Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 8 aprilie 2011

      N-am nici cea mai mică intenţie să fac o paralelă între aceşti doi oameni deşi sacrul şi profanul sunt în foarte strînsă legătură.

     Villon născut Montcorbier a adoptat numele unei rude, un prelat, iar Vojtyla, este cunoscut sub numele de Papa Ioan Paul al II-lea.

     Ziua asta oarecare, 8 aprilie, îi uneşte pe aceşti doi oameni într-un mod bizar : în această zi Villon s-a născut, în această zi de 8 aprilie, Vojtyla şi-a găsit în sfîrşit liniştea pe care o dorea : întîlnirea cu Dumnezeu, Domnul ştiutelor şi neştiutelor, Domn pe care l-a slujit ca nimeni altul.

     Cu ajutorul imagisticii istoriei, trecem lesne peste cele aproape cinci veacuri care despart epocile în care aceşti doi oameni, au trăit. Avem noi oamenii o calitate formidabilă : privim cu mare uşurinţă istoria milenară, raportîndu-ne la un prezent incert, fără să privim prea atent la viitorul care începe clipă de clipă, pentru că suntem încredinţaţi cu tărie, de veşnicia noastră.

      Villon a fost un bandit, dar a fost un poet celebru. Vojtyla, a fost un sfînt, la fel de celebru, dar mult mai celebrat.  Repet, nu vreau să fac o paralelă între aceşti doi oameni. Vreau să fac o apropiere între între demonul-poet Villon şi  daimonul-sfînt-prelat Papa Ioan Paul al II-lea.

     Villon, nu s-a temut de nimic. Papa Ioan Paul al II-lea, şi-a început pontificatul, cu celebrele vorbe : “nu vă temeţi!”

     Chiar. De ce să ne temem?

     Spune Villon :

     Balada

Fântâna-mi stă alături şi totuşi mor de sete,
Ca focul ard, dar dinţii îmi dârdâie de frig,
În ţara mea mă aflu, dar tărâm străin îmi pare,
Stând lângă jar, eu tremur de friguri doborât,
Sunt gol de tot şi totuşi veşmântul mi-i de vornic,
Când râd, am ochii-n lacrimi, doresc zădărnicii,
Mă-mbărbătez cu visuri şi mor de deznădejde,
Mă-mbăt de veselie şi tremur de dezgust,
Voinic mă simt şi totuşi stau frânt fără de vlagă,
Prieten mi-e oricine, dar toţi mă ocolesc,
Nepăsător de toate îmi zbucium încă gândul,
Să mă îmbuib de bunuri când nu mai vreau nimic,
Şi mierea vorbei blânde, mai mult amar mi-aduce
Pe omul ce mă-nşeala mai drag mi-i să-l aud.
Prieten mi-e acela care mă-ndeamnă a crede
Că lebăda cea albă e neagră ca un corb,
Minciună ori dreptate de-acuma mi-i tot una,
Pe cel ce-mi face bine mi-l socotesc duşman,
Ţin minte tot şi totuşi nu-ncheg nimic în minte-mi,
Prieten mi-e oricine, dar toţi mă ocolesc.

Spune Vojtyla

Cântec despre Dumnezeu ascuns (fragment)

I. Ţărmuri pline de linişte

Îndepărtatele ţărmuri ale liniştii încep chiar dincolo de prag.
Nu vei zbura pe acolo, precum o pasăre.
Trebuie să te opreşti şi să priveşti mai profund, tot mai profund,
până vei reuşi să-ţi desprinzi sufletul de adâncuri.

Acolo de priviri verdeaţa nu se mai satură,
şi nu se mai întorc ochii legaţi.
Ai crezut că viaţa te va ascunde de cealaltă Viaţă
în străfunduri adânci.

Din acel torent – să ştii – că nu e întoarcere.
Cuprins de tainica frumuseţe a veşniciei!
Să rezişti şi iar să rezişti. Să nu întrerupi zborul umbrelor,
numai să rezişti tot mai simplu şi tot mai clar.

În răstimp mereu vei ceda în faţa Cuiva, ce de acolo vine
închizând după sine discret uşa odăii mici –
care mergând îşi îmblânzeşte pasul 
şi- atinge această linişte cel mai profund.

#

Cioran, a murit fără să mai ştie cine e.

” Mi-am reprimat toate entuziasmele; dar ele există, ele constituie rezervele mele, fondul ne-exploatat, viitorul meu, poate”.  Cioran / Demiurgul cel rău – p 122 / Humanitas.

Blogul zilei :   http://incertitudini2008.blogspot.com/

 

Read Full Post »