„În momentul ăsta cei care, peste umărul lui Simonini, ar fi citit cele scrise de Dalla Piccola ar fi văzut că textul se întrerupea, de parcă tocul, pe care mîna nu reuşea să-l mai ţină, ar fi căzut, pe cînd trupul celui care scria luneca în jos, o lungă mîzgălitura fără sens ce se termina dincolo de foaie, mînjind fetrul verde de pe masa de scris. Iar după aceea, pe o foaie următoare, părea că de scris se reapucase căpitanul Simonini.
Acesta se trezise îmbrăcat în preot, cu peruca lui Dalla Piccola, dar acum ştiind fără umbră de îndoială că era Simonini. Văzuse imediat, deschise pe masă şi acoperite cu un scris isteric şi din ce în ce mai confuz, ultimele pagini pe care le redactase pretinsul Dalla Piccola şi pe cînd citea asuda, inima îi palpita şi îşi amintea, pînă la punctul unde scrisul abatelui se termina, iar el (abatele) sau el (Simonini) leşinaseră; nu… el leşinase.
Imediat ce-şi revenise şi mintea i se limpezea încet-încet, totul devenea CLAR”.
#
Acesta este ultimul fragment (pag 405) pe care îl redau din această carte fabuloasă : Cimitirul din Praga – Umberto Eco.
#
Este ceva de întrebat ? Nu ştiu. Este ceva de spus în plus? Nu ştiu. Eu, nu ştiu.
Voi, ştiţi cum se pot limpezi ideile, sau cum se poate ieşi din dedublarea fiecăruia dintre noi?
Tiberiuorasanu's Blog 
Lasă un răspuns