TOZGREC .7. – I.P. Culianu

Povestire autobiografică de Caspar Stolzius

     În care autorul, martor al unor evenimente stranii, se hotărăşte să le descrie într-o carte. El însuşi fiind un savant, nu are încotro şi pentru a nu risca oprobriul comunităţii academice, recurge la un personaj fictiv, care să joace rolul eroului principal. Acesta, un oarecare tînăr, Jean, care-şi părăsise ţara şi încerca din răsputeri să-şi promoveze teoriile sale cam ciudate, căuta un mijloc de a demonstra că universul, este mult mai maleabil decît sunt oamenii dispuşi, să admită. „În acest sens, credea Jean, magia tradiţională, de pildă, care opera într-o altă dimensiune a naturii. putea fi la fel de întemeiată ca ştiinţa modernă, deşi, din punctul de vedere al acesteia, ea a fost complet absurdă”.

     Absurdă ? Poate, dar nu şi pentru Jean. Mai întîi, acesta a înţeles destul de repede că avea de studiat enorm, deşi el era deja un mare erudit pentru vremurile acelea. A înţeles repede şi că avea nevoie de timp. Mult timp. La nevoie, chiar şi de o eternitate. Şi bineînţeles, avea nevoie de un trai tihnit, îndestulat. Împreună cu prietena sa Eve, care era de asemenea fascinată de acest domeniu, Jean începe să citească vechi cărţi de chiromanţie. De Tarot. De magie. Înţelege că va trebui să-şi confecţioneze singur ustensilele necesare. „Trebuie să călească oţelul muindu-l în sînge de coţofana, de raţă şi de cîrtiţă, în suc de iarbă mercurială şi de Anagallis arvensis. Lumînările trebuie să le facă din ceară neîncepută, de la un stup nou”. Trebuiesc respectate cu stricteţe, ritualuri. În sfîrşit sosi şi ziua în care, „pătrunzînd în mijlocul pentagramei, Jean îi invocă în genunchi pe îngerii celor şapte planete, celor şapte zile ale săptămînii, celor şapte culori şi şapte metale, după care rosti numele îngerilor aerieni…”

     O vreme, nu s-a petrecut nimic. Tocmai pe cînd erau gata să abandoneze ritualul, apăru „totuşi un spirit, singur şi fără să facă prea mare tapaj”. Acesta avea aspectul unui moşneag cam decrepit dar cu ochii plini de viclenie. Batjocoritor şi cu o voce neplăcută, acesta le adresă cuvîntul . ” – Ascultaţi-mă cu atenţie şi nu răspundeţi nimic. De obicei, asemenea lucruri nu se întîmplă. Atunci cînd cineva ne invocă, din ce în ce mai rar, ne facem că nu băgăm de seamă… În cazul dumneavoastră, s-a decis să se facă o derogare…” Apoi, după ce moşneagul le-a povestit o seamă de lucruri aparent fără însemnătate, dispăru.

     Ce poate fi plauzibil în povestirea lui Caspar ? totul şi nimic. Retras pentru o vreme pentru studiu, într-un loc izolat, Caspar întîlneşte o tînără stranie, Mekor. Aceasta pare să ştie exact ce gînduri îl frămîntă. Îi dă diverse indicii despre univers, despre apariţia vieţii, îi spune că a venit special pentru a-i conduce paşii pentru ca el, Caspar Stolzius, să poate accede la cele mai ascunse taine. Caspar, nu este convins. El este mai degrabă preocupat, de dorinţa de a cunoaşte-o pe Mekor, în sens lumesc. De-abia cînd insistenţele sale devin prea îndrăzneţe, Mekor dispare. Dar nu înainte de a-i spune că răspunsul la întrebările sale, poate fi găsit intr-un ţinut din California, La Maja, unde însuşi Tozgrec avea să-l îndrume.

     Ajuns în locul acela, Caspar „se pomeni în faţa unei porţi cu grilaj”. Este condus de două tinere în casa care se afla în mijlocul unei grădini minunate. Apare Tozgrec. Acesta , afabil, îi arată ce poate să facă în acest loc minunat. Poate să studieze liniştit, toate tainele pămîntului. Are la dispoziţie, o bibliotecă vastă în care se găseau toate cărţile din lume. Se poate bucura de un trai tihnit şi îmbelşugat. Poate primi în vizită, pe oricine doreşte. Se poate bucura de îngrijirea şi chiar de favorurile celor două tinere frumoase. – Pot să o am chiar şi pe Mekor ? – Dacă asta doreşti, desigur, spune Tozgrec. Este acesta un vis ? se întreabă Caspar. Nu. nu este un vis îi spune Tozgrec. Totul este cît se poate de real. Un singur lucru nu poate să mai facă : să părăsească acest tărîm.

     Va fi captiv pentru eternitate, în acest vis, REAL

Anunțuri