Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 18 februarie 2011

     “Pe Narator îl cam deranjează că trebuie să înregistreze un fel de dialog antistrofic între Simonini şi abatele băgăcios, dar se pare că tocmai în 30 martie Simonini reconstituie în mod incomplet ultimele evenimente din Sicilia, iar textul său se complică prin multe rînduri tăiate în chip hermetic şi prin altele traversate de un fel de X şi deci eliminate din reconstituirea lui, dar cu toate acestea lizibile – şi neliniştitoare la lectură. La 31 martie se strecoară în jurnal abatele Dalla Piccola, parcă pentru a debloca nişte uşi ermetic zăvorîte ale memoriei lui Simonini, dezvăluindu-i ceea ce el refuză cu disperare să-şi amintească. Iar la 1 aprilie Simonini, după o noapte zbuciumată în care-şi aminteşte că a avut accese de vomă, intervine din nou, iritat, parcă pentru a corecta ceea ce consideră a fi nişte exagerări şi indignări moraliste ale abatelui. Dar, în fine, Naratorul, neştiind cui să dea pînă la urmă dreptate, îşi permite să povestească faptele acelea aşa cum crede că ar trebui reconstituite – şi-şi asumă, bineînţeles, răspunderea reconstituirii pe care o face”. (pag 145)

     Simonini : “De cînd ţin jurnalul ăsta nu m-am mai dus la un restaurant. În seara asta trebuie să mă pun pe roate şi am hotărît să mă duc într-un loc în care, pe oricine aş fi putut întîlni, ar fi fost atît de beat încît, dacă nici eu  nu l-aş fi recunoscut, nici el nu m-ar fi putut recunoaşte pe mine. (pag. 163)

     Despre feluritele sarcini pe care Lagrange mi le dăduse la început, nu reuşesc să-mi amintesc aproape nimic. Îmi vine în minte doar un nume, cel al abatelui Boullan, dar pesemne că e vorba despre ceva petecut mai tîrziu, poate chiar cu puţin înainte sau după război (reuşesc să reconstitui că la mijloc a fost un război, cu Parisul dat peste cap).

     Absintul îşi face efectul, iar dacă aş sufla spre o lumînare, aş face să ţîşnească o vîlvătaie din fitil”. (pag 170)

     Dalla Piccola : “Dragă domnule căpitan Simonini, în dimineaţa asta m-am deşteptat cu capul greu şi cu un gust ciudat în gură. Dumnezeu să mă ierte, era gust de absint! Te asigur că încă nu citisem observaţiile dumitale de ieri-noapte. Cum puteam să ştiu ce ai băut dacă n-aş fi băut eu însumi? Şi cum ar putea un om al bisericii să recunoască gustul unei băuturi interzise şi deci necunoscute ? Sau poate că nu, am mintea confuză, scriu aici despre gustul pe care l-am simţit în gură deşteptîndu-mă, dar scriu asta după ce te-am citit şi ceea ce ai scris dumneata m-a sugestionat. Şi, într-adevăr, dacă n-am băut absint niciodată, cum aş putea să ştiu că ceea ce simt în gură, e absint ? E gust de cu totul  altceva, pe care jurnalul dumitale m-a făcut să-l iau drept absint.

     Oh, Doamne Iisuse, fapt e că m-am trezit în patul meu şi fiecare lucru părea normal, de parcă n-aş fi făcut altceva pe tot parcursul lunii trecute. Atîta doar că ştiam că trebuie să vin în apartamentul dumitale. Acolo, altfel spus, aici, şi am citit paginile dumitale de jurnal pe care încă nu le ştiam. Am văzut că dumneata îl menţionezi pe Boullan şi ceva mi-a reîncolţit în minte, dar în chip vag şi tulburător…” (pag. 173)

Fragmente din romanul lui Umberto Eco, Cimitirul din Praga.

Read Full Post »