Necrologul raposatului domn, Bunul Simt.

Astăzi plîngem plecarea unui prieten drag, Bunul Simţ, care a fost alături de noi  timp îndelungat. Nimeni nu ştie sigur cît era de bătrîn, datele naşterii sale pierzîndu-se în hăţişul birocratic.

Ne vom aminti de el ca fiind cel care a predat lecţii folositoare cum sunt :
-ştiinţa de a te adăposti de ploaie.
-pasărea iute prinde rîma.
-viaţa nu este totdeauna corectă.
-poate că eu sunt de vină.

Politica financiară a Bunului Simţ a fost simplă şi clară :
-nu cheltui mai mult decît cîştigi.
Şi o strategie fiabilă:
-adulţii sunt de vină, nu copiii.

Sănătatea lui a început să se deterioreze atunci cînd părinţii au atacat profesorii pentru că fac lucruri în care ei au eşuat în disciplinarea copiilor neascultători. S-a înrăutăţit atunci cînd şcolilor li s-a cerut să obţină consimţămîntul părinţilor pentru ca un elev să primească un antinevralgic, să i se aplice o loţiune de soare sau un bandaj dar şcoala nu putea să anunţe părinţii unei eleve că aceasta este gravidă şi urmează să facă un avort.

Bunul Simţ a pierdut dorinţa de viaţă atunci cînd Cele Zece Porunci au fost interpretate, bisericile au devenit afaceri şi criminalii au primit un tratament mai bun decît victimele.

Bunul Simţ a fost bătut atunci cînt cineva a fost pedepsit pentru că s-a apărat de un spărgător în propria casă iar spărgătorul l-a putut acuza de lovire.

El a început să piardă teren rapid atunci cînd reglementări bine intenţionate dar împovărătoare au fost puse în practică. Relatări despre un băieţel de şase ani acuzat de hărţuire sexuală pentru că a sărutat o colegă de clasă, tineri exmatriculaţi pentru că au folosit apa de gură (cu alcool) după masa de prînz, şi un profesor care a fost concediat pentru că a pedepsit un elev neascultător, toate astea i-au agravat starea sănătăţii.

Bunul Simţ a renunţat complet la speranţă cînd o femeie nu a observat că ceaşca de cafea este fierbinte şi a vărsat cîteva picături în poală, pentru care a primit o observaţie aspră.

Bunul Simţ a fost precedat în nefiinţă de părinţii săi Adevărul şi Încrederea, soţia sa Discreţia, şi de copiii săi, Responsabilitatea şi Raţiunea.

I-au supravieţuit trei fraţi vitregi : ÎmiŞtiuDrepturile, AltCinevaEsteDeVină şi SuntOVictimă.

Nu a asistat multă lume la funeralii deoarece puţini i-au simţit lipsa. Dacă ţi-l aminteşti, dă asta mai departe. Daca nu, alătură-te majorităţii şi nu fă nimic…

Nu am gasit autorul.

Post preluat de AICI . Doritorii, pot desigur prelua acest post, pe blogurile lor.

Read Full Post »

Altă ŞTAFETĂ

Zece semne principiale care arată că eşti perfecţionist/ă 

1. Te gândeşti tot timpul la o greşeală pe care ai comis-o.
2. Eşti extrem de competitiv/ă şi nu suporţi ca alţii să te întreacă.
3. Vrei ca un lucru să iasă fie „aşa cum trebuie”, fie deloc.
4. Te aştepţi la perfecţiune din partea celorlalţi.
5. Nu ceri ajutorul dacă acesta ar putea fi perceput ca defect sau slăbiciune.
6. Te ţii de treabă mult timp după ce alte persoane au renunţat.
7. Eşti un vânător de greşeli care simte nevoia să-i corecteze pe ceilalţi atunci când greşesc.
8. Eşti ultraconştient/ă de exigenţele şi aşteptările celorlalţi.
9. Eşti intimidat/ă de ideea de a face greşeli în faţa altor oameni.
10. Ai observat greşeala din titlul acestei liste.

 Aş vrea să invit pe oricare dintre cei care vor trece pe aici să facă acest test, în particular, pe blogul său (cu link AICI, please, să pot citi şi eu, că-s curioasă!) sau în discuţia cu partenerul de viaţă (pe aceasta nu insist să o aflu!).

În postarea ulterioară, eu voi răspunde acestor întrebări, în mod deosebit pentru ca tinerele care se află în această situaţie, să vadă că se poate trăi – şi încă foarte bine şi poate chiar mult mai bine! – fără a fi perfectă, fără a fi marcată de perfecţionism…

Read Full Post »

Joaca

     Începînd din copilărie, ne raportăm viaţa la joacă şi la poveşti. Nu mă refer chiar la prima parte a copilăriei noastre în care suntem complet neajutoraţi. Are mama fiecăruia dintre noi grijă să fim alăptaţi, au grijă bunicii noştri să ne hrănească imaginaţia cu poveşti, au grijă educatoarele din grădiniţă să ne dezvolte abilităţile cu jocuri, cu desene pe care le colorăm sau mai nou, cu jocuri pe calculator. Mă refer la joaca, de fapt la trînta noastră cu viaţa, trîntă care începe undeva la vîrsta adolescenţei. Dacă prima conştienţă de sine ca individ se instalează undeva pe la vîrsta de trei ani, conştienţa de sine ca persoană distinctă în lume, se instalează în imaginarul nostru afectiv, în perioada primei tinereţi. În această perioadă, începe adevărata noastră joacă de-a viaţa.

     Care joacă, numai joacă nu e.

     Ne place să credem că fiecare dintre noi este unic şi irepetabil. Din punct de vedere genetic, este adevărat. Eroarea începe o dată cu raportarea la factorul social. Fiecare dintre noi se consideră unic şi irepetabil numai în măsura în care istoria fiecărei vieţi nu poate fi cuantificabilă şi comparabilă cu istoria altor vieţi de pînă acum. Ne place sau nu prea, foarte mulţi dintre oamenii care nu contează decît statistic, seamănă între ei destul de mult; mai exact spus, pentru că nu au personalităţi puternice, în stare să-i diferenţieze de massă, se topesc în anonimatul colectiv. De exemplu, spectatorii de la un meci care huiduie, sau spectatorii de la un concert reuşit care aplaudă. Nu ies în evidenţă decît extremiştii care trec la violenţă pe stadion, sau spectatorii prevăzători care au venit cu flori şi le oferă artiştilor

     La polul opus, sunt tocmai personalităţile care puternice fiind, ies în evidenţă şi încep o joacă pe viaţă şi pe moarte între ei, pentru dobîndirea supremaţiei. Conştienţi fiind că la început, nu au nici-o şansă de reuşită pe cont propriu, astfel de personalităţi se asociază sub diferite forme : partide, cluburi, sindicate, asociaţii patronale, etnice, sau profesionale, şamd, etcaetera. În sînul fiecărei asociaţii, începe lupta pentru putere. Şi la acest nivel, indivizii se asociază pe căprării, potrivit unor interese sau mai degrabă potrivit unor simpatii explicabile sau mai puţin.

     După ce la nivelul fiecărei asociaţii s-au stabilit fie şi temporar nişte ierarhii, se dă bătălia finală între acele grupări, pentru atragerea celor mulţi prin intermediul capcanelor unor promisiuni deseori imposibil de onorat (poveşti). Cu restul de oameni, anonimii, se joacă din plăcere sau din interes, manipulatorii. Şi se joacă, nu glumă!

     Cu vremea, oamenii obişnuiţi, oamenii topiţi în anonimatul unor categorii sociale diverse cum ar fi pensionarii, şomerii, studenţii, încep să se complacă în manipularea care de multe ori, le dă gata mestecat un pseudo-ideal-de-viaţă, eliberîndu-i de grija de a mai gîndi şi modela, chiar propria lor existenţă. Cu alte cuvinte, oameni de la care se aşteaptă maturitate, re-cad în mintea copiilor, aşteptînd ca cineva să le dea ceva. Adică se joacă inconştient cu viaţa lor, adică de fapt, se joacă chiar cu destinele unui popor întreg.

     Se spune că unele trasee istorice au format popoare, iar alte trasee istorice au avut ca rezultat, populaţii. Diferenţa dintre un popor şi o populaţie, este relativ simplă : un popor îi ajută pe cei merituoşi să devină lideri, iar o populaţie face tot ce este posibil ca orice ins înzestrat peste medie, să fie tras înapoi în anonimat. ‘Ra-ia-i tu al dreaq să fii, o faci pe deşteptu’, ha ? Iar cu acest tip de atitudine, chiar nu mai este de joacă. Afară de cazul în care statisticii, devin conştienţi că manipulatorii, se cam joacă de fapt, cu focul.

BLOGUL ZILEI :  http://despresufletulmeu.wordpress.com/2011/03/30/mesaj-din-japonia/ 

Plus  : http://delaepicentru.wordpress.com/2011/03/30/%E2%98%85-despre-potop/

 

 

Read Full Post »

pauză

Read Full Post »

Like

     Am folosit această facilitate a diverselor platforme pe care unii bloggeri scriu, sau alţi bloggeri comentează cele scrise. Voi folosi această facilitate şi de acum încolo. Cred, că. Poate. Hm. Nu ştiu, dacă. Hm. Oare ?  

     Hai să vedem ce şi cum.

     Am în blogrollul meu o sumă de bloguri care în decursul timpului, mi-au spus ceva. Păstrez în blogrollul meu o parte consistentă ca număr, a unor bloguri despre care cred că în timp, îmi vor spune ceva. Am eliminat din blogrorollul meu destul de multe bloguri a  căror proprietari, nu fac altceva decît să ţintească poziţii de top O SUTĂ din ZELIST,  deşi aceştia, erau deja în top 50 al acestui top complet neconcludent dpm de vedere.

     Vai vai vai dragii de ei! Ce luptă” 😀  Să te lupţi pentru nu ştiu ce poziţie în top Zelist, la concurenţă cu de exemplu fiul domnului sindicaLIST Petcu, vai vai vai şi iară vai. 😀

     Treaba lor, a listacilor.

     Revenind la facilitatea LIKE.

     Admit că nu întotdeauna, parcurgînd blogrollul propriu, ai timp sau chef să comentezi pe blogul citit sumar; îţi semnalezi prezenţa, cu LIKE! Uneori, primeşti în loc de comentariu, un LIKE . Like care semnalează, ceva de genul : m-ai văzut, te-am văzut. Mai rămîne ceva de făcut ?

     DA! cred eu. Mai rămîne ceva de făcut : curăţenia în blogroll. NU ?

     Cine poate Dumnezeule, să citească dacă nu măcar zilnic sau eventual săptămînal, un blogroll care cuprinde habar nu am ce număr de bloguri ? Hm ?

    Like .

Această postare, este dedicată domnului Paul Gabor. Nu mai contează faptul că domnia sa, şi-a parolat blogul. Contează pentru mine,  verticalitatea sa!

Read Full Post »

Calea credinţei

   Nu mă refer aici la credincioşii habotnici. Mă refer numai la cei care atunci cînd vin pe lume, îmbrăţişează (deşi nimeni nu îi întreabă) calea religioasă a părinţilor lor. Este şi cazul meu ? Probabil.

     Pe scurt : provin dintr-o familie mixtă dpdv religios; tata greco-catolic, mama ortodoxă. Odată cu venirea comuniştilor la putere, Biserica Greco Catolică a fost interzisă. Firesc, eu am fost botezat ortodox. Nici tata nu a încercat să-mi spună că este mai adevărată calea sa către Dumnezeu, nici mama nu mi-a spus că ortodoxia este mai adevărată. De altfel, întreaga mea tinereţe a fost puternic marcată de ateismul vremurilor. Chiar obişnuiam să spun, uneori, că eu sunt un ateu ortodox. Ceea ce de fapt, este o contradicţie în termeni.

     Nici acum nu sînt chiar un ortodox practicant. Sînt ca de altfel mulţi alţii, un ortodox – în tradiţie. M-am cununat şi am cununat, am botezat la rîndul meu, şamd.

     Problema pe care o pun eu aici – pe scurt – este : cît de adevărată este convertirea unora dintre oameni ? Este posibil ca renegînd o cale către Divinitate, să alegi altă cale ? Mie mi se pare, că, nu, nu este posibil. Sau cel puţin… hm! Mai bine, nu extind această idee. Prefer să vă întreb : voi ce credeţi ?

     Într-o carte a sa, “Fals jurnal de căpşunar”, Mirel Bănică( AICI )  spune – printre altele – că un convertit, este privit de foştii săi co-religionari ca trădător, iar de noii co-religionari, este primit cu reticenţă. Afară bine înţeles dacă respectivul convertit, nu este o personalitate cu care noii săi co-religionari, se laudă expunînd-o în vitrina cu trofee. De la boxerul Cassius Clay (Muhammad Ali convertit la Islam) la Nicolae Steinhardt, convertit la creştinism, trecînd prin Renee Guenon convertit  la Islam, sau orice alt exemplu doriţi, am o vagă senzaţie că aceşti convertiţi, sunt exemple ale politicii de racolare a unor biserici.

     Mie mi se pare că este mai important să mergi pe calea aleasă de la bun început către Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este UNUL, iar căile care conduc către EL, sunt multiple. Voi ce credeţi ?

Istorie, AICI

Am primit de la mariahulber.wordpress.com, un coment din care spicuiesc :

Calea către Dumnezeu nu ne-o alegem singuri, aşa cum bine scrii în intro-ul postării tale. Suntem aşezaţi pe o anumită direcţie de cei în mijlocul cărora ne naştem, în virtutea continuării unei tradiţii. Şi este bine, pentru că aşa se conferă fizionomia specifică unei comunităţi. Mai departe, e teritoriul alegerii personale. Nu cunosc în amănunţime cazurile lui Cassius Clay şi Rene Guenon, dar N. Steinhardt n-a fost nicidecum racolat de o anumită biserică. Convingerea lui a fost întărită de-a lungul unei vieţi trăite în preajma unei chemări inefabile.

De acord. Mulţumesc, Maria. Mai departe, se poate citi la comenturi.

Read Full Post »

Beethoven

     Încă nu au trecut două secole de cînd muzicianul surd s-a reîntors în pămîntul din care a fost plămădit ca toţi trăitorii vremelnici ai acestui pămînt, pămînt pe care îl înţelegem din ce în ce mai puţin, pentru că fiecare dintre noi, se crede veşnic şi de ne-înlocuit.  Suntem surzi la chemarea destinului dar, uneori ne plecăm urechea la minunăţiile care transcend veacurile şi ne fac nemuritori în splendoarea unor clipe celeste în care omul ca specie generică, se întrece pe sine însuşi, vizînd nemărginirea creaţiei bunului Dumnezeu.

     Imnul iubirii dedicat Elisei de Beethoven, şi-a găsit locul expresiei desăvîrşite în Capela Medicee, locul în care geniul lui Buonaroti, a lăsat lumii întregi drept moştenire,  imortalizarea în marmură de Cararra, a celor patru alegorii nepieritoare :  Aurora, Amurgul, Ziua si Noaptea.

     Fiecare dintre aceste statui, îţi transmite fiorul imposibil de transpus în cuvinte : geniul sculptorului, l-a condus pe truditorul uman al pietrei, către singura posibilitate de a nu confunda piatra cu vremelnicia : fiecare alegorie, are un colţ neşlefuit; colţ care te trezeşte pe tine, ca biet privitor, la realitate : aceste statui, nu sunt vii, decît în imaginaţia TA, privitorule.

     Beethoven, întregeşte privirea opacă a muritorului, cu sunetele muzicii sale divine, muzică îzvorîtă din sfera celestă la care el ca OM, nu mai avea acces.  Beethoven, era, SURD!

Read Full Post »