Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for februarie 2011

Amintiţi-vă că un strat de praf protejează lemnul mobilelor…
O casă se transformă în cămin când poţi să scrii “Te iubesc” pe praful de pe mobilă.

Eu singură munceam cel puţin 8 ore în fiecare sfârşit de săptămână pentru a lăsa totul perfect “pentru cazul că vine cineva”. În final, am înţeles că “nu venea” nimeni, pentru că toată lumea îşi trăia viaţa petrecând-o bine !!!
Acuma, dacă vine cineva, nu trebuie să explic în ce condiţii este casa : sunt mult mai interesaţi să mă asculte despre lucrurile pe care le-am făcut ca să-mi trăiesc viaţa şi să mă distrez.
Dacă nu ţi-ai dat seama…Viaţa este scurtă, petrece-o bine !

Fă curat, dacă e nevoie…
Dar ar fi mai bine să pictezi un tablou sau să scrii o scrisoare, să faci o prăjitură sau un desert, să plantezi o sămânţă, să te gândeşti la diferenţa între “a vrea” şi “a trebui”.

Fă curat, dacă e nevoie, dar nu ai mult timp…
Cu atâtea plaje pentru înotat şi munţi de escaladat, râuri de navigat, o berică de băut, muzică de ascultat, cărţi de citit, prieteni de iubit şi viaţă de trăit.

Fă curat, dacă e nevoie, dar…
Lumea de afară : cu soarele pe faţă, aerul în păr, zăpada care cade, o răpăială de ploaie…Ziua asta nu se mai întoarce…

Fă curat, dacă e nevoie, dar…  Ţine cont că bătrâneţea va sosi şi nu mai eşti ca acuma…Şi când îţi vine rândul să pleci, te vei transforma tot în praf.

Transmite-l tuturor femeilor minunate din viaţa ta…
Eu am facut-o deja !” 🙂

# De la dora

Exista intotdeauna un “maine” si viata ne da o alta oportunitate de a face lucrurile bine; dar daca ma insel si aceasta zi este singura care ne-a ramas, mi-ar place sa-ti spun cat te iubesc si ca nu te voi uita niciodata” . Marquez

Read Full Post »

     Am intrat într-un butic de cartier, să-mi cumpăr ţigări. Nu vreau să deranjez o şuetă amicală dintre vînzătoarea din butic şi doi amici ai dumisale, care-şi pierdeau vremea pe acolo. Mă prefac interesat de rafturile buticului, de parcă n-aş şti foarte bine ce ofertă are bietul butic : pileală de proastă calitate, sucuri contrafăcute, biscuiţi, pîine.

     Aud : – zilele trecute, un apartament din blocul meu, a fost călcat de hoţi, spune un cetăţean paşnic, între două vîrste. Nenorociţii dracului, după ce au căutat zadarnic bani sau bijuterii, au dat iama în frigider. Au furat de acolo, tot! Şi rîde!

     – Asta n-ar fi nimic, spune alt cetăţean. În blocul meu, un apartament a fost călcat de hoţi noaptea, în timp ce proprietarii dormeau duşi; cred că se piliseră de nu au auzit nimic. Au furat televizorul şi un calculator. Şi rîde!

     – În blocul meu, un apartament a fost spart tot noaptea, spune vînzătoarea. Înainte de a pleca din apartament cu ce furaseră, hoţii s-au ospătat, au băut, ba, au spălat şi vasele! Şi rîd toţi, de parcă cine ştie ce chestii amuzante povesteau.

     Hait! Îmi spun în barbă. Ăştia fabulează. Risc o remarcă : – Interesant mi se pare, că astfel de chestii vi se par amuzante.

     – Dar nu ni se par amuzante, spune unul dintre cetăţeni. Chiar deloc! Dar, ce putem face noi ???

     Nu mai spun nimic. Iau ţigările (cu timbru) şi plec. Nici nu mă mai gîndesc dacă timbrul de pe pachetul de ţigări este autentic sau, NU. Mă gîndesc la ce făceau cei trei. Ştiţi de fapt ce făceau aceştia ? Pur şi simplu, făceau haz de necaz! Atît le-a mai rămas românilor ? Să facă haz de necaz? Chiar atît de adînc este înrădăcinată în mintea oamenilor, ideea că nu mai este nimic de făcut, în afară de haz de necaz ???

Read Full Post »

     În America, toate se sfîrşesc întotdeauna, cu bine. Aşa se întîmplă şi în proaspătul film al lui Steven Spielberg “Gremlins II”, unde bestiile micuţe cu fizionomii de monştri medievali care cotropiseră palatul miliardarului Clamp (adică Trump) se prefac, în cele din urmă, într-un nămol verzui…

     La polul opus, lucrurile se sfîrşesc întotdeauna rău în România. Acolo s-au desfăşurat – de cincizeci şi trei de ani – filme din ce în ce mai macabre, plkecînd dintr-un Ev Mediu cu bandiţi răzbunători şi cadavre putrezind în stradă, şi sfîrşind cu ceea ce Paul Goma numea “ocupaţia românilor de către români”. Ca film de groază, povestea nu e rea. În America fusese de mult transformată în film, ba chiar de două ori, sub numele de “invazia hoţilor de cadavre”, o dată cu sfîrşit bun, a doua oară cu sfîrşit teribil. De prisos să mai spunem cu care dintre filme a semănat situaţia din România. Vreme de douăzeci şi cinci de ani, monştri vorbind aceeaşi limbă şi arătînd aproape exact ca şi ceilalţi romăni (cu excepţia burţii şi a cefei groase, atribut prin excelenţă al activistului de partid) au desfăşurat o operaţiune amplă, reuşind să-i preschimbe pe toţi ceilalţi în fiinţe aidoma lor. Ce e drept, au reuşit numai cu 85 % din populaţie, nu mai mult…

     Astfel a început o nouă eră, ca în “Gremlins II”, cu milioane dev monstruleţi jucînd tarantela pe ruinele româniei. Cu excepţia aspectului, care nu diferă de al celorlalţi români, situaţiile sunt similare. Monstruleţii sunt imitaţii de oameni, dotaţi cu o înaltă capacitate mimetică, se entuziasmează uşor în faţa unui bun spectacol, adoră mîncarea şi… farsele. Ceea ce le lipseşte nu e neapărat inteligenţa brută, capacitatea de a efectua operaţii mentale, ci priceperea, răbdarea, orientarea, etica profesională, constrîngerea socială. Cum spune căpetenia lor, un “profesor” care vorbeşte fluent (şi afectat), ne aflăm în faţa unei probleme de comunicare între două civilizaţii diferite. Daţi-le atenţia cuvenită, şi gremlinii se vor integra. Din păcate, în România gremlinii au fost şi au rămas la putere, oamenii sunt în minoritate. Aici intevin alte filme de groază, ca “1984”, şi “Planeta maimuţelor”, “451 grade Fahrenheit”, unde majoritatea e nebună şi rolurile sunt întoarse ca în nuvela lui Edgar Allan Poe : pacienţii controlează azilul de nebuni unde au închis personalul medical.

     Ce e de făcut?

     În lumea lui Steven Spielberg, unde toate se sfîrşesc cu bine, monstruleţii sunt exterminaţi înainte de a putea infesta lumea. În România situaţia e de aşa natură, încît puţinii oameni rămaşi ar putea fi uşor exterminaţi. Nu le rămîne decît să se caute unul pe altul, să se strîngă laolaltă, să se organizeze. Mai ales să nu se teamă că, o dată ieşiţi de sub monstruoasa tutelă a statului, vor muri de foame, vor rămîne fără mijloace de subzistenţă. Acest nou stat, hibrid ca orice creaţie a unei minţi bolnave, are un punct nevralgic : vrînd-nevrînd va tolera proprietatea privată şi libera iniţiativă. Puţinii oameni deştepţi vor putea cîştiga mai bine decît întregul stat, dacă ştiu să muncească şi să se organizeze în cooperative private. Şi ce să producă ?

     Partea bună este că, în România, orice ai produce, tot lipseşte, aşa că se vinde. Produceţi hîrtie igienică. Sau hîrtie pur şi simplu, iar dacă nu aveţi din ce, importaţi hîrtie din China. Fiindcă oamenii noştri scriu, scriu fără frîne. Daţi-le material ca să-şi desfăşoare gîndurile, şi ce e sordid va pieri oricum. Faceţi pîine, căci lipseşte. Cultivaţi-vă grădinile. Faceţi lămpi, pantofi, ţigări ca să-i otrăviţi, funii ca să-i trageţi cu ele la judecata istoriei, arme ca să vă appăraţi de prostie, haine ca să nu vă batjocorească goliciunea, medicamente ca să suipravieţuiţi. Luaţi-le din mînă monopolul economiei, fiindcă sunteţi mai buni ca ei şi-i puteţi distruge cu propriile lor arme.

     Monstruleţii doresc să huzurească, şi-i cuprinde panica atunci cînd altul prosperă prin muncă. Faceţi-i să asude din greu, şi inimile lor înecate de grăsime vor ceda. Uşor.

     Cînd pîrîie bine, nu vă lăsaţi cuprinşi de milă. După cum spune şi amuzantul film al lui Spielberg, în lume nu e loc pentru monştri.

Ioan Petru Culianu, Lumea liberă românească, (New York)  nr 90, 23 iunie 1990.

Read Full Post »

vremelnicii

24 februarie 2012

 O zi tipică de iarnă. Nesuferită iarnă. Iarnă destul de grea. Iarnă cu geruri, cu lapoviţe care uneori biruie ninsoarea calmă; iarnă cu gheţuş pe care oasele celor neatenţi la drum, se frîng. Care drum ? Drumul istoriei ? Plonjînd în timp, putem vedea lesne că rănile istoriei noastre încă îşi mai aşteaptă balsamul vindecător, NU balsamul vindicativ…

 Arc regresiv în timp : 24 februarie 1960.

  A început procesul intentat pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale unor intelectuali acuzați că au citit și răspândit operele lui Mircea Eliade; principalii inculpați erau Constantin Noica, Constantin Dinu Pillat, Al. O. Teodoreanu și Nicolae Steinhardt.

 Arc temporal peste alţi 52 de ani : 24 februarie 2064.

Ruski alfavit mî znaiem, i je pişem i citaiem.

Aferim !

Ferim ? DA!

Read Full Post »

     Aş fi fost foarte inspirat dacă aş fi citit această carte a lui Saul Bellow înainte de a merge în acea scurtă excursie în Israel. Nici acum nu este prea tîrziu să o citesc şi eventual, să o recitesc. Departe de a fi ceea ce mă aşteptam, respectiv o descriere a Israelului din punctul de vedere al unui scriitor-turist, am găsit “o încercare minuţioasă de a descifra istoria şi viitorul Israelului… Saul Bellow surprinde, din multiple puncte de vedere, opiniile, pasiunile şi visele evreilor – de la Yitzac Rabin sau romancierul Amos Oz la membrul unui kibbutz… – la care adaugă propriile reflecţii privind situaţia evreilor în secolul XX (coperta IV).

     “Înainte de a pleca din Chicago, criticul de artă Harold Rosenberg mi-a spus : – Te duci la Ierusalim ? Şi te întrebi dacă oamenii îţi vor vorbi liber ? Cred că glumeşti – te vor ameţi de cap”. Harold Rosenberg, de data asta s-a înşelat. Cu tenacitatea unui jurnalist de mare anvergură, Saul Bellow a vorbit pe îndelete cu oameni din toate categoriile sociale, atît evrei cît şi arabi. A discutat cu politicieni şi cu oameni de cultură. A discutat cu oameni de toate orientările politice sau religioase. Nu face ample referiri la istoria milenară a acestor pămînturi, nu face prea dese referiri nici la Cartea Sfîntă, dar face minuţioase referiri la politica şi la istoria secolului XX, măcar pînă în anul 1975, anul călătoriei sale în Israel. Cartea a fost publicată în 1976, an în care Saul Bellow a fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură, iar la Polirom a fost tipărită în 2008 a doua ediţie – din care citez.

     “La Ierusalim, mult timp, evreii îi depăşiseră ca număr pe arabi şi pe creştini… înainte de a fi alungaţi din Oraşul Vechi la sfîrşitul anilor ’40… însă lumea a reglementat problemele Orientului Mijlociu în felul acesta : Iordania (sau Transiordania) a fost creată în mod arbitrar de englezi – da, chiar de Winston Churchill, probabil cu o trăsătură de condei între două pahare : aici vom da bucata asta haşemiţilor ăstora”. Cei din fostul lagăr comunist, cunosc foarte bine metoda domnului Churchill de a face geo-politică.

     Saul Bellow insistă pe istoria relativ recentă de dinaintea vizitei sale. Aminteşte rezoluţia ONU din 1947 prin care se instituia statul Israel. În urma refuzului statelor arabe de a accepta această rezoluţie, a urmat războiul din 1948. Apoi războiul din 1973. Ce făcea Europa în acest timp ? Se gudura pe lîngă petrodolarii şeicilor uitînd de principiile democraţiei. Singurul aliat veritabil al Israelului, era Statele Unite. Ce făcea Rusia (sau mă rog, URSS) în acest timp ? Alimenta fenomenul terorist în regiune ca să  slăbească influenţa SUA în Orientul Mijlociu.

     Saul Bellow descrie minuţios politica lui Kissinger, a lui Arafat, poziţiile unor oameni de cultură ca Sartre sau Soljeniţzin. Cine este cu adevărat interesat de politica actuală din OM, cred că nu ar tebui să rateze această carte. Foarte multe din problemele de atunci sunt de mare actualitate şi astăzi. Probabil că măcar în parte, unele revolte actuale din această regiune îşi au originea în probleme care mocnesc de atunci.

     Ce au făcut evreii mai cu seamă după 1948 ? “Israelul a făcut eforturi extraordinare pentru a adopta o atitudine democratică, echitabilă, rezonabilă, pentru a fi capabil de schimbare. În Europa lui Hitler, ei au fost masacraţi; în 1948, supravieţuitorii au devenit luptători extraordinari. În exil, fără ţară, au devenit fermieri. Mamelucii decretaseră că şesul de pe coasta palestiniană trebuie să fie deşert; evreii au făcut din el o grădină”.

     Aşa este! Am fost, am văzut. Israelul este o grădină. Profesorul Jacob Leib Talmon se simţea îndreptăţit să se întrebe dacă nu cumva Hitler a cîştigat. Două milioane de evrei dintre cele şase milioane exterminate au fost oameni de înaltă calificare; de aceştia s-a ales praful-cenuşă, la propriu. “Evreii din Răsărit care au venit aici sunt admirabili în felul lor, însă nu au abilităţile cerute de vremurile moderne”. A cîştigat Hitler ? Hotărît lucru, NU! “Cei ce reuşiseră să scape, şocaţi, de la Auschwitz demonstraseră că au putut să cultive pămînt arid, să-l industrializeze, să construiască oraşe, să creeze o societate, să facă cercetări, să filosofeze, să scrie cărţi… şi în final să înfiinţeze o armată formată din luptători aprigi!”.

BLOGUL ZILEI  :  http://tilbuhoglinda.wordpress.com/

 

Read Full Post »

     „În momentul ăsta cei care, peste umărul lui Simonini, ar fi citit cele scrise  de Dalla Piccola ar fi văzut că textul se întrerupea, de parcă tocul, pe care mîna nu reuşea să-l mai ţină, ar fi căzut, pe cînd trupul celui care scria luneca în jos, o lungă mîzgălitura fără sens ce se termina dincolo de foaie, mînjind fetrul verde de pe masa de scris. Iar după aceea, pe o foaie următoare, părea că de scris se reapucase căpitanul Simonini.

     Acesta se trezise îmbrăcat în preot, cu peruca lui Dalla Piccola, dar acum ştiind fără umbră de îndoială că era Simonini. Văzuse imediat, deschise pe masă şi acoperite cu un scris isteric şi din ce în ce mai confuz, ultimele pagini pe care le redactase pretinsul Dalla Piccola şi pe cînd citea asuda, inima îi palpita şi îşi amintea, pînă la punctul unde scrisul abatelui se termina, iar el (abatele) sau el (Simonini) leşinaseră; nu… el leşinase.

     Imediat ce-şi revenise şi mintea i se limpezea încet-încet, totul devenea CLAR”.

#

Acesta este ultimul fragment (pag 405) pe care îl redau din această carte fabuloasă : Cimitirul din Praga – Umberto Eco.

#

Este ceva de întrebat ? Nu ştiu. Este ceva de spus în plus? Nu ştiu. Eu, nu ştiu.

Voi, ştiţi cum se pot limpezi ideile, sau cum se poate ieşi din dedublarea fiecăruia dintre noi?

Read Full Post »

     Poţi ajunge lesne la această concluzie, citind superficial cărţi cu subiect istoric, filosofic sau religios. Fiecare autor, are propria sa viziune despre lume, despre univers, despre om. Fiecare om are – sau nu, un bagaj cultural cu ajutorul căruia încearcă să se orienteze pe parcursul vieţii sale în această lume. Este lumea o junglă ? Aparent, da; prea mari sunt deosebirile de concepţie etalate în cărţi de diferiţi autori, fie aceşti autori mai mult sau mai puţin erudiţi. Singura problemă este că nici-un om nu va reuşi vreodată, să aibă o vedere atotcuprinzătoare asupra întregului mecanism care face lumea să se mişte.

     Umberto Eco are – cred eu – marele merit de a nu da impresia că are soluţii fără rest la acest fel de întrebări tulburătoare. Mai degrabă, Umberto Eco, pune cap la cap diferite informaţii, le ordonează după diversele tipuri de contradicţie despre un subiect sau altul şi invită la reflecţie.

     Nici cartea sa, Cimitirul din Praga, nu face excepţie. Prin metoda literară aleasă, această carte lasă deplină libertate Cititorului să-şi construiască propriul său adevăr despre diversele epoci. El, Umberto Eco – Naratorul, nu intervine în desfăşurarea evenimentelor descrise în carte, decît în măsura în care contradicţiile din povestea căpitanului Simonini – alias abatele Piccola, sunt prea flagrante sau povestea are lacune prea mari.

     Despre orice eveniment istoric pe-trecut, sunt mai multe interpretări. Problema este dacă între aceste evenimente sunt legături de cauzalitate care decurg una din alta, reunite sub sceptrul unui “mare păpuşar universal”. Este vreo legătură între Revoluţia Franceză din 1789 şi Războiul de Independenţă a Statelor Unite ? Dar între Garibaldi şi Comuna din Paris? Cît de mare a fost Napoleon Bonaparte ? Sau, a fost Bonaparte un distrugător al Europei ? Ce a însemnat Epoca Luminilor în istoria Europei şi poate chiar a lumii? Cît de mare este (sau a fost) rolul serviciilor secrete în curgerea aceasta istorică a lumii?

     Şi alte nenumărate întrebări : există cu adevărat o conspiraţie mondială ? Este această conspiraţie iniţiată de Poporul Ales? Toate organizaţiile secrete din decursul veacurilor (masoneria, carbonarii, illuminati, etc) au drept scop ultim, sub-şi-ordonarea lumii, potivit unei concepţii de atot-stăpînire-a-tot-şi-a-toate? Şi dacă da, cu ce finalitate ultimă?

     Cert lucru este, potrivit lui Umberto Eco, cred eu, că prea multe dintre documentele la care fac referire istoricii, sunt apocrife. Cert este, că e din ce în ce mai greu, să distingem între documentele cu adevărat reale şi cele contrafăcute, documente contrafăcute numai pentru că diverşi omuleţi din diverse epoci, chiar au crezut că pot schimba – definitiv – faţa lumii.

     Cu adevărat tulburător este faptul că sprijinindu-se pe istoria mai mult sau mai puţin contrafăcută, oamenii momentului care au un cuvînt GREU de spus, construiesc o realitate destul de calpă, realitate care va influenţa desigur, viitorul.

     Deci : este lumea apocrifă?

#

O recenzie foarte bună a acestei cărţi, AICI!

 

Read Full Post »

Older Posts »