La spartul tîrgului

     Astăzi tocmai s-a încheiat un tîrg, pardon un.  De ani buni, frecventez tîrgurile de carte organizate în Bucureşti. Oferta din ce în ce mai bogată de carte, mă atrage constant. Rar am fost mai dezamăgit de un tîrg de carte, cum am fost astăzi. Poate că am picat eu pe partea finală a tîrgului, poate că sînt nedrept. Cert lucru este că astăzi, foarte mulţi dintre expozanţi au dat bir cu fugiţii înainte de termen, iar cei care încă se mai aflau la locul faptei, mare lucru nu aveau de oferit. Titluri cunoscute, plictis şi o atmosferă mai degrabă cenuşie.

     O doamnă profesoară, şi-a mobilizat o parte dintre elevii săi adolescenţi, care în şir ordonat treceau în revistă standurile. N-am remarcat mare entuziasm la aceştia. În fine. Edituri care contează în peisajul cultural, au ocupat fără convingere cîteva spaţii de expunere mai degrabă meschine. Edituri care nu spun nimic nou niciodată, se lăfăiau pe standuri generoase în speranţa că poate, poate, vor ieşi la liman. Le urez succes şi unora şi altora. Nu nominalizez. Ce rost ar avea ?

     Am cumpărat totuşi două cărţi, mai mult din inerţie. Chiar nu-mi venea să plec de acolo cu mîna goală.

     De cînd am intrat în incinta muzeului, am fost agresaţi de un fond sonor total inadecvat unei astfel de manifestări. Nu părea să fie un fond sonor provenit de pe o bandă magnetică. Parcă, se cînta în direct. Cînta ? Mai degrabă se urla. Hm.

     Din cîte ştiu, lectura ar trebui să fie însoţită de muzică clasică, muzică de cameră sau ceva asemănător. Ei bine, nici vorbă de aşa ceva. Într-un final, am descoperit sursa zgomotelor : două HARTISTE, chinuiau nişte microfoane amplificate generos de nişte boxe de mare amplitudine. Evident, DIVELE ţopăiau de mama focului şi tot invitau puţinul auditoriu, să li se alăture. De fapt, nu reuşeau decît să îi alunge pe nefericiţii care s-au aventurat azi, acolo. Ce era să facem ? Am plecat şi noi.

     Dar pentru că întotdeauna trebuie să existe şi o compensaţie, ne-am refugiat la Carul cu Bere, din imediata apropiere. Unde o ciorbă de fasole cu afumătură servită în pîine ( da! chiar aşa : ciorba este servită în castronele, confecţionate din pîine!) urmată de nişte cîrnaţi vienezi cu caşcaval, au mai îndulcit viaţa care părea să nu fie tocmai roză.

     Pont : dacă ajungeţi pe acolo şi vreţi o sticlă de vin bun, cereţi ospătarului ca după ce o deschide, să o verse într-o carafă de sticlă largă la bază şi subţire la gît, şi să balanseze vinul pînă cînd acesta, descătuşează din adîncul său, toate aromele pe care le conţine. Doar, se ştie că gustul fără miros, este practic imposibil, nu ?