Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for ianuarie 2011

     Elis întreprinse o cercetare critică pentru a vedea dacă şi alţi oameni cred în ipoteza conducerii lumii. Ajunse repede la concluzia că da şi colecţionă, în decurs de cîţiva ani, următoarele teorii :

Teoria 1, culeasă de la mai mulţi compatrioţi de-ai săi; ca sursă probabilă nu excludea serviciile secrete : lumea este condusă de Uniunea Sovietică şi de America, duşmani numai în aparenţă, înţeleşi să-şi extindă dominaţia asupra tuturor ţărilor globului. Ipoteză vagă şi nepractică, întrucît postula conducerea lumii de către două forţe relativ impersonale, oricum inaccesibile ca atare (nu puteai cere ceva Americii sau Uniunii Sovietice ca atare).

Teoria 2, culeasă de la o autostopistă nordică vagabomdînd prin Italia : lumea este condusă de inteligenţe extrraterestre. Problema, în acest caz, era aceea de a intra în contact cu extratereştrii. În fond, apariţia lor în faţa cuiva echivala întru totul cu aceea a Păianjenului Hermion. În acest caz, se putea spune prea bine că Păianjenul Hermion conduce lumea (unde Păianjenul Hermion este o inteligenţă extraterestră).

Teoria 3, culeasă de la un şofer de taxi şi de un reprezentant comercial, ambii din Paris : lumea este condusă de Evrei, care reprezintă în acelaşi timp marii plutocraţi şi marii revoluţionari, dreapta financiară şi stînga intelectuală, capitalismul şi comunismul. Toată lumea de azi este un vis rău conceput în minţile diabolice ale Evreilor. O teorie asemănătoare aparţinuse naţionaliştilor germani din vremea primului război, iar apoi, naziştilor. Dar, în fond, ea data deja din epoca Imperiului roman, îi spuse mai tîtziu un profesor de istorie ecleziastică.

Teoria 4, expusă de amanta unui fost profesor al său de la Universitate . lumea este condusă de masoni. Cine nu e mason nu participă la putere. Reprezenta întregirea teoriei 3 (referitoare la Evrei) şi extinderea ei la o organizaţie care permitea şi ne-evreilor accesul la conducerea lumii.

Teoria 5, expusă de un american limbut şi hirsut, noaptea, într-un autobuz Greyhound : lumea e condusă de Rotary Club şi de Reader’s Digest. Vulgarizare a teoriei 4 şi a celei care urmează.

Teoria 6, culeasă de la un italian, care o apăra cu patimă într-un restaurant : lumea este condusă de CIA, printr-o infinită reţea de organizaţii, printre care era numit şi Reader’s Digest (dar nu şi Rotary Club).

Teoria 7, culeasă de la un anarhist în stare de ebrietate : lumea e condusă de Vatican, care reprezintă un scandal public. Distruge Vaticanul şi vei elibera lumea. Din monologul patetic al anarhistului se formau sumedenie de fantasme romantice . vedeai lumea ca o femeie goală înlănţuită de lanţurile Vaticanului, dezrobită prin foc şi sînge de cardinali. La sfîrşit, această lume apărea, voluptoasă, înaintea anarhistului… Elis prevedea însă că, în loc de a i se oferi, îl va lua în palmă, îi va reteza capul cu dinţii, apoi îl va scuipa pe jos, ştergîndu-şi cu un deget firişorul de sînge prelins prin carotida omului. Hotărît, lumea nu avea dimensiuni9 umane.

Teoria 8, culeasă de la un vînzător de îngheţată : lumea e condusă de negustorii din California, care fac modele şi dictează gusturile. Scopul lor este însă acela de a distruge lumea. De aceea fac mode tot mai urîte şi împing tot mai mulţi indivizi în braţele drogurilor şi ale violenţei.

Teoria 9, în legătură directă cu cea precedentă, culeasă de la un portar de hotel din Barcelona : există în lume o forţă negativă care vrea s-o distrugă şi care este localizată în California; şi o forţă pozitivă care încearcă s-o prezerve, reprezentată de Biserică şi de organizaţiile ei caritative. Comunmismul, după această sursă, era, dacă nu un produs californian, cel puţin un fenomen înrudit cu nihilismul californian. Comuniştii erau mai buni decît califonienii, întrucît nu grăbeau sfîrşitul lumii prin droguri, violenţă şi prostituţie.

Teoria 10, expusă de un fost profesor de drept comercial : lumea e condusă de negustori, fiind, în ultimă instanţă, un bun comerciabil în întregime şi fără rezerve. (Crezi că o femeie, oricît de cinstită, nu are un preţ ? spunea el. Iar lumea e departe de a fi cinstită…) Cel mai mare negustor din lume este stăpînul lumii : de el depinde politica statului şi a celorlalţi negustori. Întrebat dacă, în timpul vieţii, Howard Hughes fusese stăpînul lumii, profesorul afirmă că el nu se gîndise la exemple concrete, dar că, în ultimă instanţă, nu era exclus ca Howard Hughes să fi luat, la vremea lui, decizii privind destinele întregii lumi.

Teoria 11, culeasă de la un popă ortodox, care în mod vizibil nu credea în ea : lumea e condusă de Dumnezeu (vezi însă deasupra, teoriile 1 şi 2).

Teoria 12, vorbă de duh lansată de un tînăr evreu care se afla de faţă atunci cînd popa ortodox formulase, ipocrit, teoria 11 : da, lumea e condusă de Dumnezeu, dar de dumnezeul evreilor ! (Vezi teoria 3).

Read Full Post »

I. Grădinile lui Tozgrec
 
      „Cu menţiunea ‘roman’. Text neterminat, manuscris, redactat în limba română… Pe pagina de titlu este notată o dată : 21 august 1981, data începerii romanului.” (Tereza Culianu-Petrescu).
 
II. Sid şi Mekor 
 
      „Text manuscris, în româneşte… Titlul Sid şi Mekor a fost dat de editor, în încercarea de a evita repetarea titlului Tozgrec.” (Tereza Culianu-Petrescu).

###

     Oamenii, de obicei, sunt excesiv de subiectivi. Realitatea înconjurătoare se reflectă extrem de diferit în imaginarul fiecăruia dintre noi. Fiecare martor al unei întîmplări petrecute sau chiar în curs de desfăşurare, are propria sa versiune despre succesiunea faptelor. Ne uneşte totuşi, ceva : recursul la mit. Fiecare dintre noi compară evenimentele la care asistă, cu experienţa proprie, experienţă raportată la bagajul de cultură al societăţii în care fiecare dintre noi, s-a format. Ori, este ştiut că fiecare societate/cultură are propriul său mit întemeietor, mit la care ne raportăm cu toţii, aproape în mod automat. Profesorul Culianu, chiar a întemeiat o nouă modalitate de studiu, respectiv mitanaliza.

     Preocupat fiind de studiul religiilor, profesorul Culianu a remarcat că toate culturile pămîntului, au serioase puncte de tangenţă, puncte care fără să coincidă, au remarcabile similarităţi. Cu rare excepţii, oamenii aparţinînd diferitelor culturi acceptă instinctiv o „Instanţă Superioară” condiţiei umane. Fie că acea instanţă este compusă dintr-un Panteon populat cu Zei, fie că această instanţă este dominată de un singur Dumne-Zeu. Se pare că omul este ‘matriţat’ să gîndească aşa cum gîndeşte. Desigur, există şi excepţii. Pe acest tărîm (om obişnuit, om de excepţie, Zeu) se desfăşoară intriga acestui roman, denumit – Tozgrec.

     Ambele variante, I şi II, constituie (în opinia mea) o introducere care să familiarizeze cititorul atît cu cele două personaje principale – Tozgrec şi Mekor Haym – cît şi cu elementele care vor constitui substanţa cărţii. Aceste personaje sunt învăluite într-o aură de mister, legenda atribuindu-le amîndurora multiple posibilităţi de geneză, înfăţişare şi chiar scop. Atmosfera este întregită de un filon epic-narativ caracteristic romanului poliţist cu plonjeuri în atmosfera specifică basmelor întemeiate pe legende care fie provin din mituri, fie devin chiar ele, mituri de referinţă.

     Tozgrec poate lua diferite înfăţişări iar Mekor, poate avea diferite identităţi, începînd prin a fi descendenta unui lung arbore genealogic (pe linie maternă) ca fiică a unui bătrîn înţelept deţinător al multor adevăruri ultime despre lume, cît şi prin a fi o impostoare pripăşită în preajma bătrînului, cu unicul scop de a-l face pe acesta să-i destăinuie secretele. Desigur că din scena în care se desfăşoară aceste evenimente, nu pot lipsi cei care avizaţi fiind de puterile bătrînului, caută să-l captureze şi să folosească aceste puteri,  în scopuri mîrşave. Despre ce fel de putere este vorba, autorul ne spune la un moment dat : „- Voi încerca să-ţi spun pe scurt despre ce este vorba : despre putere asupra oamenilor. Pentru a avea putere asupra lor, trebuie să le influenţezi inconştientul… trebuie să exerciţi asupra lor un control psihic, cu scopul de a provoca în ei reacţiile scontate.”

     Ce caută oamenii de cînd e lumea ? Fericirea. În ce mod se ajunge la acest ideal ? Depinde. Creştinii speră la o viaţă în rai, dacă au respectat poruncile : nu fă aia, nu fă ailaltă. Yoghinii, speră în Nirvana. Comuniştii, au promis un rai laic, pe pămînt. Occidentul s-a depărtat de la unele valori creştine punînd în centrul preocupărilor oamenilor, zeul-ban. Ce cale propune Tozgrec ? Rămîne de văzut. (va urma).
 

Read Full Post »

Cuvînt asupra ediţiei / Tereza Culianu-Petrescu

     Romanul inedit Tozgrec se alătură celorlalte scrieri de ficţiune ale lui Ioan Petru Culianu publicate postum : povestirilor de primă tinereţe din Arta fugii (Polirom, 2002), romanelor Hesperus (Univers, 1992; Nemira, 1998; Polirom, 2004) şi Jocul de smarald (Polirom, 2005, 2008). Lucrarea, amplă, nu a fost definitivată. Ceea ce s-a păstrat se află cuprins în mai multe caiete şi file detaşate, toate manuscrise, redactate în limbile română şi franceză (cu scurte însemnări, uneori, în engleză), majoritatea purtînd aceeaşi indicaţie de titlu – Tozgrec – şi diferite subtitluri sau titluri ale părţilor componente : Grădinile lui Tozgrec, Mekor Haym, Păianjenul Hermion, Tozgrec urmat de extrase din presă privind Experimentul Lombrosa.

     Acest întins şantier scriptural – în jur de 500 de pagini manuscrise – a fost desfăşurat între anii 1981-1984, pe cînd autorul era profesor la Universitatea din Groningen, în Olanda. Era tocmai perioada în care, în planul activităţii ştiinţifice, Culianu reluase lucrul la scrierea sa din 1979, Iocari serio, în vederea publicării la Editura Flammarion, transformînd-o în ceea ce avea să fie Eros et magie a la Renaissance. 1484 (1984), marea sa carte despre imaginarul Renaşterii şi magie. În septembrie 1984, Culianu îi scria lui Eliade că voia să încheie cît mai repede „prima versiune a romanului fantastic la care scriu – Tozgrec” (Dialoguri întrerupte. Corespondenţă Mircea eliade – Ioan Petru Culianu, Polirom, 2004, p. 257).  Acest fapt nu s-a întîmplat, scrierea a rămas compusă din secţiuni nedefinitivate, dar parcurgerea manuscriselor este poate mai tulburătoare şi mai edificatoare decît lectura unei versiuni finale, inevitabil supuse autocenzurii.

     Există totuşi o cunoscută povestire cu titlul Tozgrec, scrisă în 1986, publicată în volumul La collezione di smeraldi (Milano, Jaca Book, 1989; v. şi traducerea românească, în Pergamentul diafan (Nemira, 1993) şi Pergamentul diafan. Ultimele povestiri (Nemira, 1996; Polirom, 2002). Această povestire are o intrigă doar tangenţial asemănătoare cu cele desfăşurate în versiunile nedefinitivate ale romanului.

     Tozgrec este în bună măsură o carte de şi despre magie, pandant şi prelungire ficţională a studiilor de istoria religiilor semnate de Culianu, dedicate acestui subiect major în viziunea sa – „cealaltă ştiinţă”, ştiinţa alternativă, implicănd o întreagă concepţie a lumii şi un anume comportament uman.

     Cele patru versiuni păstrate au subiecte diferite, în ele regăsindu-se însă personajele Mekor Haym şi bătrînul Haym, Elis sau „onirologul” Caspar Stolzius – şi desigur, Tozgrec, figură legendară de magician, discipol al lui Solomon, transformat aici într-o realitate misterioasă în căutarea căreia se află toate celelalte personaje. Ficţiune ale cărei planuri se întrepătrund sau alunecă îndepărtîndu-se unele de altele, romanul are în fundal Odessa începutului de secol XX, Amsterdamul, Elveţia – şi proprietatea californiană La Maja, apropiată de oraşul închipuit Lombrosa, unde sălăşluieşte comunitatea adepţilor lui Tozgrec şi unde Caspar Stolzius îşi desfăşoară în anii 1980 experimentul de manipulare a oamenilor prin inducerea anumitor vise.

     Biografic cu inserturi esoterice, realist pe secvenţe, fantastic-esoteric şi mitologic, Tozgrec constituie probabil cea mai enigmatică scriere dintre postumele lui Ioan Petru Culianu.

     În volumul pe care-l publicăm acum, cele patru versiuni (urmate de Addenda) se succed în ordinea cronologică a redactării lor.

 

Read Full Post »

Semnal

     Anul trecut, editura Polirom a publicat în colecţia „Biblioteca I.P.Culianu o nouă carte postumă a acestui eminent savant Român. Cartea se numeşte „Tozgrec”, este probabil cel mai elaborat roman al acestui autor, a apărut în îngrijirea doamnei Tereza Culianu-Petrescu, sora scriitorului, şi din păcate (sau din fericire) nu este o ediţie definitivată de autor. Spun din păcate pentru că deşi volumul cuprinde peste 400 de pagini, nu are finalitatea dorită de autor şi spun de asemeni din fericire pentru că, cititorul este liber să îmbine cum doreşte, diferitele secţiuni care compun această carte. Şi tot din fericire, această carte oferă cititorului prilejul destul de rar, de a vedea pe viu, laboratorul de creaţie al  acestui om de excepţie a culturii române.

     Voi expune această carte pe îndelete, începînd cu consideraţiile de început ale doamnei Tereza Culianu-Petrescu, trecînd prin cele patru variante ale acestui roman şi încheind cu varianta de „Tozgrec” cuprinsă deja, în volumul de nuvele „Pergamentul diafan-Ultimele povestiri”, volum apărut tot la Polirom în 2002.

va urma

Read Full Post »

Leapşă refuzată

     Blogul acesta a fost nominalizat la o „leapşă”-concurs bloggeristic pentru activitatea de anul trecut. Mă simt onorat pentru cele cîteva nominalizări şi mulţumesc celor care au avut amabilitatea să considere că merit.

     Din lipsă acută de timp, nu am avut pînă acum posibilitatea să consult regulamentul concursului, şi deci să fac la rîndul meu, nominalizări.

     Regulamentul concursului este simplu şi eficace şi-i felicit pe cei care au avut inspiraţia de a-l alcătui. Dar. Din momentul în care între membrii juriului am văzut că este şi Adrian Năstase, cheful de a mai participa la această „leapşă” mi-a dispărut instantaneu. Nu doresc să-mi sporesc traficul pe blog chiar cu orice preţ.

     Nu am de gînd să explic de ce. Cine poate să înţeleagă fără explicaţii înţelege oricum, iar cine are nevoie de explicaţii NU se va lăsa convins nicicum.  Cine doreşte să participe la acest concurs, poate să intre pe blogul doamnei LUCIA VERONA  .

###

BLOGUL ZILEI  http://nicoletasavin.wordpress.com/2011/01/24/armata-nu-i-cu-noi-cinci-minute-de-rusine-si-tradare-nationala/

Read Full Post »

Sunt culmi înfricoşate

Sunt culmi înfricoşate în sufletele noastre,
Dar nimeni nu le suie şi nimeni nu le-atinge,
Deasupra, peste neguri, furtună şi dezastre
Pe ele niciodată lumina nu se stinge …

Acolo răsăritul trimite-ntâia rază,
Amurgul tot acolo lucirea lui din urmă,
Pe fruntea lor lumina de-a pururi scânteiază
În chip de sărutare, ce-n veci nu se mai curmă.

Arareori un vultur cu aripe bălane
Rătăcitor ajunge pe culmi, dar nu mai zboară,
Căci prins adânc de vraja senilelor arcane,
Rămâne sus acolo şi nu se mai coboară.
#

Vasile Voiculescu

 

Read Full Post »

     Am vizitat această ţară, mînat fiind de o curiozitate nesăţioasă. Turist împătimit fiind, nu am căutat decît acele elemente care fac deliciul oricărui turist, aflat pe oricare alte  meleaguri. M-am ferit să redau în amănunţime elementele cu caracter politic livrate nouă, de domnul ghid. M-am ferit să fac referiri prea explicite la istoria acestor locuri. M-am ferit să fac prea dese referiri la factorul teologic. M-am ferit să fac prea multe referiri la modul în care diverse seminţii de oameni cu diverse tradiţii, coexistă paşnic sau mai puţin paşnic, pe aceste meleaguri străvechi. Am încercat numai, să redau cu bucuria omului obişnuit, parte din splendoarea oricărui loc de pe acest pămînt, loc pe care pronia mi-a permis, să-l vizitez. Atît!. Numai, atît!

     Am mai spus că această călătorie încheie un soi de triptic : Istambul, Vatican, Israel. Probabil că ar fi trebuit, să le enumăr în ordine inversă. Eu nu am făcut decît să le enumăr în ordinea în care pronia mi-a permis mie, să le vizitez.

     Acum. Cele 24 de episoade în care am descris această călătorie, au urmat cu stricteţe traseul nostru turistic. Ordinea strict teologică, ar fi fost cu totul alta dar, repet, am vizitat această ţară din punct de vedere strict turistic. Totuşi.

     Sînt nevoit să fac o remarcă : dacă atunci cînd am vizitat Istambul, am fost pe deplin în afara componentei religioase a acelei excursii, la Vatican am mers deja fiind parţial, în cunoştinţă de cauză. Acolo, la Vatican, am avut revelaţia!

     Numai că de-abia acolo, pe Pămîntul Sfînt, am înţeles lucruri pe care dacă nu aş fi mers să le văd şi să le pipăi la faţa locului,  mi-ar fi rămas neştiute…

     Şi acolo, ca şi peste tot pe unde am mers pînă acum, am fost nevoit să observ cam acelaşi lucru : oamenii, se înţeleg între ei, pînă cînd factorul politic le întunecă judecata şi bunul simţ. Nu voi dezvolta acest subiect, acum. Ce rost ar avea ?

     Va mai trece o vreme, pînă cînd să pot sedimenta această fabuloasă experienţă.  Sunt cîteva locuri în care aş fi vrut să ajung dar nu am reuşit, sunt cîteva locuri în care m-am simţit excelent, sunt cîteva locuri unde vizita mi s-a părut prea lungă.

     Singura concluzie la care pot să ajung, este că trebuie să mulţumesc proniei că mi-a permis să întreprind, această minunată călătorie.

     Călătorie pe care o recomand tuturor, indiferent ce sacrificii ar trebui să facă, pentru.

Read Full Post »

      Nu vom ajunge la Qumran. Pe cine mai interesează nişte peşteri străvechi, unde au fost descoperite urme ale unor comunităţi (esenieni?) care au locuit aici cu vreo două sute de ani î. Hr.? Pe oamenii de ştiinţă, mai ales după ce un beduin a descoperit în mod  întîmplător, celebrele manuscrise de la Marea Moartă, în 1947. Noi, suntem simpli turişti aşa că ne îndreptăm spre un magazin plin cu tot felul de alifii şi de creme, unde doamnele pot cumpăra ieftin produse de înfrumuseţare şi de întinerire iar domnii, pot cumpăra şi ei produse care eventual, le pot reda vigoarea. Sau, după poftă, suveniruri, ulei de măsline, fructe, şi alte fleacuri care fac deliciul călătorilor. Scumpe foc, toate. Firesc, doar locul pare a fi în stăpînirea unor ruşi de origine evreiască, repatriaţi. Mă tentează o sticlă cu ulei de măsline de 500 ml. dar preţul, mă descurajează : 75 de dolari americani.

     Este vremea mesei. O autoservire încăpătoare şi foarte populată oferă o largă varietate de preparate culinare, de sucuri şi de băuturi. După ce ne ospătăm cu cîte o supă minusculă dar delicioasă şi cu cîte o porţie de chiftele de pui cu sos şi cu cartofi copţi, ieşim la o ţigară, pe terasă. Savurăm cîte o bericică, privind încîntaţi peisajul. Nici aici nu am scăpat mai ieftin dar, nu mai contează. Privilegiul de a te ospăta aici, are preţul cuvenit.

     Marea Moartă este locul aflat la cea mai scăzută cotă  a altitudinii de pe pămînt, respectiv minus 428 de metri. În vechime, a fost denumită Marea Sărată. Denumire meritată din plin, doar concentraţia de săruri atinge incredibilul nivel de 30 %. Din sărurile care se găsesc în această mare, se produc atît acele alifii de care am amintit, cît şi îngrăşăminte pentru agricultură.

     Aici, sunt amenajate vestiare şi duşuri pentru doritorii de a se scălda, fără teama de a se putea îneca. Pur şi simplu cine vrea se întinde pe apă, iar marea te ţine la suprafaţă de parcă ar fi un divan! Este recomandabil totuşi, să nu zăboveşti prea mult în apă iar după ce ieşi, musai să faci un duş chiar pe plajă. Tot aici, o inscripţie te anunţă că eşti în apropierea barului aflat la cea mai scăzută cotă – minus 418 metri, faţă de oceanul planetar. Record după record! Ai uitat cumva să iei costumul de baie cu tine ? nu-i nimic. Un magazin oferă respectivele costume la preţuri ridicate. Vînzătorii ? tot nişte ruşi, desigur. Şi parcă, am văzut şi vreo cîţiva arabi.

     Ce mai avem de văzut pe aici? O manastire ortodoxă ridicată la cîţiva kilometri de locul unde se spune că a fost cu adevărat botezat, Iisus. Nu vom merge şi noi acolo unde pelerini din toată lumea vin să se boteze în schimb, vom vizita mănăstirea. La intrare, se află un atelier unde se fabrică mozaicuri, la comandă. Cîţiva călugări trudesc aici cu meşteşug bine deprins. Şi aici, avem norocul de a primi cîteva explicaţii de la un călugăr vorbitor de limbă română. Doritorii de bucate călugăreşti nu au decît să coboare în trapeza mănăstirii, unde vor fi ospătaţi gratuit. Silvia merge cu ei. Eu, prefer să mai arunc o ultimă privire acestor locuri, unde nu cred că voi mai ajunge, vreodată.

     Seara a început să se lase pe nesimţite. La locul de întîlnire, toată lumea este prezentă. La drum. Domnul Iosif, neobosit, ne arată pe marginea drumului, tufe şi copaci specifici deşertului care, pot trăi chiar şi în lipsa apei. Suntem în Cisiordania, unul dintre teritoriile ocupate, unde îşi duc traiul beduinii şi cîteva comunităţi de evrei colonişti. Statul nu învesteşte nimic pe aici, pentru că din 1967 şi pînă în prezent, încă nu s-a putut ajunge la un acord politic care să reglementeze aceste teritorii. Dar, speranţe mai sunt!

     Odată ajunşi la hotel, avem parte de o surpriză! Cele două agenţii care au organizat excursia noastră, au convenit să ne ofere o masă de rămas bun la un restaurant din Jaffa, parte şi ca o compensaţie a faptului că de Revelion, ar fi fost loc şi de mai bine. Frumos din partea lor!     

     Cina a fost compusă din renumitele salate mediteraneene asezonate din belşug cu bolurile din care fiecare mesean, şi-a putut alege după pofta inimii, aproape orice. Desigur, în deschidere a fost nelipsitul humus, pentru cunoscători sosul picant, iar pentru cine se pricepe cu adevărat, peştele marinat. Apoi, o tavă cu fructe de mare şi una cu peşte la cuptor, au mers să astîmpere vinul zglobiu sec, rece şi foarte bun. Cei mai prevăzători, care au mai păstrat ceva loc în burdihane, au putut să se delecteze cu cîteva specialităţi de cofeturi.

     Vremea a trecut cam fără veste atît la propriu cît şi la figurat; a doua zi, după o raită de bun rămas prin Tel-Aviv şi prin Hertzelyia, vom purcede la aeroport şi de acolo acasă, la Romanica. Despre asta, am scris, AICI!

Read Full Post »

      Cei 14 “hoinărici” amatori de drumeţie, s-au prezentat la ora fixată. În faţa hotelului stătea răbdător un microbuz de vreo 20 de locuri, lîngă care ghidul nostru stă de vorbă cu un bărbat înalt, cu ochelari şi cu o figură zîmbitoare. El va fi şoferul nostru pentru acest drum. El va fi şi ghidul nostru la Ierihon, pentru că şi acest mic şi antic oraşel, este controlat de Autoritatea Palestiniană, iar aici, domnul Iosif nu trebuie să intre dacă ţine la pielea dumisale. Ca cetăţean israelian dar şi ca pensionar fost ofiţer activ în  serviciul de informaţii ale armatei, ar fi lesne ţinta teroriştilor, luat prizonier şi eventual folosit ca monedă de schimb pentru teroriştii din închisorile israeliene.

     Peisajul ne este deja familiar; mare parte din drumul catre Ierihon se face pe autostrada spre Ierusalim. La un moment dat, domnul ghid ne atrage atenţia pe marginea drumului, unde nişte borne semnalează cota faţă de  nivelul mării,  la care ne aflăm. Tocmai am trecut pe lîngă cota 500 şi tot coborîm. De o parte şi de cealaltă a drumului, se văd aşezări de beduini. Foarte pretenţios spus, aşezări. De fapt, sunt cîteva zeci de corturi improvizate din lemn, pînză şi plastic, în care trăiesc aceste cete de păstori nomazi. Trăiesc bineînţeles, exact ca acum 500, 1500, 3500 sau poate chiar, 8000 de ani! Ne aflăm în zona deşertică a Israelului. Totuşi, sistemul de irigaţie este şi aici la datorie şi fiecare palmă de pămînt care poate fi lucrată, este cultivată.

     Ajungem la un mic popas format dintr-o benzinărie, cîteva magazine cu artizanat, un soi de restaurant-cafenea şi un post de control militar israelian. Aici, domnul Iosif va aştepta pînă cînd ne vom întoarce noi de la Ierihon. Timpul nu ne mai presează ca pînă acum şi facem o scurtă pauză. Mă uit la preţul benzinei; între 7 şi 9 shekeli. Scump! Două cămile aşteaptă în poziţia şezînd (îngenunchiat) doritorii să se fotografieze lîngă ele, sau chiar să facă o plimbare. Privesc fascinat cămilele cum se ridică în picioare cu cei care li s-au căţărat în spinare, cum ocolesc nepăsătoare locul de popas conduse de căpăstru de un beduin, apoi cum reîngenunchiază pentru a-i lăsa pe călăreţi să coboare din şaua dublă.

     Plecăm. Trecem de o barieră deschisă unde nu ne controlează nimeni. Figura şoferului nostru se pare că este cunoscută şi funcţionează ca un soi de garanţie. Domnul Iosif ne spusese numai cuvinte de laudă despre acesta. Că de fapt, este proprietarul a opt autocare şi a acestui micribuz. Că a pornit de la poziţia de ghid în care este foarte bine pregătit. Că mai are şi o plantaţie cu vreo 200 de măslini. Că este harnic, se vede, doar nu a pregetat să o facă pe şoferul în prima zi a anului nou! Ce nu ne-a spus domnul Iosif, este că nenea acesta habar nu are o boabă de română aşa că, nu ne va explica nimic. Eh, atîta pagubă!

     Ierihon, este se pare, prima cetate cucerită de evreii din vechime după ce trecuseră cei 40 de ani petrecuţi în deşert. Este aşezarea umană cea mai veche de pe pămînt şi este aflată la cea mai scăzută cotă faţă de nivelul oceanului planetar, respectiv minus 250 metri. Este un oraş cu populaţie majoritar arabă, deci a fost cedat Autorităţii Palestiniene în 2005. Vizităm Aşezămîntul Românesc compus dintr-un complex frumos de clădiri şi o biserică. Nu ne bagă nimeni în seamă. De-abia la plecare, vine un călugăr care se oferă să ne spună cîteva cuvinte. Mai coborîm din microbuz ? Nuuuu! Pînă acum, ce-o fi păzit ? În apropiere mai este o capelă în curtea căreia se află Dudul lui Zaheu . Zaheu a fost un vameş care auzind că Iisus va trece pe aici, s-a căţărat într-un sicomor (tradus ca fiind dud) pentru a-L vedea şi s-a convertit.

     Urcăm pe un platou de unde vedem la înălţime, săpată în stîncă, o cetate. Vedem pe deasupra capetelor noastre, un teleferic. De unde pleacă vedem, unde ajunge, nu, şi nici nu vom afla pentru că am uitat să-l întrebăm pe domnul Iosif. Pe aceste meleaguri Iisus a făcut destule minuni menţionate în NT, aici îşi are originea pilda cu bunul samarinean, aici se află şi Muntele Ispitei. N-are rost să mai stăm pe aici prea multă vreme. Ce am avut de văzut am văzut, iar după ce am făcut un tur al noului oraş cu locuinţele sale moderne, cu tarabe pline cu fructe, cu locaşuri de cult, cu circulaţie anevoioasă, mergem spre barieră. Nu ne mai controlează nimeni, îl recuperăm pe domnul Iosif, şi la drum! spre Marea Moartă.

Read Full Post »

     Privesc pe geamul autocarului, îngîndurat. Ghidul nostru, domnul Iosif, încearcă să ne spună alte şi alte lucruri. Drumul către Ierualim venind dinspre Betlehem, nu este prea lung. Lungă este numai incapacitatea noastră de a reveni dinspre locurile istorice către actualitatea zilnică.

     Vom mai merge la Biserica Adormirii Maicii Domnului ? Nuuu, spun în cor, turiştii. Mi se pare aproape firesc. Este destul de greu să vezi Biserica Adormirii Maicii Domnului, după ce încă nu ai rumegat suficient, splendoarea şi semnificaţia Bisericii Nativităţii.

     Mai ales că bieţi oameni fiind, nu putem uita că ne aşteaptă Revelionul. Este  cum nu se poate mai limpede, că nu mai avem prea multă vreme la dispoziţiţie, pentru a ne odihni o leacă, pentru a ne curăţi de mizeriile anului care tocmai se încheie şi pentru a ne pregăti cum se cuvine, pentru intrarea în noul an.

     Se pare că în prima zi a noului an, vom avea program de voie. Totuşi, domnul Iosif ne propune o variantă. Opţional, cine doreşte poate să meargă la Marea Moartă situată la cota minus 428 şi la Ierihon, oraşul cel mai vechi de pe lume, datînd de circa opt mii de ani. Preţ, 35 de euro de persoană. Nu sunt destui amatori. Ar trebui ca măcar vreo 20 dintre noi să se înscrie, pentru a acoperi cheltuiala cu motorina, ciubucul şoferului, etc. Numărăm de trei ori dar, nu ies la socoteală decît 14 amatori. Cineva vine cu o idee : dacă doritorii ar  plăti să spunem, cîte 50 de euro, s-ar putea găsi de închiriat un maxi-taxi cu şofer ?

     Domnul Iosif promite să facă tot posibilul apoi, ne captează atenţia. – Eeeem, după ce veţi merge în camerele dumneavoastră pentru odihnă, ne vom reîntîlni la ora 21 pentru a merge la locul în care vom petrece Revelionul.

     Da! Aşa este, numai că mie a început să-mi dea tîrcoale, foamea. Pînă la ora  de întîlnire, mai sunt destule ore. Restaurantul hotelului este închis. Alte restaurante se pregătesc pentru revelion. Toate dughenele şi buticurile au tras obloanele. Găsim totuşi, o mică pizerie deschisă. Nu mă omor eu cu firea după pizza dar, asta e! Înainte de a comanda ceva, întreb : – Primiţi dolari sau euro la plată ? – Nuuuu, îmi spune cu regret o fată înaltă şi foc de frumuşică. Nu avem această opţiune la casa de marcat. Ghinion? Nu! Îngerul nostru păzitor ne conduce paşii aproape de faleză unde descoperim un microrestaurant cu vreo şapte mese. Meniu ? Shaorma, falafel şi pui, în trei variante de mărime a porţiei. Pe două grătare electrice verticale, înfipte în nişte ţepuşe de metal rotitoare, se prăjesc nişte bucăţi de carne de toată frumuseţea. Îi spun Silviei : – Dacă nici aici nu ne primeşte dolari, asta e! ne întoarcem la hotel, ne spălăm, dormim o leacă şi gata. – Voi români ? – Da! zic eu cu speranţa înfiripîndu-se în suflet. – Stai să întreb la şefa. Vine şi şefa. – Nu aveţi schekeli ? – Deloc şi murim de foame. – Bine, zice şefa, dolari.

     Acuma, nu pot nega că ne era o foame respectabilă dar, pot jura că am mîncat cea mai bună shaorma din toată viaţa mea. Auzisem eu că la Tel-Aviv se mănîncă o shaorma formidabilă. Ei bine, aşa este! Carnea era prăjită pînă la crocant la exterior şi suculentă la interior; nebunia de tot felul de garnituri la alegere condimentate suav şi bine mirositoare alunecau pe gîtlejurile noastre instantaneu, iar berea răcită tocmai atît cît se cuvine a întregit acest prînz în mod perfect. Bonul de casă a fost emis în schekeli dar, mi-a calculat la paritatea oficială şi am plătit 35 de dolari. A meritat cu vîrf şi îndesat.

     După ce ne-am dichisit şi ne-am îmbrăcat gigea, am coborît în holul hotelului. Lumea se adună, vin pînă la urmă şi întîrziaţii, ne suim în autocar şi la drum. Unde mergem ? Nici ghidul nu ştie prea bine. N-a mai fost acolo niciodată. Cert este că părăsim Tel-Avivul şi intrăm într-un orăşel satelit. Nici şoferul nu a mai fost pe aici şi la început, rătăceşte drumul. Începem să ne amuzăm. – Ajungem oare anul acesta la locul unde vom petrece Revelionul ? – Ajungem, ajungem, ne spune ghidul preocupat. Şi chiar ajungem. Sincer să fiu, mă aşteptam la altceva dar, nu am de gînd să las nimic să îmi strice cheful. O idee generoasă nepusă în practică cum se cuvine, poate să conducă spre eşec.

     O sală încăpătoare de mese adăpostea cam vreo o sută şi cincizeci de evrei de origine română care petreceau revelioanele împreună, iar agenţia a gîndit că întrei ei, noi românii ne vom simţi ca acasă. Aşa a şi fost. Ne-am simţit ca acasă. Adică exact ceea ce unii dintre noi, am fi vrut să evităm. Nu contează. Pînă la urmă, chiar ne-am distrat chiar dacă a trebuit să insistăm să ne schimbe vinul iar din bucate nu prea am mîncat mai nimic. Dacă am mîncat cu mare plăcere preparate kosher toată săptămîna, sarmalele şi cîrnaţii de aici nu mi-au plăcut defel. Peştele a fost bun, la fel şi brînza şi evident că am înfulecat nişte portocale de la mama lor de-acasă.

     Deşi a fost cam înghesuială între mese, lîngă orchestră a fost lăsat un spaţiu unde s-a încins dansul. Au cîntat şi vreo trei foste glorii ale shou-bizzului românesc. Pe la trei dimineaţa, totuşi petrecerea s-a spart. Înapoi la autocar, înapoi la hotel pentru că mai avem cîteva ore de somn şi mergem la Marea Moartă. Domnul Iosif a reuşit să închirieze un maxi-taxi pentru cei 14 amatori de a-şi începe anul cu o excursie, nu cu o zi de leneveală. Aş fi putut să pariez că avea să reuşească!

Read Full Post »

Older Posts »