Norman Manea şi huliganii

     De la bun început trebuie să menţionez că termenul de huligan utilizat de Norman Manea, nu are nimic de a face cu termenul de huligan utilizat pe stadioanele de fotbal. Acest termen este folosit de Norman Manea, pentru a descrie experienţa vieţii sale, experienţă care a început aparent, cu naşterea sa. De fapt, Norman Manea lasă  să se înţeleagă din romanul său cu acute şi certe descrieri autobiografice, că destinul fiecăruia dintre noi, începe cu mult înainte de naşterea noastră. Destinul fiecăruia dintre noi, începe cu epoca în care părinţii noştri s-au cunoscut, s-au curtat, s-au eventual căsătorit şi din iubirea sau numai din supunerea lor în faţa cerinţelor imperioase ale speciei, ne naştem noi; fiecare dintre noi.

     Norman Manea a văzut lumina zilei, pe 19 iulie 1936. Părinţii săi s-au căsătorit după o idilă care a durat trei ani. Complicate vremuri. Mihail Sebastian descria acele vremuri în cartea sa “După două mii de ani”, prefaţată de Nae Ionescu. Eliade, scrisese şi publicase, “Huliganii”. Tot Mihail Sebastian, scrisese şi “Cum am devenit huligan”. 

     La vremea în care acele cărţi apăreau, Norman Manea nu era nici măcar în “proiect”-ul părinţilor săi. Dar destinul său, avea să fie marcat de tumultul vremurilor de atunci : legionarism, pogroame, dictatura lui Carol, dictatura lui Antonescu. Ce ştim noi din acele vremuri ? Numai ceea ce istoricii ne lasă mărturie. Fiecare istoric lasă mărturie după propria sa conştiinţă, de prea multe ori în răspăr cu vremurile, sau cu vremelnicia acelor vremuri.

     Cert lucru este că la vîrsta de 5 ani, în 1941, Norman Manea avea să primescă iniţierea în viaţă : deportarea în Transnistria împreună cu o mare parte a familiei sale, şi  împreună cu o mare parte a evreilor trăitori atunci, în Bucovina românescă. Se va reîntoarce în patrie, în 1945. Se terminase iadul ? NU! De-abia începea.

     Cartea sa, “Întoarcerea huliganului”, descrie cu minuţie acea perioadă despre care mulţi dintre noi, nu ştiu mare lucru, dar are ample referinţe şi la perioada postbelică în care România a beneficiat de asistenţa fratelui de la răsărit. Cartea sa descrie traseul unui destin, despre care se poate spune cu certitudine că “viaţa sa a fost un roman”.

     Cartea aceasta este “grea”, densă,  dar străbătută de o tristeţe senină; este expresia unui înţelept nedreptăţit de soartă, care paradoxal, nu are ce-i reproşa nici sorţii, nici vremelniciei vremurilor. Este cartea unui om neîmplinit prin împlinire.

     Deşi încărcată de suferinţă, cartea nu are un ton vindicativ. Deşi cartea este plină de referinţe la crema literaţilor vremurilor, nu suferă de pedanterie. Este o carte care trebuie citită pentru că nu poate fi povestită.

     Cred că o trimitere la descrierea acestei cărţi în accepţia editurii este necesară, după cum cred că cea mai bună descriere a acestei cărţi, este cea oferită chiar de autorul său.

     Sînt cinci episoade ale acestei emisiuni; merită văzute, TOATE.

     Într-una dintre paginile de final, autorul povesteşte o anecdotă : “doi români, foşti colegi de liceu, care se întîlnesc în avionul New York – Paris fac recensămîntul clasei. Mihai ? Ginecolog la Paris, a treia nevastă. Costea ? Rafinărie în Venezuela, necăsătorit. Mircea ? A murit săracul, o infecţie ciudată, în Algeria. Andrei ? În Israel, director de bancă. Horia ? Inginer în Basel, cinci copii. Dar Gogu, Gogu Vaida ? Gogu a rămas pe loc, la Suceava. Te miri ? Deloc! Gogu a fost întotdeauna aventurier”.

Norman Manea, numai huligan nu a fost, nu este şi nici nu va fi!