Dacă este adevărat că niciodată nu ştii ce pierzi dacă nu ştii ce ai avut, este perfect adevărată şi ideea potrivit căreia dacă nu apreciezi ce ai, degeaba cauţi altceva în virtutea faptului că vei găsi vreodată, idealul care să-ţi satisfacă pe deplin, egoul. Probabil că de prea multe ori, noi, oamenii, suntem pur şi simplu, orbi. Suntem tributari cecităţii. Şi după ce am pierdut ceea ce a fost la îndemîna iubirii noastre, încercăm zadarnic să refacem traseul unei vieţi posibile, viaţă care ne-a scăpat printre degete pentru că am lăsat viaţa reală să se scurgă printre degetele vieţii noastre, degete care apucă lacom(e), cariere, idealuri (poate) calpe, trasee de viaţă probabil prea mult depărtate de trăirile fireşti ale fiecăruia dintre noi…
Yoel, agent al serviciilor secrete israeliene, este rechemat de urgenţă acasă din străinătate, unde se afla (ca de obicei) în misiune. Aici, îl aştepta o veste cumplită : soţia sa, Ivria, decedase în împrejurări tragice, electrocutată de un fir de înaltă tensiune, căzut la pămînt. Întotdeauna moartea celor apropiaţi nouă, ne lasă buimaci. Cu greu ne dezmeticim şi cu atît mai greu înţelegem că cel dus dintre noi, este dus pentru totdeauna. Nici Yoel, cu toată pregătirea sa specială, nu poate face excepţie. N-are nici măcar puterea de a rosti tradiţionalul Kadish, rugăciunea pentru morţi în tradiţia evreiască.
După ceremonia de înmormîntare, Yoel decide să se mute din domiciliul conjugal împreună cu fiica sa, Netta, cu mama sa şi cu soacra sa, în altă localitate, în altă casă, în alt mod de viaţă. Cere inclusiv pensionarea înainte de termen. Şi începe lupta cu el însuşi. Vrea să afle ce fusese bun în viaţa sa, ce fusese rău, ce anume se irosise din viaţa sa şi ce anume avusese de cîştigat pe plan sufletesc, pînă atunci. Începe o lungă luptă cu timpul, timp care se scurge încet, încet, chinuitor de încet. Repară cam tot ce avea de reparat în noua locuinţă. Se ocupă de grădinărit. Leagă cîteva prietenii. Zadarnic. Timpul prezent rămîne apăsător. Dar mult mai apăsătoare sînt gîndurile care îl copleşesc. Fusese oare o iubire adevărată între el şi Ivria ? Certurile lor, ocazionate de un diagnostic incert de boală a fiicei lor îi făcuseră oare duşmani ? Lungile şi prea desele sale absenţe o împinseseră pe soţia sa în braţele vreunui amant ? Reproşurile fiicei sale şi ale celor două bunici erau adevărate ? Obişnuit cu analiza minuţioasă a tuturor situaţiilor, Yoel descompune şi recompune mental situaţii, trăiri, fapte petrecute. Şi este cuprins de o disperare mută cînd înţelege cît de minunată fusese de fapt, soţia sa; ce luptătoare fusese; ce nu ştiuse el să aprecieze niciodată la ea, prins fiind în ţesătura complicată a misiunilor în care era mai tot timpul, trimis.
Cuprins de dorul nemistuit pentru trupul soţiei sale, merge uneori, acolo unde ştia că aşteaptă prostituatele. Nu recurge la serviciile lor. Înţelege cît de mare este deosebirea dintre iubirea împărtăşită şi sexul tarifat. Cade pînă la urmă în braţele vecinei sale, Annemarie. Nici aici nu găseşte ce căuta. Totuşi de la Annemarie, primeşte o lecţie înainte de despărţirea lor. “- Netta, a şoptit Annemarie, atît de încet, încît vocea de-abia i se auzea, iar lui Yoel i-au scăpat cuvintele ei, ca şi lacrimile care-i umpluseră ochii, Netta e o tînără fată. Nu mai e un copil. Cît timp ai s-o mai consideri un copil ? Cred, Yoel, că tu n-ai ştiut niciodată ce e o femeie. Cred că nici măcar nu înţelegi noţiunea… cum se spune în ebraică ‘rol’? Voiam să spun că voi (bărbaţii) sau ne faceţi pe noi (femeile) să jucăm rolul unor copilaşi sau îl jucaţi voi inşivă. Cîteodată mă gîndesc : ‘’Ce copilaş mic şi dulce!’’. Dar e greşit, trebuie să ucidem copilul”.
Mult adevăr în spusele Annemariei. Sunt destui bărbaţi care nu prea înţeleg ce este o adevărată femeie. Yoel, dacă tot nu fusese capabil să o înţeleagă pe Ivria, soţia sa, înţelege că măcar Netta, fiica sa, îşi poate trăi viaţa aşa cum doreşte, alături de tînărul care îi făcea o curte discretă de ceva timp. Iar lui, lui Yoel, îi rămîne totuşi ceva de făcut pe lumea asta: se oferă voluntar în slujba comunităţii, la un spital de bătrîni. Decide că acest mod de a-şi servi ţara, este la fel de important ca celălalt mod, activitatea sa din serviciile secrete.
Romanul acesta, departe de a fi numai un roman facil despre zbuciumul sufletesc al unui om obişnuit, este şi o frescă reuşită a unei părţi din viaţa evreilor, are cîteva referiri istorice, pe alocuri şi o alură de roman poliţist, pagini de mitologie, este pe scurt, o carte admirabilă!
BLOGUL ZILEI http://bibliophyle.wordpress.com/?s=amos+oz&searchbutton=go%21
O foarte interesantă postare şi oarecum la temă http://pisica07.wordpress.com/2011/04/27/guest-post-de-aprilie/
interesant roman dar mai ales, mi-a placut introducerea. Am citit-o de cateva ori. Sunt cuvintele cuiva care chiar a trait si a suferit, a cuiva care stie ce inseamna caracterul uman, analizat cu profunzime si subtilitate. Poti sa realizezi ce ai pierdut, in momentul in care nu mai ai. Am trait situatii de acest gen in viata dar modul onest si direct in care ai spus asta m-a impresionat.
Amos Oz are talentul de a te ‘vîrî’ în pielea personajelor sale.
Gîndeşti ca ele, suferi o dată cu ele…
Chiar este o carte interesantă şi chiar merită citită, chiar dacă în aparenţă este o carte tristă.
Toţi am trecut prin situaţii de acest gen în viaţă.
Nimeni nu poate scăpa de anumite lucruri.
este chiar cartea cu care l-am descoperit pe amos oz, nici nu mai ştiu când. şi fiind prima noastră întâlnire, atunci când regăsesc cartea pe rafturile bibliotecii mele, parcă am aşa un aer dulce-amărui, nostalgic, ca o poveste ce pare desprinsă din mine… iar fiecare recitire aduce nuanţe noi.
Eu am ajuns relativ recent la acest autor formidabil, dar dacă tot am ajuns, am de gînd să citesc – şi să recitesc – cît mai multe cărţi scrise de domnia sa.
o idee interesanta de lectura! nu stiam autorul, multumesc pentru pont!
Cu plăcere!
Am şi alte propuneri de lectură şi cred că voi mai avea. 🙂
tot ce ţine de evrei este pe inima mea. promit să caut cartea şi s-o şi citesc, evident.
Te asigur şi de data asta, că merită citită această carte. 🙂
Am citit si mi-a starnit interesul, dar mi s-a strans inima la ideea uciderii copilului din noi, indiferent de context sau circumstante. Poate lectura cartii ma va face sa inteleg altfel ideea…
Nu este vorba decît de o ‘ucidere’ simbolică în sens de maturizare, la asta se referă Annemarie…
Cartea chiar merită citită.
Am inteles sensul figurat al cuvantului, dar nici asa nu-mi suna bine, Tiberiu. Eu cred ca ar trebui sa ne straduim sa pastram copilul din noi, oricand si cu orice pret…
Caut cartea. Multumesc.
Amos Oz este un scriitor foarte profund şi este greu să decupezi un citat de undeva, pentru că fiecare propoziţie din fiecare frază este o părticică din concertul cărţii.
Acolo era un dialog purtat pe un ton iritat de o femeie dezamăgită în aşteptările sale şi un bărbat care îşi tot căuta rostul în viaţă după tragicul deces al soţiei sale.
Pe undeva, sigur că ai dreptate, şi eu sînt de părere că Marele Brâncuşi a avut dreptate cînd a spus că în momentul în care nu mai ştim să fim copii, deja am murit…
O carte minunata care m-a asteptat s-o citesc…”Marea nu fuge”…