Orice apariţie a unei noi cărţi scrise de Umberto ECO , nu poate fi decît un prilej de bucurie pentru cititorii care-l apreciază pe acest prolific autor. Cea mai nouă apariţie (nu vreau să cred că este ultima!), este un roman, “Cimitirul din Praga (care) spune povestea unui personaj misterios… Nu se ştie exact cu ce se ocupă – cel mai probabil cu falsificarea de scrisori şi acte oficiale, din moment ce guvernanţii, poliţia şi serviciile secrete din multe ţări sunt interesate de munca lui şi vor să-l angajeze” – stă scris pe pagina de gardă a acestui volum.
O carte în care editorul, crede că “Între conspiraţii şi revolte, Umberto Eco arată cum se desenează încet-încet noua tablă de şah pe Vechiul Continent în a doua jumătate a secolului XX. Un roman cutremurător, despre aspecte ale unei politici trecute sub tăcere, care aruncă o lumină sumbră asupra viitorului”.
Dacă aşa este, vom vedea pe parcursul lecturii, pentru că de data aceasta, Eco foloseşte un stil literar oarecum inedit : Naratorul îl invită pe Cititor să intre într-o prăvălioară ponosită a unui telal care expune grămezi de obiecte inutile. Cu puţin meşteşug, Cititorul trebuie să-l urmeze pe Narator într-o cameră mobilată cu gust, în care un ins complet necunoscut, cam vîrstnic, aşezat la o masă, tocmai scrie cele ce urmează.
Nici măcar Naratorul nu ştie cine este omul care scrie şi evident, nu ştie nici ce scrie acesta. Amîndoi, Narator şi Cititor privesc peste umărul acestui personaj, în caietul pe care acesta îl umple cu slove şovăielnice.
Mai întîi de toate, acesta trebuie să afle el însuşi cine este, pentru că unele accese de amnezie îl ţin în suspans : este el Căpitanul Simonini sau Abatele Dalla Piccola. Are cumva dublă personalitate ?
“Aşa că m-am hotărît să ţin jurnalul ăsta, chiar dacă în ordine inversă, povestindu-mi mie trecutul, pe măsură ce reuşesc să-l fac să-mi revină în minte, chiar şi lucrurile cele mai neînsemnate, pînă ce elementul (cum se spune?) traumatizant ar ieşi la lumină. De unul singur. Şi tot singur vreau să mă vindec, fără să mă dau pe mîinile medicilor de femei nebune”.
Cum nimic nu trebuie să-l tulbure sau să-l întrerupă de la demersul său, a pus la uşa prăvălioarei un anunţ : “proprietarul va lipsi timp de o lună”. Evident, fără ca cineva să poată şti prea bine, cînd acea lună va începe sau se va sfîrşi.
AM CITIT,,IN NUMELE TRANDAFIRULUI” INAINTE DE REVOLUTIE,ESTE UN ROMAN DESTUL DE GREU DE CITIT,ACUM SUNT IN ITALIA SI SPER SA GASESC ,,CIMITIRUL DIN PRAGA”.
IL VAD DESEORI PE UMBERTO ECCO IN TV,E UN MILITANT DE STANGA.
INDIFERENT DE POZITIA LUI ESTE FOARTE APRECIAT CA SCRIITOR.
SPER SA-L INTELEG ACUM MAI BINE,DESI E MAI DIFICIL SA-L CITESC IN LIMBA ITALIANA.!
Servus !
Este adevărat că este un autor ceva mai dificil dar, merită cu prisosinţă efortul de a-l citi!
ps. Eco nu este chiar atît de stînga cum lasă impresia…
Bine ai venit! 🙂
Ba da e de stanga,dar nu este nici o culpa,Italia are multi oameni de stanga,o stanga democratica dealtfel.
Atunci, dacă este vorba despre o veritabilă stînga democratică, chiar nu este nici-o problemă.
Ca un veritabil intelectual rasat cum este dumnealui, este de înţeles această orientare politică.
În cartea sa „Misterioasa flacără a Reginei Luana”, printre alte teme abordate, este plasată şi o temă politică, despre care se poate crede, eventual, că este crezul său politic.
Este posibil, totuşi, să mă înşel.
tibi,
„dubla personalitate”? De asemenea personaje este plina lumea,mai ales cea politica.”Una spunem si alta inghitim”,”una ingurgitam,alta scuipam”.
Este interesanta aceasta participare ,mai mult sau mai putin,neutra la ceea ce spune naratorul,cititorul si „eroul”inca neidentificat al povestii.
Nu cred ca ai ales intamplator povestea falsificatorului curtat de politicieni,institutii si de toti aceea care pot obtine un profit personal.Imi vine in minte instantaneu scenariul wikiLeaks….si cate isi mai asteapta intrarea pe „scena”.
ps.suntem pe aceiasi scara de perceptie a lumii politice romanesti,cu diferenta ca eu devin im momente critice mai pragmatica.Apropo de cele relatate la copac!Vreau eliminarea neghinei,dar nu vreau sa incendiez cultura de grau atat de greu obtinuta. 🙂
servus dora! 🙂
În romanele lui Eco, scindarea personalităţii unor personaje, este un procedeu literar frecvent folosit, în diferite ipostaze; de la amnezia totală provocată de un accident, în care personajul are două realităţi – una actuală + cea pe care încearcă să o recupereze – (Misterioasa Flacără a reginei Luana), pînă la dubla personalitate autoindusă (Insula din ziua de ieri) sau la această nouă ipostază folosită în acest roman, în care am impresia că dubla personalitate a lui Simonini/Piccola, este exact ceea ce ai intuit tu : natura duală a aproape fiecăruia dintre noi. 🙂
Cu rare excepţii, TOATE postările mele au substrat politic implicit. 😀 😀 😀
Nici ordinea postărilor NU este cu totul întîmplătoare!
ps. Chiar îmi pare rău că nu m-am abţinut la „copac”.
Asta pentru că politica m-a dezgustat în asemenea hal, încît dacă ar fi alegeri duminica viitoare, JUR! că nu aş participa. 👿
Ceapa mamii lor de bandiţi care una spun şi alta fac.
Eco este un adept al stangii?Cati intelectuali de valoare din cultura italiana(si nu numai au fost).
Daca opera,creatia unui artist imi satisface exigentele estetice si spirituale,politicul ramane ultimul criteriu la care ma raportez.Tot ce am citit pana acum scris de Umberto Eco nu mi-a dat impresia ca suporta inclinatii politice,asta inseamna ca , el poate depasi convenientele ce decurg dintr-un anume atasament. 🙂
Am vrut să fiu politicos.
Eco este prea mare ca să poată fi ataşat de vreo formaţiune politică.
Este normal să aibă păreri că doar tot un om este şi el dar, din cît am citit eu de şi despre el ( şi am citit ceva, ceva, ceva, 😛 ) nu-mi pare a fi adeptul vreunei orientări politice anume; pot desigur, să mă înşel. Ei şi ? 😀
🙂
Mulţumesc Maria!
🙂
Mulţumesc La Firul Cărţii!
Şi noi mulţumim! Ne-a inspirat postarea ta. 🙂
M-a blocat puţin stânga lui Umberto Eco, şi aceasta nu neapărat pentru că eu l-aş fi vrut de dreapta. Încerc să înţeleg doctrina acestei orientări în Italia, unde există o altă tradiţie politică şi un alt curs al istoriei, ce nu a pervertit caracterele. Desigur că mi-am dat repede seama că nu se poate pune semnul egal cu viziunea stângii din România, care este mizerabilă după cum bine observă mulţi serioşi comentatori politici. Numai cine nu vrea nu vede această evidenţă.
Ştiu că tu îmi dai dreptate, Tiberiu, pentru că altfel nu ni s-ar încrucişa drumurile (nu şi spadele, din fericire 🙂 ) pe anumite bloguri ce s-au ţinut departe de spectrul cromatic al roşului.
Maria şi La Firul Cărţii 🙂
Vă salut cu drag! 🙂
Doamna tesoruccio49 este hotărîtă împotriva preşedintelui Băsescu, numai că atîta vreme cît comentariile domniei sale sunt normale, nu mă interesează acest lucru.
Nici vorbă ca pretinsa stîngă politică din ro să aibă vreo legătură cu social democraţia veritabilă, după cum nici păturicienii petroliberali nu au legătură cu liberalismul.
Eco este Eco, punct.
Cartea asta pe care am început să o citesc, este pe cît de plăcută la citit, pe atît de densă.
De-asta nici nu mă grăbesc să scriu prea multe despre.
Totuşi, cred că este limpede că, fragmentul pe care l-am postat deja, este cheia de boltă a întregii cărţi.
tot ce are de făcut un italian este să întărâte spiritele şi să le lase apoi libere – să se certe, să se împace şi să se afurisească din nou. Eco reuşeşte cu prisosinţă. 🙂
Un foarte bun prieten din virtual, Teofil, mi-a spus mai demult că Umberto Eco este un maaare manipulator! 🙂
Ei bine, are perfectă dreptate!
Da, dar e genial, ori acest lucru, chiar merită respectul unui cititor. 😀
Mai excelează într-un domeniu italienii, spre delectarea şi marea noastră încântare.
Astăzi se împlinesc exact doi ani de când am audiat, uimită, această perlă muzicală. Aşa-i că-s geniali? 🙂
Restul e hermeneutică.
WAW!
Superb!
M-ai lăsat fără grai!
Mul-ţu-meeeeeeeeeeesc ! 🙂
ps.
Mai excelează ei şi în alte alea, alea, alea…
Am băut o bere la halbă la Lido di Gesolo, dumnezeiască! 😀
Cele mai mari frumuseţi contemporane de pe continentul european le-am descoperit în muzica italiană. 🙂
Eu am băut bere italiană pe toată costa de nord-est cu vedere spre Adriatică, apoi am străbătut Toscana pe sec, pentru a degusta în final vinurile demiseci de la Marea Tireniană – de la Roma până spre sud spre Napoli şi Pompei. 😆
PS.
Să ştii că ai dreptate, cel puţin în privinţa celor din nord, pe care i-am cunoscut mai bine. 🙂 În plină criză grefată pe campania antiromânească, italienii get-beget pe care i-am cunoscut acolo s-au purtat admirabil cu mine.
E bună Peroni, seamănă cu berea de pe la noi. 😀
Maria,
Ai văzut Italia altfel decît am văzut-o eu, dacă înţeleg bine.
Eu am văzut-o într-o excursie cu autocarul, puţin ici, o leacă dincolo, nu am reuşit decît să-mi fac o idee ca să ştiu unde merită revenit.
Mai că m-aş încumeta să stau (vorba vine să stau, de fapt să cutreier) vreo doi ani pe meleagurile acelea. 🙂
Nici eu nu am avut senzaţia că se uită cineva urît la noi, şi nu m-am sfiit să spun că sunt român (nici în Italia, nici în celelalte ţări prin care am apucat pînă acum, să merg.
Peroni este bună, nimic de spus dar, berea de acolo era muuuult mai bună. 🙂
Din păcate, nu am ţinut minte marca respectivă.
Tiberiu, nu cred că am văzut Italia într-un mod diferit.
Drumul spre Roma şi Napoli este singurul pe care l-am făcut tot cu autocarul. În rest, în toate celelalte călătorii am avut libertate deplină de mişcare, admirare, contemplare sau… inspiraţie.
Undeva, acolo în nord-est, există un spaţiu retras şi liniştit, puţin cunoscut caravanelor şi turiştilor ce se deplasează vara spre litoralul italian, străbătând, uneori, Europa din nordul cel mai îndepărtat, scandinavic.
Voi face un album cu poze, dar nu voi dezvălui numele locului. E paradisul iubitorilor de yachting.
De obicei mă feresc de căile prea aglomerate. 🙂
Ai dreptate în privinţa berii de acolo. Sunt foarte multe mărci îmbietoare, e şi dificil să reţii numele uneia anumite.
Dar Peroni chiar era pe toate drumurile din Lido di Jesolo. 🙂
Maria,
Am ales acea excursie din Italia, pentru că promitea întîlnirea cu operele lui Michelangelo, opere la care visam încă de pe cînd adolescent fiind, citisem „Agonie şi extaz” – Irving Stone.
Nu mică mi-a fost mirarea, cînd de exemplu, am fost singurii care au dorit să vadă (eu şi Silvia) – în timpul liber acordat pe cont propriu, Capela Medicee, unde am văzut „Alegoriile”.
Vezi tu, acolo de exemplu, aş fi zăbovit măcar trei zile, nu trei ore pe care le-am avut la dispoziţie…
Napoli n-a fost pe traseul nostru turistic.
A fost Pisa, a fost Asissi, a fost Padova, a fost inclusiv Verona cu balconul Julietei dar mai ales, a fost Vatican.
Sixtina. Capela Sixtină. Prima prezentare filmică a evenimentelor din Biblie(VT).
#
Am divagat destul 😀
#
Pentru a putea vedea Capela Medici, am renunţat la un prînz regesc. Nu dau amănunte… 🙂 🙂 🙂
Pentru mine, Vaticanul a fost locul cel mai greu accesibil. Am reuşit să pătrundem acolo după mai bine de 4 ore de aşteptare. Dar a meritat. În Capela Sixtină, supraaglomerată în acea perioadă, nu se permitea nici fotografierea sau filmarea, nici admirarea superbelor picturi picturi murale mai mult de câteva minute.
Şi eu aş putea divaga zile în şir pe tema călătoriilor în Italia şi a amintirilor păstrate de acolo.
Şi totuşi, dacă ar fi să aleg acum un spaţiu în care să trăiesc începând de mâine, nu cred că aş alege Italia. Sufletul meu zboară spre ţinuturi estice foarte îndepărtate. 🙂
Mda. Vaticanul. Sixtina.
Şi cele nenumărabile comori de artă şi de spiritualitate expuse acolo.
Cred că am mai spus, şi dacă nu am mai spus, repet 😀 :
La Vatican am avut revelaţia!
#
Am filmat prea puţin acolo, am fotografiat mult, am notat aproape nimic, 😦 dar aşa cum deja am spus, aş cam vrea să mai zăbovesc pe acele meleaguri, cîţiva ani. 🙂
Nu am spus că acolo aş vrea să trăiesc, for ever 🙂
#
Am (IAR!) o întrebare pentru tine : Ce te reţine să spui/relatezi/divaghezi, pe tema experienţei călătoriilor tale din Italia şi nu numai ? 🙄
[…] Dacă aşa este, vom vedea pe parcursul lecturii, pentru că de data aceasta, Eco foloseşte un stil literar oarecum inedit : Naratorul îl invită pe Cititor să intre într-o prăvălioară ponosită a unui telal care expune grămezi de obiecte inutile. Cu puţin meşteşug, Cititorul trebuie să-l urmeze pe Narator într-o cameră mobilată cu gust, în care un ins complet necunoscut, cam vîrstnic, aşezat la o masă, tocmai scrie cele ce urmează. Cititi tot articolul, aici. […]