Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for ianuarie 2011

     Autocarul urcă încet, greoi dar neşovăielnic, străduţele înguste mărginite de prăvălii diverse. Gabriela ne spune cîte ceva despre traiul în această cetate, despre traiul în interiorul unor ziduri păzite zi şi noapte. Nu-mi notez nimic; deşi au trecut 21 de ani de cînd întreaga Românie era o imensă închisoare, încă nu am uitat nimic, spre deosebire de prea mulţi alţii care au cam uitat; şi spre deosebire de cei tineri care habar nu au cum a fost atunci dar spun că atunci a fost mai bine.

(Acest episod, este recompus din memorie ajutat fiind atît de secvenţele filmate cît şi de cartea „Călătorie în Ţara Sfîntă”, autor dr. Randall D. Smith.)

Un clişeu verbal des folosit,  spune că o imagine face cît o mie de cuvinte. Ei bine, reciproca este perfect valabilă. Sunt momente în care cîteva cuvinte scrise atunci cînd eşti încercat de un sentiment la un moment dat, într-un loc încărcat de semnificaţii, nu pot fi înlocuite de cîteva mii de imagini. Ajută dar, nu le pot înlocui.

Am coborît din autocar şi după ce mai străbatem per-pedes cîteva străduţe, ne oprim pe un platou. Este chiar locul de unde vom pătrunde într-un complex de clădiri, alcătuit din trei biserici creştine (greco-ortodoxă, armeană şi catolică) adică chiar locul denumit Biserica Nativităţii din Betlehem, locul unde Fecioara Maria a venit împreună cu Iosif, pentru a-L naşte pe Iisus, aşa cum prevede VT şi cum este scris în NT.

Gabriela ne spune ce vom vedea în interior dar nu zăbovim prea mult afară pentru că, o burniţă rară dar binefăcătoare pică din cerul mohorît. Nu uită Gabriela să ne atenţioneze să nu ne răzleţim prea mult; nici nu ar fi recomandabil. Un ochi atent îi observă cu uşurinţă pe cei cîţiva soldaţi în uniformă şi pe cei cîţiva civili însărcinaţi cu paza acestor locuri, unii dintre ei fiind responsabili chiar cu securitatea grupului nostru.

Intrăm. Din nou, istoria zbuciumată a acestor locuri, ne este expusă pe larg. Rezum. Aceste biserici au fost construite deasupra grotei în care Fecioara l-a născut pe Iisus. De ce Iisus S-a născut într-un staul ? Simplu : pentru că pe acele vremuri, locurile de ospeţie erau construite în afara aşezării, şi tot în aceste locuri erau adăpostite şi animalele domestice. Deasupra acestei grote, Împăratul Adrian a construit un templu închinat lui Adonis în anul 135. Împărăteasa Elena a dărîmat acest templu în anul 329 şi a construit aici, prima Biserică a Nativităţii. În anul 390 a fost adăugat un mozaic care se mai vede şi astăzi. După ce a fost avariată de o răscoală a samarinenilor în anul 522, a fost renovată de Împăratul Iustinian în anul 527. Un mozaic care îi reprezenta pe Magi în haine persane, a avut menirea de a scăpa această biserică de la distrugerile provocate de perşi în anul 614. Cruciaţii au renovat biserica şi au folosit-o ca loc al încoronării lui Bauduin I-ul ca rege al Regatului Latin în ziua de Crăciun a anului 1100. Etc…

Intrarea în biserică este foarte îngustă şi foarte puţin înaltă; din nou, suntem nevoiţi să ne plecăm cu umilinţă pentru a intra. Gabriela a reluat explicaţiile de factură istorică. Mulţi ascultă, alţii nu. O sală lungă mărginită de coloane înalte

conduce spre intrarea în Grota Nativităţii, străjuită de  Icoana Făcătoare de Minuni. Pe partea stîngă se văd cele două altare ale Bisericii Armene. Lîngă icoana Maicii Domnului, sunt cîteva trepte abrupte. Pe dreapta, un călugăr ne împarte lumînări. Agenţii de pază, veghează atent. După ce ne-am prosternat şi ne-am închinat pe locul care aminteşte de grota unde s-a născut Iisus, vedem în apropiere un tablou-icoană care înfăţişează Staulul Sfînt; un alt călugăr ne înmînează icoane de hîrtie; cei care nu şi-au putut permite să cumpere alte icoane, vor avea măcar  un semn al trecerii lor pe aceste Locuri Sfinte. Un alt şir de trepte ne conduce spre ieşirea în Biserica Armenească. Agenţii veghează discret. Un alt călugăr este însărcinat cu adunarea acatistelor. Înmînează doritorilor hîrtie şi creion cu un zîmbet bonom; nu pretinde dar primeşte cu un aer absent, micile sume de bani oferite.

Aici, îi aşteptăm pe cei care s-au răzleţit de grup. Facem autonumărătoarea astfel : cineva începe cu unu, altcineva rosteşte doi şi tot aşa pînă cînd ultimul venit, spune 33. Număr biblic, desigur. Suntem toţi. Pe dreapta, un grilaj închis ne îngăduie să aruncăm o scurtă privire în bogata şi bine luminata Biserică Catolică. Pînă aici, luminozitatea nu a fost din cale afară de mare, conferind locurilor o aură de Mister Divin…

Pe neaşteptate, cineva din grupul nostru, iniţiază o colindă de Crăciun, O ce veste minunată! Cîntăm cu toţii, amintindu-ne în mod neaşteptat, versurile. Spontan fiind, acest moment chiar a fost sublim!

Ieşim într-o micuţă curticică interioară, unde este intrarea în Biserica Catolică. Portocali şi trandafiri înfloriţi. O coloană de marmură este împodobită cu statuia Sfîntului Ieronim, la baza căreia este un vas de ceramică ? pe care este încrustată Crucea Ierusalimului. Nici Gabriela nu ştie de ce este închisă biserica, acum. Nu-i nimic, mergem mai departe. Nu mai este multă vreme pînă cînd misiunea doamnei Gabriela, de a ne ghida pe aceste locuri, va lua sfîrşit. Ar mai fi multe de spus dar, probabil că voi relua aceste însemnări pentru a le dezvolta. Poate.

Autocarul ne aşteaptă într-un garaj special amenajat; de aici, doritorii mai pot cumpăra ceva suveniruri, dintr-un mic mazazin. Plecăm spre bariera de la intrarea în oraş. Gabriela ne urează toate cele bune şi se mistuie pe străduţele înguste. Mulţumim Gabriela! La întrebarea mea, cum s-a aciuat aici, îmi spune cu un zîmbet impenetrabil . – Am venit să văd despre ce este vorba, mi-a plăcut şi am rămas. Nu insist.

Dacă la intrare nu ne-a băgat nimeni în seamă, la ieşire văd înaintea noastră un alt autocar oprit; după cîteva minute, bariera s-a ridicat şi trece. A scăpat. Este rîndul nostru la control. Doi soldaţi înarmaţi se urcă în autocar şi ne cer paşapoartele. Aruncă numai cîte o privire exersată la fotografii, la figurile noastre, mulţumesc în engleză şi coboară. După cîteva minute încordate, ne fac semn să plecăm. Ceea ce ne şi grăbim să facem, cu un vag sentiment de uşurare. Aici, poţi înţelege pe viu că ceea ce tot auzim la ştiri despre conflictul acesta milenar, este cît se poate de real. Pericolul este aproape palpabil. Chiar nu este de glumă. Chiar este o chestiune de viaţă şi de moarte între care nu este decît o pojghiţă subţire. Inimaginabil de subţire şi de inconsistentă. In fine. Îl recuperăm pe domnul Iosif, ghidul nostru şi plecăm la drum, spre Ierusalim.

 

Read Full Post »

      După ziua (şi noaptea) petrecută la Tiberias, am revenit la Tel-Aviv pentru restul de trei zile pe care le mai avem de petrecut pe Pămîntul Sfînt. De data asta, camera noastră are vedere la Mediterana. Văzută de la etajul 10 al hotelului, priveliştea este magnifică. Filmez atît camera cît şi Mediterana. Văd pe geamuri cîţiva stropi stingheri de apă, ceea ce înseamnă că astă-noapte a plouat. Puţin şi discret, ca de obicei. Acum, cerul este la fel de albastrui ca şi marea şi cu greu distingi linia de demarcaţie aflată la orizont.

     Avem destulă vreme ca înainte de a pleca din nou către cetatea veche a Ierusalimului, să facem o mică incursiune pe plajă. Sigur că este răcoare, dar văd cu uimire cum destul de mulţi oameni populează nisipul de la marginea apei. Unii, fac jogging. Alţii, pur şi simplu îşi spală rufele la cele cîteva guri de apă potabilă situate pe plajă. Aceştia sunt imigranţii care pătrund în Israel, via Egipt. Cîţiva pensionari, citesc ziarele aşezaţi comod  pe băncile unor chioşcuri care străjuiesc marginea plajei. Noi, ne uităm cu încîntare la un stol imens de porumbei, care răscolesc nisipul, în căutare de firimituri de pîine. Nimic nu pare să tulbure această dimineaţă. Imaginea porumbeilor, simbol al păcii, îmi va reveni în memorie, după nu prea multă vreme.

     Nu multă vreme după ce intrăm în Ierusalim, se vede Muzeul Cărţii, unde se păstrează, studiază şi se restaurează mare parte dintre manuscrisele descoperite la Qumran. Acest muzeu, nu are o instalaţie de aer condiţionat cu ventilaţie, care ar putea dăuna exponatelor. O salbă de furtunuri montate pe acoperişul în formă de amforă, îl udă atunci cînd este nevoie, răcorind clădirea. Risipă de apă ? Nici vorbă! Toată apa este atent reciclată.

     Domnul ghid ne atrage atenţia că trecem pe lîngă Valea Crucii; de aici era procurat lemnul din care se făceau crucile pentru supliciul răstigniţilor. Case cu două şi trei caturi mărginesc străduţele înguste şi curate. Peste tot, se văd furtunurile care irigă plantele şi arborii, cu picătura la rădăcină.

     De data aceasta, intrăm în Cetatea Veche prin Poarta Jaffa. Străbatem cartierul armenesc. Acelaşi peisaj : buticuri, locuinţe, capele şi ziduri. Ziduri. Străduţe. Ziduri. Ghidul tocmai ne spune că armenii, au fost primul popor care s-a creştinat. Armenii. Alt popor de toată stima şi admiraţia chiar dacă, şi printre armeni mai sunt destule lichele.

    Vom merge la Mormîntul Regelui David. Locul este un loc de rugăciune sfînt atît pentru evrei, cît şi pentru creştini, Hristos fiind cel de-al patruzecişidoilea urmaş al regelui David. Şi aici, femeile intră separat pe o parte, bărbaţii pe cealaltă. Mîndru nevoie mare, mi-am acoperit capul cu acea chipa, care mi-a fost dăruită la Zidul Plîngerii. Oboseala începe să-şi spună cuvîntul. Nu mai ascult explicaţiile domnului Iosif despre povestea lui David cu soţia lui Uriah. Nici despre fiul său Absalom, sau despre urmaşul său, Solomon. Voi reciti acasă, VT.



     Urmează să vedem apoi, Cenaclul (sala de mese), locul unde Iisus a luat împreună cu ucenicii săi, Cina cea de taină. Nici această construcţie nu este cea originală, distrusă în anul 614. Ce vedem noi acum, este o construcţie care datează din secolul al XII-lea. În vremea stăpînirii otomane, Cenaclul a fost transformat în moschee, turcii fiind cei care i-au adăugat ferestrele  frumoase şi au incorporat coloanele sculptate.

     Pentru că la Biserica Adormirea Maicii Domnului este în plină desfăşurare o slujbă, hotărîm să mergem la Betlehem, urmînd să o vizităm la întoarce. Pentru a putea vedea locul naşterii Mîntuitorului,  trebuie să intrăm pe teritoriul autorităţii palestiniene, unde vom fi preluaţi de o ghidă româncă, Gabriela,  măritată cu un localnic. 

     Ghidul nostru nu poate intra aici, din motive politice. Nefiind un stat suveran, autoritatea palestiniană nu reuşeşte să impună legea în faţa nenumăratelor grupe de terorişti care vînează cetăţenii israelieni, pentru a-i folosi ca monedă de schimb pentru teroriştii aflaţi în inchisorile israeliene. Sper să nu se lăcomească şi la noi, bieţi turişti români.

     Ghidul a coborît la barieră. Şoferul arab (deşi creştin) fiind, nu are a se teme deci, merge cu noi, înainte. Imediat după ce am depăşit zidul despărţitor, a venit Gabriela care rîde la noi şi ne spune voioasă că suntem bineveniţi, pentru că am adus belşugul (ploaia) pe meleagurile lor. Suntem în teritoriile palestiniene, denumite Cisiordania. Betlehem este socotit al doilea loc sfînt ca importanţă, după Ierusalim. Se află la altitudinea de 740 de metri şi este în pregătiri pentru Crăciun. Pe 6 ianuarie este Ajunul, pe 7 ianuarie Crăciunul iar pe 19 ianuarie Crăciunul armenesc. Locurile acestea par a fi în sărbătoare dar, vă asigur că nu este chiar aşa!

###

BLOGUL ZILEI  :  http://mariahulber.wordpress.com/

 

Read Full Post »

     Iar suntem în limită de timp. Nu ştiu de ce intrarea în Bazilica Transfiguraţiei de pe Muntele Tabor (Tavor) este permisă turiştilor numai pînă la orele 15. Ne grăbim să mai prindem porţile mănăstirii deschise. De la cota minus două sute (Marea Galileii sau Lacul Tiberiada sau Lacul Kineret cum a fost denumit în vechime) vom urca pînă la cota 575. La poalele muntelui se află un sat de beduini care au abandonat nomadismul şi s-au stabilit aici. Case falnice cu două-trei caturi subliniază dorinţa de stabilitate a acestor foşti păstori nomazi. Saltul este uriaş : de la cîteva corturi improvizate (aveam să vedem şi astfel de “aşezări”) la o localitate în plină dezvoltare, în centrul căreia este bineînţeles o frumoasă moscheie, localitate prevăzută cu şcoală şi grădiniţă pentru copii, diferenţa temporală atinge lejer cîteva sute de ani, dacă nu chiar ceva mai mult.

     Şoseaua urcă şi tot urcă, peisajele îţi taie răsuflarea iar ghidul ne vorbeşte despre acest loc. Numai Evanghelia lui Matei (17, 1-10) vorbeşte despre acest episod, Schimbarea la Faţă. Nici acest episod biblic nu are o localizare unanim recunoscută de specialişti. Numai că o mînă de “pelerini bizantini au gîndit că muntele Tabor se potriveşte acestei descripţii din paragraful biblic şi au construit o biserică pe vîrful acestui munte… De atunci, mulţi arheologi au abandonat ideea, dar Bazilica Schimbării la Faţă construită în 1924, este o frumoasă evocare a acestei povestiri” – am citat din cartea “Călătorie în Ţara Sfîntă”, autor dr. Randall D. Smith.

     Un popas obligatoriu, întrerupe ascensiunea noastră. De aici va trebui să ne continuăm drumul cu nişte maxi-taxi, pentru că autocarul nu prea mai are loc pe serpentinele în ac de păr care au mai rămas de parcurs. Bineînţeles că întîrziem. Batem la poartă. Într-un tîrziu, o măicuţă tînără vine şi ne ia la descusut. Şi aici, numele ghidului nostru domnul Iosif, este un soi de pass-partout. Intrăm. Aşezămîntul este format din mai multe clădiri, este impresionant ca dimensiuni, dar noi nu vom vizita altceva decît biserica mănăstirii. Nici aici, ca şi la Biserica Românească din Ierusalim, pangarul nu este separat de restul bisericii. Pe o masă din lemn, sunt expuse diverse obiecte bisericeşti; cele mai căutate sunt “mărturiile” un soi de plăcuţe din tablă de cositor, care au diverse imagini (şi semnificaţii). Odată cumpărate, (opt dolari bucata) se ating de Icoana Făcătoare de Minuni şi apoi, fie se ataşează de această icoană, fie sunt duse acasă şi puse în altarul familiei.

     În timp ce măicuţa vorbeşte, filmez interiorul frumoasei biserici; mă apropii şi de pangar unde Silvia cumpără cîteva mărturii. – Filmează maică biserica, nu mă filma pe mine, spune măicuţa privindu-mă drept în ochi fără sfială dar şi fără reproş. Vorbeşte o impecabilă limbă română, aşa cum mi-aş dori să îi aud vorbind pe mulţi dintre  compatrioţii noştri români. Aflu că potrivit unei convenţii la toate mănăstirile greco-ortodoxe slujesc cîte două sau trei maicuţe românce, iar potrivit unui legămînt, acestea odată ce au părăsit România, nu se mai întorc; slujesc pe alte meleaguri, pînă la trecerea lor la cele veşnice.

     Nu ne grăbeşte nimeni, ne putem reculege în voie, putem să ne închinăm sau să adăstăm o leacă în stranele de pe lîngă pereţi. Măicuţa despre care am vorbit, ne adună şi ne spune un scurt istoric al aşezămîntului, insistînd pe puterile tămăduitoare ale Icoanei Făcătoare de Minuni. De asemeni, ne spune că negreşit în ziua sorocită Schimbării la Faţă, muntele este acoperit de nori, exact aşa cum spun Cărţile Sfinte. Nu cred că exagerează. Privirea sa limpede nu ştie să viclenească sau să amăgească. Gura sa rosteşte numai adevărurile în care ea crede cu tărie, adevăruri pe care ni le însuşim şi noi, fie şi numai temporar.     

     De acum încolo, nu mai avem motive de grabă. După ce vom lua un prînz întîrziat, vom merge întins către Tel-Aviv, unde ne vom caza la acelaşi hotel de unde plecasem. La popasul unde am schimbat autocarul cu maxi-taxi, un mic bazar oferă ca peste tot, suveniruri. Sau, curmale, suc natural de portocale, bomboane şi alte chestii numai bune de stricat foamea. Inspirat, aştept. Plecăm. – Eeeem, nu peste multă vreme vom opri la un restaurant pentru a prînzi. Asta şi facem. Trecem circumspecţi pe lîngă un Mac Donald. Dacă aici este vorba să prînzim, eu mă lipsesc bucuros. Mai sunt voci care îmi ţin isonul. – Eeeem nu aici vom prînzi, că am mai avut reclamaţii. Vom prînzi la Restaurantul Sahara.

     Autocarul opreşte într-o parcare din care o alee lungă ne conduce către intrarea în restaurant. Cam întuneric şi afară, cam semi-umbră şi înăuntru dar, văd mai multă lume care se ospătează de zor. Şi miroase bine. Prind curaj. – Eeeem, aici, sunt două meniuri. Unul de 15 dolari care cuprinde piept de pui la grătar cu cartofi şi cu orez, sau unul mai sofisticat de 25 de dolari. Cu două excepţii – turişti care au zis că nu mai este mult pînă la masa de seară de la hotel (inclusă în preţ) şi cu alte vreo două care au luat meniul de 25, toată lumea a mers pe prima variantă. Pînă să ne aducă puiul, pe masa noastră au aterizat farfurioare cu : salata verde cu roşii felii, humus, sos picant, morcovi sote, vinete coapte, boabe de porumb şi un coşuleţ cu lipia aia specifică, tocmai scoasă din cuptor. Totul a fost de-li-cios! Vin la pahar au ? Au. Roşu ? Roşu. Bun ? Garantez că DA!

      Nu ştiu cum de-mi vine în minte excrocul de lîngă Sfîntul Mormînt, care pentru 15 dolari nu ne-a dat decît un sandviş prăpădit denumit pompos shaorma şi cîte un suc pricăjit. O să povestesc eu şi ce înseamnă o adevărată shaorma dar, ceva mai încolo.

     Pînă să ajungem la hotel, trecem pe lîngă un viaduct antic, situat în dreptul vechii cetăţi Cezareea. Aproape nimeni nu mai are urechi pentru ce ne spune ghidul aici. Nici măcar că de aici a condus Pilat din Pont pe vremea lui Iisus, această ţară în numele Romei. Nici că aici a fost întemniţat Sfîntul Pavel( Fapte 25). Nici că aici i-a predicat Sfîntul Petru centurionului Cornelius (Fapte 10). 

 BLOGURILE  ZILEI

Nora Damian

Teofil

Incertitudini

Rahoveanu

Argentina Gribincea

 

 

Read Full Post »

     În drum spre Capernaum, facem o scurtă oprire la o mănăstire benedictină. Încă una veţi întreba ? Da! Încă una,  pentru că pe Pămîntul Sfînt, numărul mănăstirilor, bisericilor, sinagogilor, moscheilor şi în general a oricărui locaş de cult, ESTE justificat de mare, oricare ar fi ordinul de mărime al numărului lor. Cel puţin, aşa cred eu.

     Şi aici domneşte o pace tulburată  numai parţial de invazia turiştilor; în curtea de la intrarea  mănăstirii, sunt expuse nişte prese antice de ulei; desigur că şi în vechime, producerea uleiului de măsline aducea venituri substanţiale. Văd multe femei care se roagă pe la icoane; chiar şi bărbaţii, de regulă mai puţin bisericoşi, au o expresie de oameni pentru care credinţa, a căpătat brusc o valoare de întrebuinţare sporită. Chiar văd pioşenie pe chipurile lor şi nu este prima dată cînd văd acest lucru. Apropierea de cele sfinte, se pare că dă serios de gîndit şi de simţit; conferă acceptarea ideii că poate omul nu este chiar atît de mare, de tare şi de important cum cred unii sau alţii. Vorba cîntecului : “Ca să v-aduceţi aminte că şi-n Cer aveţi Părinte”…

     Într-o micuţă curticică interioară, la umbra unui copac falnic, un havuz cu margini de piatră adăposteşte cîteva zeci de peşti exotici uluitor de mari şi de frumoşi. Peşti. Simbolul secret al vechilor creştini pe vremea cînd erau prigoniţi şi martirizaţi; cu acest simbol se recunoşteau ei, atunci. Acum, creştinii îşi fac cruci şi cam atîta tot.

     Nu stăm nici aici prea multă vreme; mergem întins spre Capernaum, oraşul lui Iisus cum stă scris pe o placă albastră pe poarta de la intrarea în cetate. Am trecut în goană pe lîngă locurile în care Iisus a făcut binecunoscutele minuni : săturarea celor cinci mii de oameni cu doi peşti şi cinci pîini,(Ioan 6, 9-14) locul unde Iisus a umblat pe mare, (Ioan 6, 16-21). – Eeeem, vedeţi pe partea dreaptă locul unde Iisus a săturat mulţimea cu doi peşti şi cinci pîini, iar pe stînga, vedeţi sus acolo? Este o mică peşteră din care iese un copac. Acolo, eeeem, venea Iisus să se odihnească la sfîrşitul zilei. Trebuie să-l cred pe domnul ghid dar, eu nu am văzut acea mică peşteră. Silvia, a văzut-o. O cred şi pe ea.

     Capernaum. Locul eate împrejmuit. Poarta de fier pe jumătate deschisă ne permite intrarea într-o curte plină de arbori. Filmez. Citez un scurt comentariu făcut de mine în timp ce filmam : „pentru mine noţiunea de iarnă a căpătat pe aceste plaiuri cu totul şi cu totul altă dimensiune; este pur şi simplu uluitor să vezi aproape toţi copacii înfloriţi, măslinii, portocalii şi lămîii cu rodul numai bun de cules; aşa ceva nu se poate petrece iarna deşi aici văd clar, că aşa este”. Chiar aşa. Cînd am citit pe internet că aici sunt prevăzute peste 20 de grade Celsius am crezut că este o exagerare. Ei bine, nu este! În cîteva zile am făcut un salt de la plus 24 de grade (Israel), la minus 16 ( Bucureşti).

     Mă separ de grupul de turişti care cuminţi ca nişte şcolari ascultă explicaţiile domnului ghid. Eu prefer să dau o raită de jur împrejur. Garduri şi ziduri. Ziduri şi garduri. Şi ruine. Locul colcăie de turişti de diverse naţii. Se văd ruinele unei vechi sinagogi, se văd urme ale unor locuinţe, se văd vestigii antice ale arhitecturii tipic iudaice. Aici era un sat de pescari despre care se presupune că erau în număr de cinci mii. Tot aici era o garnizoană militară romană, care era însărcinată atît cu paza cît şi cu strîngerea taxelor. Deasupra locului casei Sfîntului Petru, a fost ridicată o biserică catolică.

      După ce s-a împrietenit cu Iisus, Sfîntul Petru l-a găzduit timp de doi ani şi jumătate. Revenind la grup, tocmai prind o explicaţie. După părerea domnului ghid, la început sinagogile nu erau locuri de rugăciune ci, locuri de învăţare. Un fel de şcoală-bibliotecă unde se păstrau sulurile pe care era scrisă Cartea Sfîntă. Vremea iar ne mînă din urmă. Acesta este singurul dezavantaj al unei excursii în grup. Nu poţi să zăboveşti unde ai tu chef sau, să grăbeşti plecarea dintr-un loc care nu te prea atrage. Avantajele în schimb, sunt după părearea mea, mai multe şi mai importante.

     – Eeeem, spune domnul ghid, acum trebuie să ne grăbim puţin pentru că am rezervat locuri pentru o scurtă croazieră pe Lacul Tiberiada. Cine doreşte trebuie să achite 10 euro. Croaziera este făcută cu nişte bărci din lemn după modelul unei bărci de pe vremea lui Hristos, care a fost găsită în terenul mlăştinos de la marginea lacului. Asemănarea este în proporţie de peste 70 %. Doar cîţiva mai curajoşi acceptă această provocare.

     Se putea altfel ? brusc vremea se strică, vîntul începe să urle, stropi de apă ne biciuiesc feţele. Băştinaşii sunt uluiţi. Pe aici nu mai plouase de ani de zile. Care din grupul nostru are pile la Bunul Dumnezeu de ne asigură cam aceleaşi condiţii de navigaţie ca atunci cînd a mers pe apă Iisus ?    

     Jumătatea de oră a trecut destul de repede dar extrem de plăcut. Barca este încăpătoare, poate lua la bord cam o sută de oameni dar merge şi cu mai puţini. Rătăciţi printre români, 5 indonezieni. O frumoasă surpriză ne aşteaptă şi pe unii şi pe alţii. Steagul fiecărei ţări este ridicat în vîrful catargului şi o bandă magnetică redă imnul fiecărei ţări. Indonezienii cîntă şi ei. Noi, nu prea. Apoi, din difuzoare se revarsă muzică evreiască. Evident, echipajul are CD-uri, hărţi, suveniruri de vînzare.

     Dar, altceva ne  încîntă acum pe noi. O ceată de pescăruşi însoţeşte barca strigînd ascuţit. Noi, le aruncăm  bucăţele de pîine sau biscuiţi. Nici-o singură bucată nu a atins apa! Toate au fost ciugulite din zbor! Fe-no-me-nal. Gata şi aici. –Eeeeem, acum trebuie să ne grăbim ca să mai prindem deschis la Mănăstirea de pe Muntele Tabor. Ce să facem ? ne grăbim.

     Trebuie să spun totuşi, că imediat ce am ajuns la mal, soarele a răzbit norii şi tronează maiestuos pe cerul senin.

###  Primesc de la Teofil ###

este de fapt, Kfar Nahum, adica Satul lui Nahum (Naum). Nu stim cine a fost acest Nahum, in nici un caz profetul. Important de mentionat ca pe locul respectiv se afla cea mai veche sinagoga din lume. Sigur, sinagoga in care s-a rugat si Iisus.

Important de mentionat ca sinagoga inseamna si inceputul judaismului rabinic INAINTE de caderea Templului din Ierusalim (70. d,Hr) Sinagoga dateaza din aprox 150-140 i.Hr. adica mai mult de un secol inaintea nasterii lui Iisus.

Sunt multe lucruri de spus, cel mai important ar fi ca rugaciunea in sinagoga era un obicei absolut al celor numiti Farisei, care din nefericire istoria i-a nedreptatit.

Sa nu uitam ca Saul ( Sf.Pavel) a fost un fariseu si ceilalti apostoli s-au rugat in aceasta sinagoga deci au fost si ei la randul lor farisei. Despre Iisus ce sa mai spun.

Read Full Post »

     A doua zi, îmi vine sufletul la loc. Notesul meu, se afla în autocar. Iar dacă nu ar fi fost, atîta pagubă.

     Tot în aceeaşi sală (uriaşă) a acestui hotel în care am cinat, luăm şi micul dejun. Ambele nu pot fi descrise decît într-un singur mod : dezmăţ pantagruelic dacă nu chiar risipă nejustificată; nu protestează nimeni, desigur. Pot numai să afirm cu tărie că dacă cineva doreşte să facă o astfel de excursie pe cont propriu, trebuie ca mai întîi, să cîştige la loto : peste 200 de dolari americani ziua de cazare; cum vă place? Mai doreşte cineva ?

     Oraşul Tiberias a fost ridicat în urmă cu circa 2000 de ani şi a fost denumit după numele lui Tiberius Augustus. Este unul dintre cele patru oraşe sfinte ale evreilor. În acest oraş au trăit mulţi rabini renumiţi, printre aceştia fiind chiar şi Maimonide. Domnul ghid reaminteşte că Talmudul, este tălmăcirea legilor lui Moise. Nu apucăm să mergem prea mult prin oraş şi oprim.

     Vom vizita fabrica de diamante din Tiberiada; vorbă să fie fabrica; vom vizita de fapt, magazinul fabricii. Primim ceva amănunte despre această industrie în care sunt angrenaţi circa 10 mii de şlefuitori de înaltă calificare; această industrie are filiale în toate oraşele din Israel; micile ateliere particulare s-au unit pentru a putea rezista; această industrie, are o colaborare strînsă cu De Beer, cel mai mare producător de diamante; Israel prelucrează circa 60 % dintre pietrele preţioase din lume.

     Apoi, ne preia pentru explicaţii, Tanya din Chişinăăăău. Spre deosebire de magazinul rusesc de la Nazaret, aici am voie să filmez. Doamnele se răspîndesc urgent la vînătoare de diamante. Cu greu le smulgem de acolo pentru a merge înapoi la hotel, să îi luăm şi pe cei pe care diamantele, nu îi interesează deloc!

Yardenit

     A început o ploicică măruntă şi rară, adevărată mană cerească pe aceste meleaguri. Mergem spre locul amenajat cu aprobarea Ministerului Religiilor, unde potrivit spuselor domnului ghid, – “eeeem, veţi lua contact cu apa Iordanului; nu vă veţi boteza pentru că aţi fost deja botezaţi”. Are dreptate ? Probabil. Cert este că Dumnezeu ne botează pe noi toţi, evrei sau nu, cu ploaia Sa binefăcătoare.  

     Este destul de sigur faptul că nu acesta este locul unde Ioan l-a botezat pe Iisus. Deşi localizarea cu certitudine este destul de greu de făcut, vom vizita şi locul despre care se spune că este adevăratul loc de botez al Domnului; dar, despre asta, mai tîrziu.

     Ajungem. Şi aici, ca şi la Biserica Pater Noster de pe Muntele Măslinilor, zidurile sunt tapetate cu inscripţii în multele limbi ale pămîntului, care redau episodul din NT (Marcu 1, 9-11).  Mă bucur să văd că şi aici, limba română este evidenţiată. Întrarea în apa Iordanului este permisă numai îmbrăcat/ă într-un costum ritual care fie se cumpără, fie se închiriază; în acest scop sunt amenajate cabine pentru schimbarea hainelor şi cabine cu duşuri. Vremea astăzi este rece aşa că, nici nu poate fi vorba despre îmbăiere. Care intră în Iordan desculţ, care atinge apa numai cu mîna aşa cum am făcut eu, dar cam atît. Bineînţeles, ieşirea se face prin magazinul de suveniruri, unde doritorii pot cumpăra obiecte care să ateste trecerea lor prin acest loc. Apoi, plecăm.  

Muntele Sfînt

     Este vremea să începem să vedem locurile unde Iisus a activat aproximativ doi ani şi jumătate; locurile unde a predicat; locurile unde a săvîrşit cele mai mari minuni (hrănirea mulţimii cu doi peşti şi cinci pîini, oprirea vîntului, locul unde Iisus a mers pe apă; apoi,  casa lui Petru unde Iisus a fost găzduit, ş.a.).

     Începem prin a vizita Mănăstirea de pe Muntele Sfînt (al Beatitudinii), construită de Franciscani în 1930. Şi aici, mai mult am filmat decît am notat. Frumuseţea locurilor te uimeşte suficient încît, să-ţi lege limba sau gîndurile. Ce atîta vorbăraie ? Puţină pioşenie nu a stricat nimănui! Lîngă o mică şi frumoasă capelă, domnu ghid ne citeşte Predica de pe Munte. (Matei 5, 3-11 şi următoarele). Frumos gest din partea domniei sale!

###

Primesc de la Teofil

salut @tibi,

Despre Tveria – Tiberias am scris destul de mult in postarile mele despre Miriam ha-Migdalit (Maria Magdalena). Din punct de vedere al crestinismului, orasul este extrem de important.

Acolo (in Tveria) s-a nascut prima comunitate crestina in sensul pe care il cunoastem noi astazi. Nu am sa inteleg niciodata de ce crestinii considera Nazaretul sau chiar Ierusalimul orase mai sfinte decat Tveria.

Read Full Post »

     Înainte de a purcede către Cana Galileii, locul unde Iisus a săvîrşit prima Sa minune, respectiv transformarea apei în vin, ne oprim la restaurantul – cu autoservire – al unui kibutz din apropiere. O bogăţie de mîncăruri cu sau fără sos, salate, dulciuri, sucuri, vinuri, bere, apă minerală plată, soda etc, de-abia aşteaptă să fie mistuite de stomacurile noastre hămesite. Totul kosher desigur. Totul ? ei, nici chiar aşa! Ghidul ne anunţase că aici, se poate savura o friptură de porc! Da, de porc! În acest restaurant, singurul autorizat – spune domnul ghid, un bucătar anume pregătit meştereşte lîngă un grătar încăpător, nişte cotlete de toată frumuseţea. Pe lîngă preparatele specifice, desigur că nu aveam cum să scap acest prilej : să văd şi eu, cum prepară un evreu carnea de porc! Ei bine, pot să depun mărturie că am mîncat pe alocuri, atît în România dar şi prin Străinezia, fripturi de porc mult mai rele la gust. Iar asezonată cu o sticlă de vin roşu local, friptura a fost chiar foarte bună.

     Sătui, am ieşit afară, pe terasă. Aici, o pisică grasă se alinta frecîndu-se de picioarele noastre. Intru în restaurant, ochesc oasele cotletelor pe care încă mai era ceva cărniţă şi ademenesc motanul. – Vezi să nu mănînce, zice Silvia. – Adică ce, tu zici că acest motan este şi el, Kosher ? întreb mustăcind. Motanul dă tîrcoale resturilor de friptură, neîncrezător. – Vezi că nu mănîncă ? întreabă Silvia. – Serios?, răspund. Ia să vedem. La început, motanul lincheşte carnea de pe oase. – O fi sătul, nu vezi ce gras e?, zic. Sătul, nesătul, la un moment dat motanul începe să se înfrupte vîrtos. De la o masă alăturată, trei arabi privesc scena, impasibili. Nu vreau să ştiu ce gîndesc dumnealor. În fine, grupul se adună şi valea! Că mai avem destule pentru astăzi de făcut/văzut.

     Nu avem cum să mai ajungem astăzi, la Muntele Tabor; desele întîrzieri, ne fac să depăşim ora limită de acces la Mănăstirea Schimbării la Faţă. Mergem deci întins, către Cana Galileii. Domnul Iosif ne dă amănunte despre kibutz. Nu-mi prea place ce aud şi nu notez. Am trăit noi toţi românii într-un soi de kibutz înainte de anii ’90 şi mie unul, mi-a ajuns.

     Localizarea anticei Cana este încă în dispută dar aici, unde ajungem noi este o mănăstire aflată în administrarea unui călugăr arab şi a unui adjunct? de-al său; bineînţeles că nu este aici niciunul şi plecăm urmînd a reveni, mîine. La un sens giratoriu, autocarul începe să se învîrtă în cerc. A rătăcit şoferul drumul ? Neee, ghidul tocmai îl contactase pe păzitorul locului care promite să vină în 10-15 minute şi să deschidă. Aşa se şi întîmplă. Să fie şi asta o minune ? Cine ştie ? Intrăm.

     Curtea bisericii este mare. Pe stînga, este o livadă cu lămîi şi portocali pe rod, după care urmează intrarea în biserică. La dreapta, este un magazin de unde doritorii, pot cumpăra vin (de împărtăşanie, nu de chefuri; vinul este foarte dulce şi nu din cale-afară de bun calitativ), sau diverse alte suveniruri, ca peste tot. Nici aici nu mi-am notat mai nimic, preferînd să filmez. Biserica este într-adevăr impresionantă şi transmite  un sentiment de pace sufletească. Seara s-a lăsat bine de tot şi mai avem ceva drum de parcurs pînă la noul loc de cazare, hotelul Leonardo din oraşul Tiberias, situat la Malul Mării Galileii (Lacul Tiberia). Nu se prea mai vede mare lucru pe ferestrele autocarului deci, domnul ghid ne lasă în compania unor melodii evreieşti foarte frumoase, vă asigur. Bineînţeles, cine vrea să cumpere CD-ul cu aceste melodii, este invitat să nu se sfiască.

     Ajungem la hotel, stabilim întîlnirea de a doua zi dimineaţă, ne cazăm şi alarmat întreb : unde este notesul meu ? Ia-l Tiberiule, de unde nu-i! Tiberiada îmi joacă feste ? Fie!

     Coborîm din hotel să dăm o mică raită prin centrul oraşului; hotel, magazin, hotel, restaurant, magazin şi de la capăt. Tiberia de jos este sediul comercial şi turistic, în  Tiberia de sus fiind cartierele de locuit. Mergem pe faleză. Cam pustiu. Şi seară şi nici sezon. Trecînd pe lîngă o terasă, ne face cu ochiul nişte bere (100 shekeli patru pahare). Vremea fiind splendidă, cum să rezişti tentaţiei ? Am cumpărat de la un butic un caiet de rezervă şi scriu cam fără chef, păţania cu notesul.  Apoi, tîrguim o sticlă de vin de la alt butic. Cît costă ? Cît vrea negustorul, că preţurile sunt afişate din doi în şapte. La buticul de vizavi, pentru acelaşi vin, ne ceruse dublu. Tîrguiala cu negustorii arabi ? Rămîne numai un mit încă neverificat.

Read Full Post »

      Un banal indicator rutier plasat pe partea dreaptă a drumului, ne avertizează : Nazaret. Asta este foarte bine pentru că exact aici şi voiam noi să ajungem, pe locurile copilăriei lui Iisus. Aici, spune Biblia, Fecioara a fost înştiinţată de Arhanghel că Îl  poartă în pîntece, pe Fiul Domnului (Luca 1, 26-35). Pe vremea copilăriei lui Iisus, se pare că această mică localitate nu număra mai mult de 400 de suflete dar acum, oraşul respiră plin de viaţă şi este foarte populat. Oprim în centrul oraşului, în faţa unui magazin de suveniruri. – Eeeeem, aici vom face un popas de circa o oră. Apoi ne adunăm şi vom merge pe jos, la cele două biserici care au drept hram, Buna-Vestire. Apoi, autocarul vine să ne ia şi vom merge la masă. Scurt şi la obiect!

     Intrăm în magazin. La uşa, inscripţii ne avertizează : nu fumat, nu scuipat, nu filmat, NU… O încăpere de cam 10/10 etalează o varietate imensă de icoane, cruciuliţe, crucifixuri, pahare, ceasuri, chiar şi băuturi. În centru, tronează o expoziţie de bijuterii din aur şi din argint. Două rusoaice ne îmbie să cumpărăm într-un grai moldovenesc cu accent sovietic, privindu-ne cred ele, ademenitor. Magazinul chiar are ceva dever. Mulţi cumpără diverse lucruri de acolo. Chiar şi Silvia a cumpărat cîteva icoane. He heee, mare minune! Cîteva doamne din grupul nostru, se tîrguie aprig pentru nişte bijuuri. Un domn, are musai nevoie de un ceas. Domnul care mă întîmpinase în aeroport, vînează împreună cu soţia sa, un crucifix înalt de vreo jumătate de metru. Treaba lor.

     Cu chiu cu vai şi cu regret, grupul se adună şi pornim către cele două biserici. Prima, catolică, a fost construită în 1968 şi cuprinde opere de artă provenite din donaţiile mai multor ţări. Astfel se face că aici se află şi o frumoasă icoană ortodoxă românească. Pereţii zidului de apărare sunt tapetaţi în interior cu aceste opere şi cu inscripţii în arameică. Porţile de la intrarea principală (închisă) sunt din bronz masiv, sunt opera unui sculptor german şi reprezintă o succesiune de scene din NT. Înteriorul este impresionant, dominat de o cupolă imensă care se înalţă pînă pe la înălţimea de 65 de metri, iar partea cea mai de jos cuprinde un altar de devoţiune. Ieşirea, se face prin partea de sus, unde se ajunge pe o scară spiralată.

     În imediata apropiere, se află Biserica Sfîntului Iosif, ca parte integrantă a Complexului Bazilicii Buneivestiri. Aici este după tradiţie, locul în care Iosif a lucrat şi a trăit. La subsol se află o încăpere care pare să fi adăpostit, o baie rituală folosită de evrei în acele vremuri. Dacă în Bazilică am fost invadat de un sentiment copleşitor de vremelnicie, în această capelă am simţit o linişte lăuntrică greu de explicat…

     – Eeeeem, de aici vom merge pe jos vreo opt sute de metri pînă la cea de a două biserică. De acolo ne ia autocarul şi vom merge la masă. Pornim la drum încetişor, cam răsfiraţi. Norocul nostru este că am cam început să ne cunoaştem între noi. Nici de şepcile acelea roşii nu mai este mare nevoie dar, de domnul ghid cu steguleţul său românesc, este. Parcurgem struduţele înguste care urcă şi tot urcă. Case vechi trăiesc în bună vecinătate cu clădiri noi, de la care termopanul nu lipseşte. De altfel, în întregul Israel am observat o frenezie constructivă benefică, presupun.

    Ajungem repejor la Biserica Greco-Ortodoxă a Sfîntului Gabriel. “Construită în 1781 deasupra ruinelor unei biserici a Cruciaţilor din secolul XII, biserica se află lîngă o sursă de isvoare care alimentează Fîntîna Fecioarei unde, după credinţa multor creştini ortodocşi a avut loc Bunăvestirea”. Am citat din cartea cumpărată de la domnul ghid, Călătorie în Ţara Sfîntă, autor dr. Randall Smith. Aici, tradiţia spune că Iisus a fost întîmpinat cu ostilitate cînd a vrut să predice. Şi aici, am avut parte de o stare de linişte interioară benefică. Nu am luat în considerare îndemnul domnului Iosif să mă adăp de la isvor. Abia aşteptam să ajungem la restaurantul kibutzului unde vom lua prînzul. Cred că merită menţionat faptul că pictura bisericii este realizată de doi români, fraţii Moroşanu.

     Plecăm. Domnul ghid ne spune că tocmai străbatem Valea Israelului; foarte fertilă, asigură chiar şi trei recolte anual. Apoi. – Eeeem, Nazaret este compus din două formaţiuni administrative. N. de Sus unde populaţia este preponderent evreiască şi N. de jos unde populaţia este în principal, de două feluri : musulmană şi creştină. Dacă pînă în urmă cu 19 ani în Nazaret, populaţia evreiască era majoritar de origine română, după ce un milion şi două sute de mii de evrei de origine rusă ai pătruns în Israel (mulţi dintre ei cu acte false), acum, majoritari sunt evreii de origine rusă. Nu uită să ne spună că Nazaret este localitatea cu cel mai mare număr de arabi creştini. Primarul este ales prin succesiune : doi ani dintre musulmani şi doi ani dintre creştini. Mă întreb : este bine ? Este rău? Este linişte, îmi spun. Măcar aparent

     Autocarul urcă şi coboară neîncetat pentru că întreaga ţară este aşezată pe o geografie muntoasă. Atît localităţile cît şi drumul dintre ele, au un format perfect sinuos : sus-jos, dreapta—stînga. Casele se întind pe paliere etajate multiplu, cum am mai văzut atît în  Italia (Montecasini Terme) cît şi în Grecia (Napflio). Departe de a fi monoton, peisajul chiar este extrem de variat şi de interesant. Seara se lasă încetişor şi aparent, domneşte calmul. Numai aparent pentru că, fiecare piatră de pe aceste meleaguri musteşte de sînge, iar sîngele vărsat nu are odihnă după cum bine se ştie ci, sîngele vărsat cere alt sînge care se va vărsa. Cînd ? Nu prea curînd, sper. Poate, niciodată.

###

Primesc de la Teofil

Salut tibi
Mare problema cu Nazaretul. Probabil ce “adevarat” a fost cam la 5 km nord de cel pe care l-ai vizitat. Inca o data traditia nu se impaca cu istoria. O stim asta din cauza unor analize care s-au facut in cautarea vestitei evanghelii numite “Q” care a fost sursa comuna a Evangheliilor “sinoptice” din Noul Testament.

Aceasta Evanghelie pierduta a fost scrisa aproape imediat dupa rastignirea Mantuitorului. Cine doreste aveti un link la subiectele abordate in aceasta evenghelie sursa.

http://www.earlychristianwritings.com/q-contents.html
http://ro.wikipedia.org/wiki/Sursa_Q

Read Full Post »

     Peisajul a început să redevină interesant. Apropierea de Mediterana (pe partea stîngă a şoselei) deschide un orizont albastru, larg. Am ajuns în preajma Muntelui Carmel (Viile Domnului) unde începînd de la ţărmul mării pînă sus, pe vîrf, se întinde oraşul Haifa. Este cel de-al treilea oraş important al Israelului după Tel-Aviv şi Ierusalim; important centru economic, financiar, turistic, fiind în acelaşi timp cel mai important port de industrie grea al ţării. Este singurul oraş din Israel care are o linie de metrou, linie care porneşte de la poalele muntelui, pînă în vîrf. Doar la Ierusalim mai este în fază avansată o linie de tramvai/metrou care va lega principalele puncte ale oraşului.

     Nu după multă vreme ajungem în partea centrală a oraşului Haifa. Aici, avem ocazia să contemplăm de jos în sus Templul Bahai şi minunatele sale Grădini Suspendate. Haifa este centrul mondial al acestei religii. Bahai este o îmbinare între hinduism, budism şi cele trei mari religii monoteiste, islam, creştinism, iudaism. Are certe accente filosofice, credincioşii ( majoritar bogaţi ) nu se roagă, nu se închină, nu au icoane şi văd strălucirea Domnului în lucrurile frumoase ( ca de exemplu aceste grădini).

     În timp ce filmam ( de pe mijlocul străzii!) atît templul cu grădinile dar şi cîteva cadre generale, am simţit la un moment dat, o umbră lîngă umărul meu stîng. Era un autobuz local al cărui şofer a încetinit şi a trecut pe lîngă mine încet, să nu mă sperie şi să nu mă deranjeze. Chiar am simţit că nu mai suntem în România : am scăpat fără să fiu claxonat, admonestat, înjurat, poate şi mai rău de atît… Nu zăbovim prea multă vreme aici. Autocarul începe să urce pe serpentine greu, încet; destinaţia noastră, este Stela Maris. Aici, este o frumoasă capelă dedicată celui mai vechi profet din VT, Sfîntul Ilie. Pe acest loc se spune că Sf. Ilie a cîştigat o luptă cu preoţii zeului Baal, la îndemnul său Dumnezeu trimiţînd un fulger care a prefăcut în scrum, altarul lui Baal şi pe cei 450 de preoţi ai săi.

     De aici, mergem pînă în apropiere unde se află un vechi observator, de unde se deschide o perspectivă magnifică asupra golfului. Pe suprafaţa Mediteranei mici vapoare ca de jucărie, stau la ancoră, intră sau ies din port; nu este totuşi nimica de joacă pe aici. Cîteva vedete militare purtătoare de rachete, controlează traficul, atent.

     Începem să coborîm. Ne vom opri la prima Poartă a grădinilor Templului Bahai. Imaginea este la fel de magnifică deşi, Templul nu este în acest moment acoperit de splendida sa cupolă aurită (este supusă unui proces de restaurare). La intrare, am fost supuşi unui control de rutină a pazei templului. Dreptul lor doar este proprietate privată iar în Israel, gardul sau zidul despărţitor, este ridicat la rang de principiu. Pe trotuarul de vizavi, trei portocali ne îmbie cu fructele lor, coapte deşi suntem în 29 decembrie. Numai că cele mai accesibile dintre portocale au fost deja jumulite de cohortele de turişti de dinaintea noastră, iar la cele din vîrf, pas de ajunge!

     Vremea se menţine superbă; ieri abia către seară am avut nevoie de un puloveraş subţire dar astăzi la Haifa, Mediterana îşi face simţită prezenţa : o briză uşoară se transformă pe neaşteptate în vînt, vînt care trece prin cămaşă ca prin sită aşa că o geacă, este tocmai bine-venită. La drum. Suntem în partea de sus a oraşului Haifa. O imensă varietate de vile, majoritatea cu două niveluri. Oraşul este curat şi aflăm că marea majoritate a funcţionarilor de stat, sunt ex-ofiţeri. Probabil de aici, disciplina şi rigoarea. Domnul ghid ne dă nişte amănunte despre organizarea de tip kibutz; din 220, au mai  rămas vreo 40. Socialismul nu a putut triumfa nici aici. Este o întreagă tărăşenie politică cu aceste kibutzuri. Statul a hotărît să reducă subvenţiile, hotărîre desigur, contestată de unii politicieni. Populismul populează politica după cum se vede, peste tot!

     Trecem pe lîngă un Mall reconstruit după ce fusese distrus de Saddam, cu o rachetă care de fapt viza rafinăria din apropiere. Trecem pe lîngă o autostradă pe care contra cost, automobilele sub-traversează Muntele Carmel, evitînd traficul din Haifa. Vremea se cam înourează. Acesta este motiv de mare bucurie pentru că de ani buni seceta îşi cam  face de cap. Stăbatem un sat de agricultori din Valea Betlehemului. Pot să aduc mărturie că este mai degrabă un mic orăşel format din vile, multe dintre ele cu un cat sau chiar două. Domnul Iosif tocmai ne spune ca în Israel, s-a născut o nouă varietate de israelian = cel muncitor, pe lîngă afacerist. SE VEDE! Prosperitatea etalată de aceste sate, o demonstrează.

   Un înţelept evreu a spus că dacă VREI, legenda dispare şi rămîne realitatea! Are MARE dreptate!

###

 Primesc de la doamna Salomeea :

Tibi, salut
Ca cititoare a Gradinii de hartie” am ajuns la blogul tau,
si urmaresc cu placere impresiile de calatorie din Israel.
Ma bucur ca ti-au placut locurile de aici , unde fiecare bucatica de pamant e o bucatica de istorie.
Imi permit sa te corectez asupra ultimei propozitii :
” Daca vrei , nu este o legenda” sunt cuvintele lui Theodor Herzel, cel care a avut viziunea fondarii statului Israel.
O semnificatie asemanatoare gasim intr-adevar si in vorbele unuia din inteleptii evrei, din antichitate:
“Nimic nu sta in fata vointei (omului)”

Mulţumesc doamnei Salomeea, pentru binevenitele completătări.

Read Full Post »

     Vremea este în continuare, incredibil de frumoasă. Autocarul goneşte către ieşirea din Tel-Aviv, către autostrada spre Haifa. O reţea de pasaje supraterane ajută la fluidizarea traficului. Pe stînga, se vede o termocentrală ale cărei turbine sunt răcite de apele rîului Yarkon. Pe dreapta, un parc imens cu terenuri pentru sport, cu piste de alergare, muzee (geologic, zoologic, botanic…). Apoi un lac artificial cu bărci mai mari şi mai mici unde este şi o şcoală de navigaţie. Tot aici, se organizează concerte rock în aer liber. Şoseaua este foarte bună şi peste tot este curat. Bineînţeles, pe marginea şoselei se văd binecunoscutele furtunuri care formează uriaşa reţea de irigaţie a ţării; din loc în loc, pompe care pun apa în mişcare, aşa cum am mai spus, după un program computerizat. De altfel, Israel are o industrie bine pusă la punct de soft care aduce anual cam şapte mld de dolari în vitieria ţării. Tocmai trecem printr-un mic oraş satelit al tel-Avivului, Herzliya, unde principalele companii de soft din lume, au reprezentanţe. Aveam să facem o scurtă oprire în acest orăşel, pe drumul de întoarcere spre casă. Dar, pînă atunci, mai e!

     Deocamdată, noi mergem către Haifa, următoarea noastră destinaţie. Cum peisajul este monoton, domnul Iosif ne umple timpul cu multiple explicaţii. Abia apuc să notez cîte ceva. Nu este separaţie între politică şi religie deşi alegerile sunt democratice. De Sabat cam totul este oprit; transportul în comun, trenurile, mare parte a magazinelor, etc. circulă totuşi, taxiurile. Patronii care nu doresc certificat de Kosher din partea Ministerului Religiilor, sunt liberi să-şi deschidă magazinele. La hotel, aveam să vedem că circulă numai un lift din cele două. Şamd. Ascult numai cu o ureche. Sînt în continuare adînc marcat de cele văzute cu o zi înainte. Sînt îngîndurat totuşi, mai notez cîte ceva.

     – În Israel, sunt patru categorii de cetăţeni; ultraşii, cam cinci la sută. De la cei aproximativ patru sute de pe vremea lui Ben Gurion, această categorie de cetăţeni care ar trebui să ţină treaz spiritul iudaic studiind neîncetat Legile lui Moise, au ajuns cam 50 de mii şi a devenit o adevărată problemă. Aceştia nu au drept de muncă, primesc o mică pensie de la stat ( 70-150 de dolari ) şi sunt întreţinuţi de familie (soţiile lor lucrează), sau de comunităţile de evrei din SUA sau din Canada; pe aceştia i-am văzut la Zidul Plîngerii cu mîna întinsă, pe aceştia i-am văzut lîngă Biserica Română, pe aceştia aveam să îi văd în diferite locuri încercînd să ne vîndă diverse fleacuri. Culmea, aceştia nici măcar nu recunosc statul Israel! ei susţinînd că statul se va înfiinţa cînd va veni Mesia! Se încearcă corijarea acestei situaţii limitînd numărul anilor de studiu la maxim cinci, şi acordîndu-le drept de muncă deşi aceştia, nici nu vor să audă de aşa ceva.

     – Emmmm, apoi sunt naţionaliştii moderni (cam 20 la sută) care susţin că fiecare milimetru de pămînt (cel promis evreilor de Moise) trebuie recuperat de la palestinieni; de aceea nu acceptă nici-un compromis, de aceea unul dintre ei l-a ucis pe Ytzac Rabin. Aceste două categorii de cetăţeni sunt activi în viaţa politică, au reprezentanţi în Parlament şi se opun din răsputeri adoptării constituţiei care este deja scrisă. Nu cred că greşesc dacă percep în glasul domnului Iosif, o totală dezaprobare.

     – Eeeem a treia categorie de cetăţeni sunt tradiţionaliştii dar cea mai mare parte sunt a patra categorie de cetăţeni, nepracticanţii. Eeeem, în Israel, sunt 5 minorităţi : arabi musulmani, arabi beduini, arabi creştini, druzii şi cerchezii. Druzii au o religie secretă, despre care nu se ştie mare lucru; numai preoţii lor ştiu religia şi o transmit studenţilor lor; sunt cam o  sută de mii în Israel şi încă vreo cinci sute de mii prin Liban şi prin alte părţi. Cerchezii provin dintre cetăţenii exilaţi de guvernul rus. Sunt musulmani şi deşi sunt arabi, nu le este recunoscut acest statut ( de către arabi!) pentru că nu au rădăcini în Orientul Mijlociu.           # Primesc un adaos de la prietenul Teofil. #

Cerchezii sunt musulmani dar nu sunt arabi de nici o culoare. Ei sunt cei mai indo-europeni dintre toate popoarele estului. Pot spune ca sunt arieni. Nici in clin sau in maneca cu semitismul ( a fi arab implica a fi semit! ) fac parte din cultura Maikop din Caucaz care datează din anul 4000 î.Hr. fiind poate cea mai veche cultură din lume, chiar inaintea celei sumeriene. Povestea lor este fenomenala au fost crestinati de Sf. Toma, nu s-au “aranjat” cu crestinismul s-au intors la samanism pentru secole si s-au islamizat dupa. Nu au fost surghiuniti de tzar ci s-au refugiat in Imperiul Otoman fiind asezati unde i-ai gasit. Sunt soldati foarte buni si fac parte din armata Israeliana la fel ca druzii, cel putin asa am auzit eu.

     Apoi, domnul ghid începe să ne explice ce este cu Transiordania, Cisiordania, Fîşia Gaza, etcaetera, dar nu mai am chef să ascult cu atenţie aceste probleme dureroase, aceste probleme politice, aceste răni sîngerînde ale istoriei palestiniano-israeliană. Nu de asta am venit aici. De altfel, nici restul turiştilor nu pare acaparat de aceste chestii arzătoare pentru poporul israelian. Mai degrabă, iscodesc drumul ca să vadă : mai e mult pînă la Haifa ? Nu, nu mai este mult!

Read Full Post »

      Înainte de a părăsi Ierusalimul îndreptîndu-ne spre Tel-Aviv, aveam să facem o scurtă oprire la Biserica Românească. Situată în mijlocul unui cartier ultrareligios evreiesc, a luat fiinţă cu greu, a trecut prin momente grele dar acum, oferă asistenţă religioasă celor care o doresc. Această oprire, a fost una dintre multele surprize plăcute pe care domnul Iosif ghidul nostru, le-a oferit cu generozitate grupului nostru de turişti.

      Cît pe ce să uit să menţionez această oprire. Notesul meu nu a reţinut nimic din acest scurt popas. Nici nu este de mirare. Încă nu ieşisem din transa în care mă aflam, încă. Tot încercam să merg cu istorisirea, mai departe. Ceva nu se lega nicicum. Am apelat la camera de luat vederi. Şi am înţeles. Am înţeles că tot ce relatez eu aici, este asistat de îngerul meu păzitor… Nu aveam cum să merg mai departe cu relatarea mea, făcînd abstracţie de acest lăcaş de cultură şi de spiritualitate românească.

     Cert lucru este că aici, am avut cea de a doua mea senzaţie de deja-vu. Prima senzaţie de acest gen, am trăit-o la Mănăstirea Melk. Deosebirea este că dacă la Melk am avut o senzaţie stranie, aici, am avut o senzaţie plenară de împlinire; o senzaţie de bine. O senzaţie de ACASĂ. Nu ştiu de ce am trăit aici, această senzaţie…

      Am avut senzaţia  de loc familiar. Am filmat pe dinafară biserica dar nu am avut deloc senzaţia de loc ştiut dinainte. Abia după ce am pătruns în curtea bisericii, amintirile ? mele au irumpt. Am recunoscut aleea care duce către intrarea în biserică. Am recunoscut cîinele care apăra curtea bisericii; am fost singurul pe care acest cîine, nu l-a lătrat. Am pătruns în biserică. ŞTIAM că după micul antreu, urmează un şir de trepte. Ştiam că acel şir de trepte se ramifică în sus către turlă, ştiam că acel şir de trepte merge în jos, către un soi de spaţii administrative ( beci, cămară, etc.)

     Am intrat. Am filmat. Am pus la cutia donaţiilor cîţiva firfirici. A apărut şi preotul. Preotul ne-a făcut o slujbă.  Acea slujbă a avut un caracter de spovedanie. Respectiv, cei mai apropiaţi de sfinţia sa s-au adăpostit sub sutana sa iar noi restul, atingîndu-ne în cascadă am luat parte la acea slujbă, cam cum se întîmplă la slujba de pomenire a morţilor. Nu vă miraţi. Nu veneam noi, de la Mormîntul Sfînt şi de la Zidul Plîngerii ?

     Trebuie musai să remarc faptul că această biserică este prima biserică ortodoxă în care, am văzut că pangarul este parte integrantă din biserică, nu aşa cum ştim cu toţii, că este separat ca un  butic oarecare, în care se vînd lucruri bisericeşti.

     La ieşire, domnul Iosif avea să ne atragă atenţia, spre doi oameni înveşmîntaţi în negru, cu pălării şi cu perciuni bogaţi; – aceştia, sunt eeeem, dintre cei care nu văd cu ochi buni situarea acestei biserici, aici.

     Aşa şi ? Probabil că alţi doi dintre aceşti ultra-religioşi, păzesc moscheeea din apropiere, de la care auzisem muezinul chemîndu-i pe musulmani la rugăciune. Maaare este Dumnezeu! .

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »