciodată nu au dileme despre ei înşişi. Ferice de ei. Mă refer la cei care au îndoieli. La cei care iau decizii – proaste sau bune – comparînd diversele posibilităţi de conduită într-o situaţie sau alta, situaţie la limită, sau mai ales, nu!

            Toată viaţa noastră stă! sub imperiul deciziilor pe care trebuie să le luăm, dacă nu chiar clipă de clipă, atunci măcar în anumite momente definitorii pentru fiecare dintre noi. Cea mai grea decizie pe care trebuie să o luăm de la caz la caz, este chiar dacă decizia pe care tocmai suntem pe cale de a o lua, este corectă. Corectă în raport cu felul nostru de a fi şi de a interacţiona cu cei din preajma noastră, fie ei dintre cei care alcătuiesc mai mult sau mai puţin, universul – în sens restîns – în care lumea noastră are conţinut şi contur (familia, de exemplu), fie ei cuprinşi într-o arie mai largă (colegi, prieteni, cunoscuţi de circumstanţă).

            Fiecare dintre noi este silit să convieţuiască în forul propriu intim, atît cu deciziile care s-au dovedit a fi corecte în timp dar mai ales, cu deciziile care s-au dovedit în timp a fi nu tocmai faste. Nici nouă, nici altora. Singura noastră problemă, este că suntem prea adesea tentaţi să învăluim în uitare, propriile noastre greşeli. Propriile noastre eşecuri de poziţionare. Problema este că suntem prea adesea, tentaţi să trecem cu prea mare uşurinţă peste deciziile luate sub imperiul unor stări umorale.

            De aici şi problema : atîta vreme cît nu vom fi în stare să ne împăcăm cu propria noastră alteritate, nu vom fi în stare să acceptăm alteritatea în general. Cu atît mai puţin vom fi dispuşi la un dialog care să fie în stare să ne limpezească pe noi, toţi. Vom discuta paralel la nesfîrşit mînaţi de adevăruri proprii fiecăruia dintre noi, nedispuşi să ne depăşim cecitatea în care ne-am instalat. Cecitate care nu ne mai permite să vedem că nimeni nu deţine adevărul suprem. Nimeni. Viaţa noastră a tuturor, se desfăşoară pe coordonate aflate într-o permanentă fluctuaţie. Nimic nu este statuat definitiv şi ireproşabil. Suntem diferiţi. Dar nu suntem chiar atît de diferiţi încît măcar să nu încercam să ne concertăm într-un efort comun.

            Probabil că în momentul în care vom recunoaşte fiecare dintre noi propria alteritate, vom fi pregătiţi să acceptăm un adevărat dialog în care alteritatea în general, să fie acceptată. De noi, toţi. Credeţi că este posibil ? Eu cred că ar fi, benefic.

Read Full Post »

Borges şi eu / J.L.B.

            Lui Borges – celuilalt, nu mie – i se întîmplă tot felul de lucruri. Eu nu fac altceva decît să hoinăresc prin Buenos Aires, zăbovind uneori, în mod mecanic poate, să privesc arcada unui vestibul ori uşa unei marcvhize; ştirile despre Borges îmi vin prin poştă; din cînd în cînd, îi zăresc numele printre cele ale unor profesori sau într-un dicţionar biografic. Mie îmi plac ceasurile de nisip, hărţile, tipografia din veacul al XVIII-lea, etimologiile, aroma cafelei şi proza lui Stevenson; celălalt împărtăşeşte aceste preferinţe, dar într-o manieră plină de vanitate, care le preschimbă în atribute ale unui actor. Ar fi exagerat să afirm că relaţiile dintre noi sunt ostile; eu trăiesc, eu îmi îngădui să trăiesc, pentru ca Borges să-şi poată plăsmui literatura, şi literatura aceasta mă justifică. Trebuie să recunosc, totuşi, că a scris într-adevăr cîteva pagini izbutite, însă aceste pagini nu pot să mă salveze, poate din pricină că ceea ce e bun nu se mai află în stăpînirea nimănui, nici chiar a celuilalt, ci aparţine doar limbii sau tradiţiei. De altminteri, eu sînt sortit să pier, în mod definitiv, şi numai o frîntură din mine ar putea supravieţui în celălalt. Puţin cîte puţin, îi cedez locul, deşi cunosc prea bine perversa lui deprindere de a falsifica ori amplifica. Spinoza socotea că fiecare lucru are tendinţa de a-şi păstra propria condiţie; piatra voieşte să fie veşnic piatră, tigrul – să fie veşnic tigru. Eu trebuie să rămîn în  Borges, şi nu în mine însumi (asta presupunînd că eu însumi exist), dar adevărul e că mă recunosc mai puţin în cărţile lui decît în multe altele sau decît în stăruitorul vaiet al unei chitare. Cu ani în urmă, am încercat să mă eliberez de el şi am trecut de la mitologia mahalalei la jocul cu timpul sau cu infinitul, dar şi acest joc îi aparţine acum tot lui Borges, astfel încît voi fi silit să imaginez alte lucruri. Viaţa mea nu este, aşadar, decît o goană şi, puţin cîte puţin, pierd totul, şi totul trece în stăpînirea uitării sau a celuilalt.

            Nu ştiu care din noi aşterne aceste rînduri.

Fragment din Proză Completă 2 / Polirom

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »