Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 9 ianuarie 2011

     Ce poate să spună un creştin botezat ortodox despre Zidul Plîngerii? Chiar nu ştiu dar,  voi încerca. Aici de exemplu, am văzut că acei soldaţi prezenţi cam peste tot, uneori chiar controlează trecătorii. Fie la intrarea în unele magazine mai mari, fie în alte locuri special amenajate, ca de exemplu aici, la intrare. O mică instalaţie similară celor din aeroporturi, aşteaptă neutră să vadă dacă unii dintre cei care vin aici, au gînduri necurate. Au mai fost cazuri terminate cu sînge vărsat… Acum, controlul pare mai mult de formă, un fel de ameninţare psihologică, un fel de concept care avertizează că, de fapt nu este de glumă cu cerberii de aici. Sunt înarmaţi, vigilenţi dar experimentaţi. Cam ştiu ei de unde vine pericolul. Din partea grupului nostru turistic, sigur NU ! Domnul ghid Iosif, este o chezăşie; este foarte cunoscut şi nu întîmpinăm dificultăţi.

     Odată trecuţi cu bine prin acest filtru, ne adunăm şi stabilim planul de bătaie : avem pe cont propriu cam 30 de minute; dacă vrem să ne rugăm şi să atingem zidul, bărbaţii au partea stîngă la dispoziţie iar femeile partea dreaptă; putem să lăsăm acolo bileţele care conţin rugăminţile noastre; trebuie să avem capetele acoperite; să nu cumva să mai întîrziem că, de data asta cine întîrzie, aici rămîne! Şi trebuie să se întoarcă la Tel-Aviv, pe cont propriu. Mie mi se pare destul de limpede.

     Iau cîteva cadre generale. Locul este destul de populat dar, aflu că sunt momente în care, pînă la două sute de mii de oameni sunt prezenţi aici. Un şir de trepte largi, ne conduc agale spre platou. Locul este plin de evreii ultra-tradiţionalişti. Unii, întind mîna către mine; sînt vag nedumerit pentru că, mîna lor este plină de bancnote! Nu par cerşetori ! Nici nu sunt cerşetori ! Aveam să mă lămuresc mai tîrziu ce este cu aceştia. Deocamdată, înaintez către zid. Am şapca pe cap. Observ la un moment dat, un soi de masă pe care o mulţime de kipa(chipa) aşteaptă; socotesc : de ce să merg eu la Zidul Plîngerii cu o biată şapcă pe cap, cînd o kipa tradiţională este la îndemînă ? Iau una şi o pun pe cap. Parcă mă simt mai bine. Merg, filmez, mă apropii de zid şi-l ating.

     Mă aşteptam la o piatră rece dar, simt un zid cald. Cald ? DA! Cald! Seara a început să se lase aşa că, exclus ca razele soarelui să mai fie prezente cu căldura lor în acest zid masiv. Nu-mi rămîne decît evidenţa : acest zid, este încăzit de căldura tuturor mîinilor care îl ating. Acest zid, împrumută de la oamenii care îl ating cu devoţiune căldura sufletelor lor şi o returnează tuturor oamenilor care îl ating cu pioşenie. Acest zid este ilustrarea vie a vorbei străvechi : plîng de bucurie. N-am să vă spun ce dorinţă mi-am pus eu atingînd acest zid. Vă spun numai că, mi-a fost teamă să doresc prea mult. Ştiţi cum se spune : vezi ce-ţi doreşti că, s-ar putea ca Dumnezeu să-ţi împlinească dorinţa! Îmi reprim gestul de a mă închina. Ar fi fost acest gest AICI, un sacrilegiu ? Nu ştiu…

     Timpul a cam trecut. Mă îndrept către punctul de întîlnire cu grupul. Văd un soi de tarabă unde o mulţime de obiecte de cult ebraic, aşteaptă. În jurul acestui loc, cîţiva evrei gesticulează; vreau să îi întreb dacă pot să cumpăr o kipa; n-are nimeni vreme de mine; dezamăgit, plec spre ieşire. Depun cu regret acea kipa pe care am împrumutat-o la intrare. Mi-ar fi uşor să o subtilizez, pentru că prea mult mi-am dorit-o. Nu fac aşa ceva. O depun acolo, de unde am luat-o, cu regret…

     La punctul de adunare, o mică masă etalează TREI obiecte : o bucată de hîrtie, un pix şi o kipa; nimeni deocamdată, în jurul meu. – Doamne, zic în sinea mea, mă ispiteşti ? Rezist. Vine şi domnul ghid şi îi spun ce şi cum. – Eeeem, zice dumnealui, dacă vrei, putem să cumpărăm mîine o kipa. – Bine, zic eu, trist. Vine Silvia. – Tibi, spune ea, nu vezi ? EL ţi-a dat această kipa! A ta E! Mă uit la ghid, la ceilalţi din grup, toţi, tac. A mea E ? – DA, par să spună toţi – a ta E ! Ce să fac ? O iau! ( Este aceasta, minunea hărăzită mie acolo ? Voi, ce spuneţi?)

Read Full Post »

      Dacă nu am spus nimic pînă acum, este vremea : şepcile pe care ni le-a făcut cadou în prima zi ghidul nostru, domnul Iosif, îşi arată utilitatea : cei şapte-opt care le poartă, sunt adevărate repere pentru ceilalţi care zgîind ochii te miri pe unde, se răzleţesc de grup. Evident, domnul Iosif defilează în fruntea noastră, cu un mic steguleţ al României (fără stemă) ridicat în sus. După tentativa de masă de prînz eşuată, ne reunim pentru a merge la Mormîntul Sfînt. Mai înainte de aceasta, am vizitat un magazin de obiecte bisericeşti  de unde doritorii, au putut să cumpere lumînări. Alţii, au cumpărat icoane scumpe sau cruciuliţe din aur sau din argint. Ghidul ne tot învîrte pe străduţele înguste unde negustorii îşi etalează marfa, o laudă şi încearcă să te determine să cumperi măcar ceva acolo, cît de cît; unii, chiar reuşesc.

Dar noi avem altă treabă şi nu după multă vreme, de după un zid, în faţa ochilor noştri se vede o construcţie masivă. La început, nu ştiu ce să cred. Unde suntem ? mă întreb ? – Eeeeem, suntem în faţa Sfîntului Mormînt. Aici sunt restul de staţii, adică eeeem, despuierea de haine (X), Baterea în cuie (XI), locul unde Iisus a murit pe cruce (XII), locul ungerii cu mir şi în sfîrşit, punerea în mormînt ne spune ghidul. Deocamdată eu nu văd decît o lespede mare (staţia a XIII-a) deasupra căreia căreia sunt atîrnate de un cadru, opt lampadare (care semnifică numărul Bisericilor adăpostite în Biserica Sfîntului Mormînt. Văd este un fel de a spune pentru că, misterul este amplificat de semi-lumina în care sunt învăluite locurile acestea.

Aici, m-am rătăcit de grup. Locul este plin ochi cu diverse grupuri de turişti. Aveam să recunosc o parte dintre limbile vorbite – inclusiv rusa – dar cea mai mare parte, nu. Ce contează ? Am altă urgenţă acum. Unde o fi domnul Iosif ? Dar Silvia ? Mă uit de jur împrejur. Lîngă intrare, pe dreapta, văd o scară care urcă în sus. Cine urcă, trebuie să şi coboare, îmi zic. La dreapta, văd că se deschide o altă încăpere şi mă îndrept într-acolo. În mijlocul încăperii vaste, o capelă înconjurată de turişti. Privesc, privesc, şi găsesc : pierduţi într-o mare de turişti ruşi, Iosif, Silvia şi încă vreo cîţiva membri ai grupului, stau la rînd pentru a pătrunde în interiorul capelei, respectiv staţia a XIV-a. Aici este Mormîntul lui Iisus Hristos şi în  acelaşi timp, locul Învierii Sale, dar ca de obicei, despre Învierea Sa nu prea căpătăm amănunte… De aceea, întreaga construcţie se numeşte Biserica Mormîntului ŞI Învierii Domnului Iisus Hristos. De aici se aduce Lumina de Paşte în fiecare an, în urma minunii care se întîmplă negreşit : apariţia la miezul nopţii rînduite a focului care la început nu arde şi care apoi, se transformă în Flacără Vie de la care creştinii iau Lumină.

Pentru a putea pătrunde în Mormînt, trebuie să ne exersăm fie şi măcar pentru o clipă, umilinţa : trebuie să ne aplecăm adînc pentru a putea pătrunde acolo, pe o scară destul de abruptă, în jos. Nu putem zăbovi prea multă vreme; sunt prea mulţi cei care aşteaptă, iar ieşirea se face tot pe aici. Avem vreme numai să filmăm mormîntul, pereţii, să ne închinăm la icoane şi cam atît. Odată ieşiţi din catacombă, pe partea stîngă a capelei construite deasupra mormîntului aprindem lumînările cumpărate dinainte. Apoi, mergem din nou, spre locul ungerii cu mir (pentru înmormîntare). Pe rînd, turiştii dar mai ales turistele, au un moment de devoţiune. Se prosternează pe piatra ungerii şi ating de ea obiecte despre care se spune că vor fi sfînţite. Cum eu habar nu aveam despre asta, Silvia mi-a luat şapca şi a lipit-o de piatră; aveam să aflu chestia asta, ulterior; încă nu ieşisem complet din transă. În fine.

Văd şi alţi membri ai grupului apropiindu-se. Domnul Iosif ne îndrumă către scările de la intrare, scările – foarte abrupte! – care ne vor duce spre staţiile X, XI şi XII.  Aici, iar se zăboveşte pentru că, din nou fiecare turist îngenunchează şi se reculege; de asemeni, se aprind lumînări pentru cei vii şi pentru cei morţi, la fel ca la bisericile noastre. Coborîrea se face pe trepte la fel de abrupte; firesc, doar această construcţie este ridicată pe Golgota, zis şi Muntele Căpăţinii. Aici, pe aceste locuri, istoria menţionează etape diferite. Pe vremea VT locul era folosit drept cimitir. În 135 d. Hr. Împăratul Adrian a construit aici un lăcaş închinat lui Zeus, iar pe locul mormîntului, un altar al lui Venus. Este uriaşul merit al Împărătesei Elena, mama lui Constantin cel Mare că aceste locuri arată acum, aşa cum arată. Elena, a construit aici prima Biserică Creştină, în 326, înlăturînd construcţiile lui Adrian. Întreaga creştinătate datorează enorm Împărătesei Elena, de la ridicarea martirajului comis trei secole împotriva creştinilor, pînă la adoptarea creştinismului ca religie oficială în Imperiul Roman, de către Constantin în 313 (cred), şi nu numai. Elena a întreprins vaste cercetări, cercetări care au permis descoperirea crucii pe care a fost răstignit Mîntuitorul, ridicarea unor lăcaşuri de cult şi atîtea altele…

Odată grupul reunit, facem un tur al uriaşului aşezămînt. Prima biserică din 326 denumită Anastasis (Învierea) a fost distrusă şi reconstruită de mai multe ori. Ce este de reţinut este faptul că, în prezent, aici oficiază zilnic, următoarele comunităţi creştine : greco-ortodoxă, armeană, catolică, latină(romană), ortodoxă-siriană, coptă şi etiopiană. Am avut parte inclusiv noi să asistăm la o slujbă oficiată de ordinul franciscanilor (sper să nu mă înşel; rasa încinsă cu frînghie, corul, organizarea riguroasă). În Biserica Greco-Ortodoxă*, un punct este indicat ca fiind Centrul Lumii. Poate că este, de unde să ştiu eu asta ? Dar, îmi aduc destul de bine aminte că tot grecii pretindeau că la Delphi este “Omphalos” – adică buricul pămîntului, deci ?

*În camera părintelui superior grec, este expusă mîna dreaptă, înnegrită şi uscată, a Mariei Magdalena.

Read Full Post »

     …Iisus a zis : Adevărat grăiesc vouă că unul dintre voi, care mănîncă împreună cu Mine, Mă va vinde. (Marcu 14, 18). …Şi îndată dimineaţa, arhiereii, ţinînd sfat cu bătrînii, cu cărturarii şi cu tot sinedriul şi legînd pe Iisus, L-au dus şi L-au predat lui Pilat. Şi L-a întrebat Pilat : Tu eşti regele iudeilor ? Iar El, răspunzînd i-a zis : Tu zici. (Marcu 15, 1-2).

# Judecata sinedriului a hotărît : Iisus trebuie să moară. #

Iar Pilat le-a zis : Dar ce rău a făcut ? Iar ei mai mult strigau : Răstigneşte-L ! (Marcu 15,14).

     Mulţimea, întărîtată de arhierei, a hotărît : Baraba să fie eliberat, Iisus răstignit. Drumul Calvarului, poate să înceapă. Drumul, are 14 opriri. La prima oprire, Iisus a fost condamnat. La cea de a doua, Iisus şi-a primit crucea. Cea de a treia oprire, lîngă capela poloneză, a fost locul unde Iisus a căzut prima dată.  Fiecare dintre opriri, este marcată pe ziduri, la înălţime, cu cifre romane. La fiecare dintre ele ne oprim şi noi, iar ghidul ne oferă explicaţii ample. Străzile sunt extrem de înguste şi bineînţeles, înţesate cu magazine de suveniruri; tot ce i-ar trece unui turist prin cap să cumpere, poate să găsească pe aici. Cumpără cineva ? Eu nu am – prea – văzut.

     Aici nu am răgazul să scriu deci, filmez şi uneori, îl înregistrez pe domnul ghid. Mă bazez de asemeni, pe memorie; acum, odată ajuns acasă, vă spun că rău am făcut. Dacă nu aş fi avut mărturia camerei de luat vederi, aş fi fost în mare cumpănă. Nu ştiu alţii dar eu, am fost teribil de impresionat. Greu de redat sentimentul încercat la faţa locului;   este un sentiment greu, apăsător. Eşti conştient că lucrurile descrise de ghid, parcurgînd acele locuri cunoscute de noi din Evanghelii, te poartă pînă hăt, departe în timpurile vechi, pînă la Facerea Noii Lumi de după Hristos. Te simţi cumva chiar martor al acelor vremi. ÎNCEPI să crezi…

     În faţa Capelei Armene Catolice – staţia a patra, este locul unde Iisus s-a întîlnit cu mama Sa. Între staţiile II şi III este o mică arcadă (pare-se originală încă din acele vremuri) unde Pilat a spus : “Ecce Homo”(Ioan 19,5). Mergem mai departe. Am sufletul greu. Drumul urcă o pantă uşoară, dar urcă şi tot urcă. Nouă nu ne este chiar aşa de greu, dar Lui ? Oare cum i-a fost Lui ?  Cu greutatea CRUCII în spate, cu coroniţa de spini SFÎŞIINDU-I FRUNTEA, bătut şi UMILIT, Lui cum i-a fost ? Mai ales după ce a văzut suferinţa mamei Sale ?

     Staţia a cincea a fost locul în care Simon din Cyrenia a purtat el însuşi crucea lui Iisus. (Marcu 15, 21). Mergem către staţia a şasea; potrivit tradiţiei, aici Sfînta Veronica i-a şters Domnului obrazul de sudoare; se mai spune că, pe acel ştergar s-a imprimat chipul Domnului, aceea fiind prima Icoană. Îmi amintesc ŞI de Giulgiul din Torino dar, nu este acum vremea să vorbim, despre… Urmează staţia a şaptea; locul unde Iisus a căzut a doua oară. Staţia a opta, este marcată de o Cruce Latină pe zidul unei mănăstiri greceşti; aici, Iisus le-a consolat pe fiicele Ierusalimului. Ultima staţie care se mai află în aer liber, cea de a noua, este locul în care Iisus a căzut pentru cea de a treia oară.

     Celelalte cinci staţii, sunt acum adăpostite de o vastă construcţie, Biserica Sfîntului Mormînt. Dar pe aceasta, o vom vedea ceva mai tîrziu; noi, bieţi turişti legaţi mai mult de cele lumeşti decît de cele cereşti, facem o pauză de masă, unde un arab lipsit de cel mai elementar scrupul, ne jefuieşte pur şi simplu, pentru nişte sandvişuri microscopice şi o cafea minusculă sau un suc mititel, pretinzîndu-ne cîte 15 dolari. Dăm, ce să facem ? Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvîntat!.

Read Full Post »