Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 10 ianuarie 2011

      Înainte de a părăsi Ierusalimul îndreptîndu-ne spre Tel-Aviv, aveam să facem o scurtă oprire la Biserica Românească. Situată în mijlocul unui cartier ultrareligios evreiesc, a luat fiinţă cu greu, a trecut prin momente grele dar acum, oferă asistenţă religioasă celor care o doresc. Această oprire, a fost una dintre multele surprize plăcute pe care domnul Iosif ghidul nostru, le-a oferit cu generozitate grupului nostru de turişti.

      Cît pe ce să uit să menţionez această oprire. Notesul meu nu a reţinut nimic din acest scurt popas. Nici nu este de mirare. Încă nu ieşisem din transa în care mă aflam, încă. Tot încercam să merg cu istorisirea, mai departe. Ceva nu se lega nicicum. Am apelat la camera de luat vederi. Şi am înţeles. Am înţeles că tot ce relatez eu aici, este asistat de îngerul meu păzitor… Nu aveam cum să merg mai departe cu relatarea mea, făcînd abstracţie de acest lăcaş de cultură şi de spiritualitate românească.

     Cert lucru este că aici, am avut cea de a doua mea senzaţie de deja-vu. Prima senzaţie de acest gen, am trăit-o la Mănăstirea Melk. Deosebirea este că dacă la Melk am avut o senzaţie stranie, aici, am avut o senzaţie plenară de împlinire; o senzaţie de bine. O senzaţie de ACASĂ. Nu ştiu de ce am trăit aici, această senzaţie…

      Am avut senzaţia  de loc familiar. Am filmat pe dinafară biserica dar nu am avut deloc senzaţia de loc ştiut dinainte. Abia după ce am pătruns în curtea bisericii, amintirile ? mele au irumpt. Am recunoscut aleea care duce către intrarea în biserică. Am recunoscut cîinele care apăra curtea bisericii; am fost singurul pe care acest cîine, nu l-a lătrat. Am pătruns în biserică. ŞTIAM că după micul antreu, urmează un şir de trepte. Ştiam că acel şir de trepte se ramifică în sus către turlă, ştiam că acel şir de trepte merge în jos, către un soi de spaţii administrative ( beci, cămară, etc.)

     Am intrat. Am filmat. Am pus la cutia donaţiilor cîţiva firfirici. A apărut şi preotul. Preotul ne-a făcut o slujbă.  Acea slujbă a avut un caracter de spovedanie. Respectiv, cei mai apropiaţi de sfinţia sa s-au adăpostit sub sutana sa iar noi restul, atingîndu-ne în cascadă am luat parte la acea slujbă, cam cum se întîmplă la slujba de pomenire a morţilor. Nu vă miraţi. Nu veneam noi, de la Mormîntul Sfînt şi de la Zidul Plîngerii ?

     Trebuie musai să remarc faptul că această biserică este prima biserică ortodoxă în care, am văzut că pangarul este parte integrantă din biserică, nu aşa cum ştim cu toţii, că este separat ca un  butic oarecare, în care se vînd lucruri bisericeşti.

     La ieşire, domnul Iosif avea să ne atragă atenţia, spre doi oameni înveşmîntaţi în negru, cu pălării şi cu perciuni bogaţi; – aceştia, sunt eeeem, dintre cei care nu văd cu ochi buni situarea acestei biserici, aici.

     Aşa şi ? Probabil că alţi doi dintre aceşti ultra-religioşi, păzesc moscheeea din apropiere, de la care auzisem muezinul chemîndu-i pe musulmani la rugăciune. Maaare este Dumnezeu! .

Read Full Post »

     – Dacă un evreu este în străinătate şi vine vremea de rugat, trebuie să se roage cu faţa îndreptată spre Israel; dacă se află în Israel, trebuie să se roage cu faţa spre Ierusalim;  dacă este în Ierusalim, trebuie să se roage cu faţa spre Zidul Plîngerii, ne spusese domnul ghid.

     Ce fac evreii dacă se află la Zidul Plîngerii, am văzut. Cu Cartea Sfîntă în mînă, cu pălăria bine-cunoscută sau cu capul acoperit cu kipa(chipa), fac temenele şi citesc, uneori ore în şir. Acele temenele au se pare rolul de a ilustra că omul nu este decît o biată frunză în vînt, la voia Domnului. Prietenul Teofil mi-a trimis un comentariu calificat, pe care îl înserez aici :

Salut

Zidul Plangerii este de fapt zidul de vest al Templului construit (reconstruit) de Regele Irod cel Mare (Hordus – Herod). Nu are nici o legatura cu Templul lui Solomon sau Ezra, simplu a fost reconstruit pe acelasi loc.Evreii nu au avut nici un drept de a se ruga la acest zid timp de aproape un milieniu si jumatate de la distrugerea templului. Primul care le-a recunoscut dreptul de a se ruga la acest zid a fost sultanul Suleiman ( in ro. Soliman I-ul 1494-1566) Magnificul. In anul 1841 inca o data evreilor le-a fost interzis sa se roage printr-un firmam al lui Ibrahim Pasha, firman anulat de facto in 1898 de sultanul Abdul Hamid al II-lea. Dupa 1949, Zidul trece sub autoritatea Iordaniei si iarasi evreii nu se vor putea ruga langa acest zid pana in 1967 cand zidul trese definitiv sub autoritatea Israelului. Teologic vad rugaciunea langa “Zidul Plangerii” un sacrilegiu si o incalcare a primei si/sau celei de a doua porunci. La Evrei prima, la Crestinii Catolici tot prima si la Crestinii Ortodocsi a doua:“Eu sunt Domnul Dumnezeul tău: să nu ai alţi dumnezei afară de mine, să nu-ţi faci chip cioplit ca să te închini lui.”
Fara indoiala ca zidul poate fi interpretat ca un fel de “chip cioplit”! Si aici traditia primeaza teologia pura si istoria! Important este ceea ce crede sau simte credinciosul!

Mulţumesc frumos, dragă Teofil !

     Cu micile întîrzieri de rigoare, grupul se reuneşte şi mergem spre autocarul care se află în apropiere. Seara s-a lăsat de-a binelea. Trecem pe lîngă un grup de tineri în uniformă, care au şi arme la ei. Sunt soldaţi în termen. Cîteva fete ne fac vesele cu mîna. Le răspundem şi noi, tot cu o mină binedispusă. Aveam să aflăm că acele arme chiar sunt încărcate cu muniţie de război, fiecare soldat nedespărţindu-se de arma sa pe întreg  timpul satisfacerii serviciului militar obligatoriu.

     Suntem obosiţi dar cred eu, fericiţi. Nu este puţin lucru să ajungi pe Pămîntul Sfînt, nu este puţin lucru să vezi locurile pe care le ştii din Cărţile Sfinte, nu este puţin lucru să înţelegi la faţa locului, modul de viaţă al unui popor străvechi care a biruit toate vicisitudinile istoriei, un popor adînc încercat de soartă, un popor de învingători în pofida tuturor duşmanilor şi denigratorilor săi. Am văzut pe marginea drumului, nişte vehicule militare vechi, expuse ca un soi de monumente. Chiar sunt monumente ridicate în cinstea soldaţilor care şi-au dat viaţa cu eroism, în timpul războiului de independenţă din 1948; a nu se uita că mare parte dintre aceşti soldaţi, veneau direct din lagărele de exterminare; deviza lor a fost : noi, oricum suntem DEJA, morţi. De-abia acum moartea noastră poate fi cu adevărat de folos. „Şi s-au adăugat neamului lor!”

     Domnul ghid, neobosit, ne tot dă explicaţii. Multe sunt lucruri noi, multe sunt în reluare, de parcă ar vrea să se asigure că nu vom pleca din ţara sa tot atît de neştiutori, cum am venit. Nici-un pericol în acest sens. Absolut nici-unul ! Vom pleca mult îmbogăţiţi de aici.

     Vremea se scurge şi la un moment dat, domnul ghid ne spune : – Eeeeem, acum trecem pe lîngă o mănăstire catolică, denumită Latrun. În apropiere, se află o unitate militară. He he heeee, despre această mănăstire îl întrebasem eu, la Biserica Rusească a Înălţării, dar acolo nu mi-a spus prea multe. Ce spune acum, ştiam deja de la prietenul Teofil.

     Parcurgem restul drumului, ajungem la hotel, cină îmbelşugată ca de obicei, cîteva berici şi fuga la somnică; a doua zi, avea să ne aştepte : -eeeeem, o zi grea. Vom umbla mai mult decît azi dar, vom umbla mai mult cu autocarul şi mai puţin pe jos.

Read Full Post »